„Relaţiile româno-ungare din primii ani ai perioadei interbelice II”

După anul 1920, obiectivul fundamental al politicii externe de la Budapesta a fost opoziţia perseverentă împotriva României şi a prevederilor Tratatului de la Trianon.

Izolarea României în plan internaţional căpăta în optica şi practicile diplomatice ale statului vecin o pondere extraordinară, de primă mână.

Pretenţiile financiare ale Ungariei către România evaluate la nouă miliarde de coroane aur au fost rezumate într-o tentativă a guvernului Pal Teleki – anterior ministru de externe – retrocedarea oraşelor de frontieră: Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, alături de acordarea unei autonomii minorităţii maghiare din România şi „exordium ex abrupto”, exploatarea zăcămintelor aurifere din Maramureş au ajuns condiţii impuse de partea ungară pentru liberalizarea relaţiilor bilaterale.

Proprietatea asupra terenurilor deţinute de latifundiarii unguri în Transilvania a constituit un alt vârf de atac împotriva României reîntregite.

Guvernul român din epocă a respins propunerile ungare, în privinţa reformei agrare transpusă în practică şi în Transilvania, răspunsurile noastre au arătat că nu numai proprietăţiile cetăşenilor ungari au fost expropiate , dar şi cele ale românilor într-o măsură similară numeric şi de întindere.

Procesele intentate României au fost îndelungate şi s-au soldat cu stingerea litigiului abia în anul 1930 prin acorduri mediate internaţional şi cu plata unor despăgubiri substanţiale.

Tratatul de la Trianon semnat la 4 iunie 1920 a constituit recunoaşterea realizării statelor naţionale din fosta monarhie austro-ungară, dar şi data de la care Ungaria devine o ţară cu recunoaştere juridică internaţională, suverană şi independentă.

Până atunci, Ungaria nu a existat sub această formă, regatul ungar din cadrul dualismului cu Habsburgii neavând competenţe şi puteri în domeniul politicii externe, de apărare, finanţe şi nici rolul conducător, capitala fiind stabilită la Viena şi nu la Budapesta.

În toate părţile fostului imperiu, ungurii au fost minoritari, însă au beneficiat de privilegiul naţiunii dominante. În România reîntregită, dar şi înainte, în Transilvania, populaţia românească a fost majoritară, criteriul etnic fiind unul primar la stabilirea apartenenţei unui teritoriu în procesul de formare al statelor naţionale, încă de la 1848.

După înfrângerea Republicii Sfaturilor sau Republica celor 133 de zile condusă de Béla Kun, lider bolşevic, apropiat al lui Lenin de către armata română la cererea Consiliului militar al celor patru Mari Puteri, conducerea statului vecin a fost preluată de amiralul Miklos Horty care s-a proclamat regent al Ungariei.

Chiar dacă Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul Ungariei, de-a doua zi a început un intens, concentrat şi îndelung război rece între cele două ţări.

Propaganda, defăimarea, acţiunile petiţionare, curtarea personajelor politice influente din Occident de către liderii de opinie unguri au avut ca ţintă principală România reîntregită şi guvernele sale.

Chiar înainte de 1922, când Italia prin „marşul asupra Romei” devenea un stat fascist şi mai târziu revizionist, Ungaria se declarase consecvent de partea revizuirii totale a acordurilor de pace de la Versailles. I s-a adăugat în timp, Rusia Sovietică devenită URSS, Germania şi Bulgaria.

România Mare a încercat să-şi apere noul format teritorial prin participarea la un sistem colectiv de apărare, în primul rând alături de Polonia, formând „cordonul sanitar” împotriva expansiunii bolşevice din Răsărit şi apoi cu ţările riverane sau din Europa Centrală şi Balcani: Grecia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia.

După război, România avea între noile sale graniţe şi o moştenire multietnică de la fostele imperii destrămate. Protecţia minorităţilor a fost mereu piatra de moară atârnată de gâtul României şi al guvernelor sale în perioada interbelică cu toate că regimul de drepturi şi libertăţi acordate minorităţilor etnice din România a fost printre cele mai liberale din Europa în epocă.

În opoziţie, elitele maghiare din Ungaria după 1920 credeau că maghiarizarea de până la război a reprezentat formula politică corectă, greşeala nu fusese excesul maghiarizării, ci insuficienţa ei.

Trei mari subiecte au stat între abordările de la Bucureşti şi Budapesta în primii ani ai perioadei interbelice: regimul proprietăţii funciare; legea educaţiei şi loialitatea minorităţii maghiare faţă de noua patrie.

Disputa asupra aplicării reformei agrare în România Mare a fost un subiect fierbinte pe agenda relaţiilor politice dintre cele două ţări care s-a întins pe mai mult de un deceniu. Prin noua lege a educaţiei, guvernul român dorea ca limba română să fie limba oficială de predare şi în şcolile din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, iar în privinţa loialităţii minoritarilor , aceştia erau obligaţi să depună un jurământ în cazul în care activau în instituţii publice ale statului român reîntregit.

Perioada interbelică a furnizat în privinţa relaţiilor bilaterale româno-ungare, schematic următoarele trăsături: din partea ungară, politica „totul sau nimic” ori supremaţia conceptului „coroana Şfântului Ştefan”; din partea minorităţii maghiare din România: descentralizare imediată şi cu orice preţ, iar de la Bucureşti: eforturi maxime pentru realizarea şi păstrarea unităţii naţionale a ţării reîntregite.

Contribuții editoriale: dl. prof. univ. dr. Mihai Opriţescu despre datorii de război şi cuantumul lor. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: „Istorica”, ediţia din 25 martie 2019 (26’ 24’’)

Regia de montaj: Alexandru Balaban și Cătălina Popescu

Regia de emisie: Raluca Goga și Costin Iorgulescu

Emisiunea « Istorica »se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.