„Relațiile româno-ungare în primii ani ai perioadei interbelice” (I)

Rareori au fost consemnate momente de acalmie în relaţiile bilaterale dintre cele două ţări vecine.

Divergenţele de opinie politică între români şi unguri au un trecut impresionant ca lungime în istoria comună.

Cu deosebire, după primul război mondial, aşezarea celor două state în tabere diametral opuse a fost generatoare de noi conflicte care au mutat presiunea fie către Marile Puteri, fie către Transilvania.

După nerecunoaşterea de către Budapesta a actului unirii Transilvaniei cu România a urmat o perioadă tensionată în care contradicţiile au ajuns să devină sursă de război între cele două ţări.

Manifestul împăratului Carol de Habsburg din 17 octombrie 1918 a deschis calea spre realizarea statelor naţionale desprinse etnic din Monarhia austro-ungară.

Revoluţia crizantemelor a adus la putere în Ungaria pe un prim ministru de stânga. Din martie 1919 până în august, guvernarea a fost una bolşevică, iar până în iunie 1920, una autoritară.

Tratatul de la Trianon semnat la 4 iunie 1920 a constituit recunoaşterea realizării statelor naţionale din fosta monarhie austro-ungară, dar şi data de la care Ungaria devine o ţară cu recunoaştere juridică internaţională, suverană şi independentă.

Până atunci, Ungaria nu a existat sub această formă, regatul ungar din cadrul dualismului cu Habsburgii neavând competenţe şi puteri în domeniul politicii externe, de apărare, finanţe şi nici rolul conducător, capitala fiind stabilită la Viena şi nu la Budapesta.

În toate părţile fostului imperiu, ungurii au fost minoritari, însă au beneficiat de privilegiul naţiunii dominante. În România reîntregită, dar şi înainte, în Transilvania, populaţia românească a fost majoritară, criteriul etnic fiind unul primar la stabilirea apartenenţei unui teritoriu în procesul de formare al statelor naţionale, încă de la 1848.

După înfrângerea Republicii Sfaturilor sau Republica celor 133 de zile condusă de Béla Kun, lider bolşevic, apropiat al lui Lenin de către armata română la cererea Consiliului militar al celor patru Mari Puteri, conducerea statului vecin a fost preluată de amiralul Miklos Horty care s-a proclamat regent al Ungariei.

Chiar dacă Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul Ungariei, de-a doua zi a început un intens, concentrat şi îndelung război rece între cele două ţări.

Propaganda, defăimarea, acţiunile petiţionare, curtarea personajelor politice influente din Occident de către liderii de opinie unguri au avut ca ţintă principală România reîntregită şi guvernele sale.

Chiar înainte de 1922, când Italia prin „marşul asupra Romei” devenea un stat fascist şi mai târziu revizionist, Ungaria se declarase consecvent de partea revizuirii totale a acordurilor de pace de la Versailles. I s-a adăugat în timp, Rusia Sovietică devenită URSS, Germania şi Bulgaria.

România Mare a încercat să-şi apere noul format teritorial prin participarea la un sistem colectiv de apărare, în primul rând alături de Polonia, formând „cordonul sanitar” împotriva expansiunii bolşevice din Răsărit şi apoi cu ţările riverane sau din Europa Centrală şi Balcani: Grecia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia.

După război, România avea între noile sale graniţe şi o moştenire multietnică de la fostele imperii destrămate. Protecţia minorităţilor a fost mereu piatra de moară atârnată de gâtul României şi al guvernelor sale în perioada interbelică cu toate că regimul de drepturi şi libertăţi acordate minorităţilor etnice din România a fost printre cele mai liberale din Europa în epocă.

În opoziţie, elitele maghiare din Ungaria după 1920 credeau că maghiarizarea de până la război a reprezentat formula politică corectă, greşeala nu fusese excesul maghiarizării, ci insuficienţa ei.

Trei mari subiecte au stat între abordările de la Bucureşti şi Budapesta în primii ani ai perioadei interbelice: regimul proprietăţii funciare; legea educaţiei şi loialitatea minorităţii maghiare faţă de noua patrie.

Disputa asupra aplicării reformei agrare în România Mare a fost un subiect fierbinte pe agenda relaţiilor politice dintre cele două ţări care s-a întins pe mai mult de un deceniu. Prin noua lege a educaţiei, guvernul român dorea ca limba română să fie limba oficială de predare şi în şcolile din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, iar în privinţa loialităţii minoritarilor , aceştia erau obligaţi să depună un jurământ în cazul în care activau în instituţii publice ale statului român reîntregit.

Perioada interbelică a furnizat în privinţa relaţiilor bilaterale româno-ungare, schematic următoarele trăsături: din partea ungară, politica „totul sau nimic” ori supremaţia conceptului „coroana Şfântului Ştefan”; din partea minorităţii maghiare din România: descentralizare imediată şi cu orice preţ, iar de la Bucureşti: eforturi maxime pentru realizarea şi păstrarea unităţii naţionale a ţării reîntregite.

Contribuţii editoriale: dl. prof. univ. dr. Mihai Opriţescu despre datorii de război şi cuantumul lor. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: „Istorica”, ediţie dublă 18 şi 25 martie 2019

Partea a doua va fi difuzată luni 25 martie 2019, de la ora 21.05.

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Cătălina Popescu

Regia de emisie: Raluca Goga şi Costin Iorgulescu

Emisiunea « Istorica »se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.