Relaţiile româno-iugoslave în primii ani ai perioadei interbelice

Dezmembrarea celor patru imperii de la sfârşitul Marelui Război a adus pe lângă beneficiile cunoscute şi multe dispute inclusiv teritoriale între noile state naţionale.

Românii şi sârbii au convieţiut destul de paşnic mai bine de un mileniu. Finalul primei conflagraţii mondiale i-a găsit în tabere opuse în ceea ce privea interesele naţionale, însă ambele ţări s-au situat în tabăra învingătorilor – Antanta.

Contenciosul l-a reprezentat Banatul. Şi România şi Serbia sau Regatul sârbilor croaţilor şi slovenilor şi-l doreau în întregime.

La 16 noiembrie 1918, la trei zile după semnarea Convenţiei militare de la Belgrad dintre Antanta reprezentată de generalul francez Louis Franchet d’Esperey şi guvernul ungar al contelui Károly Mihály, armata serbiei a intat în Banat, ocupândul în întregime.

Populaţia locală, inclusiv comunităţile româneşti a întâmpinat cu satisfacţie noua administraţie, însă desfăşurarea evenimentelor a infirmat prima impresie.

După Coriolan Bălan, un lider al mişcării naţionale din provincie, sârbii au pretins că că-i eliberează pe români. Prezenţa militară sârbă a fost dublată de păstrarea administraţiei maghiare, atât în Banat, cât şi în Transilvania, acolo unde nu ajunsese armata română.

La Checea, Ciacova, Foeni, Hodoni, Comloşu Mare au fost înregistrate acţiuni abuzive ale militarilor sârbi de a obstrucţiona deplasarea reprezentanţilor comunităţilor româneşti să participe la Marea Adunare Naţională de la Albă Iulia pentru a overi votul pentru Marea Unire cu România.

De asemenea intelectualii şi fruntaşii comunităţilor româneşti au fost arestaţi, unii au fost acuzaţi de spionaj, mulţi au fost internaţi în lagăre din Serbia şi Macedonia.

Peste toate acestea a urmat un regim de rechiziţii severe. La 20 august 1920, prefectul judeţului Timiş-Torontal raporta la Bucureşti că 35 la sută din capacităţile industriale de producţie ale judeţului nu au mai putut funcţiona din cauza demontărilor operate de armata sârbă. Două vapoare cu mobilier şi cărţi de valoare au fost „evacuate” pe canalul Bega, spre Serbia.

La 14 iunie 1919, 1200 de lucrători ai Fabricii de încălţăminte „Turul” din Timişoara au protestat pentru neplata salariilor, iar la 2 august au intrat în grevă 600 de muncitori feroviari pentru neplata salariilor, confiscarea şi expedierea în Serbia a locomotivelor şi a materialului rulant.

Generalul român Constantin prezan a cerut intervenţia imediată şi expresă a generalului francez d’Esperey pentru ca armata franceză să preia controlul liniei ferate Lugoj-Gătaia-Reşiţa şi Jidovin-Covin-Anina pentru deblocarea transporturilor de cărbune de la Anina spre Reşiţa.

La 30 ianuarie 1919 a avut loc una din primele intervenţii ale prim ministrului român I.I.C. Brătianu la Conferinţa de pace de la Paris prin care cerea evacuarea trupelor iugoslave din Banat.

La 3 martie 1919 din partea română a fost redactat un memoriu către Conferinţa de pace prin care era descrisă întreaga situaţie a comunităţilor româneşti din Banat, victime ale abuzurilor armatei iugoslave, românii fiind priviţi ca elemente ostile, supuse la rechiziţii, maltratări, arestări şi deportări. În document se mai arăta o o mare parte din cantitatea de mărfuri şi materiale depozitate în Banat a luat calea Belgradului.

„Ocupaţia sârbă a ţinut din 1 noi(embrie) până în primăvara anului 1919 când a ocupat Banatul armata franceză, apoi în vară, la 22 VII 1919, armata română. Sârbii s-au purtat cu noi ca toţi balcanicii, în forme destul de primitive. D(e) e(xemplu) bătăi, rechiziţii de alimente, brutalităţi, îndemna populaţia să facă defrișări în păduri și să ocupe pământul de la stat, să aibă ce lucra și ce mânca căci armata sârbă nu avea ce rechiziţiona căci erau oameni săraci în alimente. Făceau vânători în păduri cu braconierii din comună. Inspirau mereu neîncredere în populaţie zicând că Banatul întreg va fi al sârbilor și nu reveni României niciodată”

(După Arhiva Muzeului Banatului, Fond Nicolae Ilieșiu, Răspuns la Chestionarul din 1935, din Timișoara, Dosar Feneș. A se vedea şi Analele Banatului, S.N., Arheologie şi Istorie, XIX, 2011, „Ocupaţia sârbă din Banat” de Carmen Albert, accesat de la adresa electronică: http://muzeulbanatului.ro/mbt/istorie/publicatii/ab.htm)

Protestele autorităţilor de la Bucureşti au fost reînoite la 23 martie şi 27 iulie 1919, însă fără a fi primit vreun răspuns.

Bazându-se pe o bună imagine în Franţa şi pe o colaborare militară cu armatele franceze, Serbia sau guvernul Pasici a introdus în unele şcoli din Banat instrucţie după ordinea primită de la Ministerul Educaţiei de la Belgrad. În bisericile româneşti a fost forţată introducerea slujbei în limba sârbă.

În paralel, Ungaria încerca prin acţiuni diplomatice la vedere să-i convingă în special pe francezi că Banatul ar putea rămâne ca o republică autonomă sub administraţie locală condusă de reprezentanţi ai regiunii, printre care Otto Roth, liderul social democraţilor ungari şi germani. Capitala a fost stabilită la Timişoara.

La 20 noiembrie 1918 guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă.

Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie 1918.

La 20 februarie 1919, armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth.

Unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gáspár Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.


România a intrat în război de partea Antantei numai după ce Marile Puteri ale acestei alianţe au promis României că în caz de victorie, va putea să revendice teritorii din fosta monarhie austro-ungară, inclusiv Banatul.

În august 1916, interesele Serbiei au fost reprezentate de Rusia Ţaristă. Cu un an în urmă, ambasadorul Serbiei la Bucureşti îi comunica omului politic Alexandru marghiloman intenţia ţării sale ca la sfârşitul războiului, Banatul să intre în componenţa Serbiei, integral.

La puţin timp după intrarea României în război, Franţa şi Rusia au încheiat o înţelegere secretă prin care îşi arogau puteri nelimitate pentru modificarea termenilor din tratatul secret încheiat cu România la 4/16 august 1916 chiar şi în privinţa trasării noilor frontiere din zonele de influenţă.

Premierul român I.I.C. Brătianu s-a arătat neînduplecat la Conferinţa de pace de la Paris, cerându-le Marilor Puteri acceptarea propunerilor venite din partea României şi făgăduite de acestea aşa cum se convenise în august 1916.

Impasul în care ajunseseră cele două delegaţii română şi iugoslavă la Paris a fost întărit de dezbaterile aprinse ale comisiei comune condusă de diplomatul francez Andre Tardieu. Comisia s-a întrunit de nu mai puţin de 15 ori pentru găsirea unei soluţii la problema Banatului.

În ţară, la Bucureşti lumea politică dezbătea şi problema apartenenţei Banatului la România sau Serbia. Curentul majoritar convergea către opinia lui I.I.C. Brătianu, însă şi punctul de vedere al conservator-democratului Tache Ionescu avea aderenţi. Cel din urmă milita ca diplomaţia românească să sprijine acţiunea de mai mare succes pe lângă Marile Puteri de a împărţi Banatul între România şi Iugoslavia.

Motivări ale părţii iugoslave prezentate la Conferinţa de Pace de la Paris:

- Belgradul nu putea renunţa la conaţionalii din Banat

- o renunţare ar da naţtere la mişcări iredentiste şi la conflicte româno-iugoslave.

- întinderea statului român până la Dunăre şi Tisa ar fi însemnat o ameninţare permanentă asupra Iugoslaviei. Valea Moravei ar fi rămas deschisă unor invazii.

- în cazul în care întreg Banatul ar fi revenit României, capitala Belgrad ar fi trebuit schimbată, ceea ce ar fi constiuit o umilire naţională.

Motivări ale părţii române prezentate la Conferinţa de Pace de la Paris:

- nici România nu putea renunţa la conaţionalii săi din Banat.

- Dunărea trebuie să fie linie naturală de demarcaţie. Aceasta constituie un obstacol natural în caz de conflict şi este un obiectiv strategic pentru România. În schimb, România va garanta respectul pentru autonomia minorităţilor din regiune la Liga naţiunilor.

- canalul Bega ar fost tăiat în două.

- s-ar fi înlăturat liberul acces la Dunăre şi Tisa prin valea Mureşului.

- linia de frontieră tăia calea ferată Timişoara- Baziaş, minele de cărbune urmau să fie despărţite de Reşiţa.

- dacă s-ar fi aplicat riguros şi strict principiul grupului etnic sau lingvistic, România ar fi trebuit să reclame fără contestaţie pasibilă, sute de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre, în serbia, între Văile Timocului şi Moravei.

În privinţa Banatului la Conferinţa de pace de la Paris, experţii Marilor Puteri au întocmit fiecare câte un proiect de delimitare a frontiere de stat dintre România şi Iugoslavia. Proiectul american dădea câştig de cauză iugoslavilor, cel britanic favoriza mai mult partea română, Italia avea un proiect asemănător Franţei care până la final l-a şi impus.

Juridic, demarcaţia teritorială a Banatului a fost inclusă în Tratatul de pace de la Sèvres.

În anul 1922 prinţul regent Alexandru I al Iugoslaviei şi prinţesa Mărioara a României s-au căsătorit, uniunea matrimonială netezind asperităţile dintre cele două ţări şi oferind o garanţie de pace şi amiciţie.

În acelaşi an, o comisie comună româno-iugoslavă a negociat asupra trasării frontierei de stat care s-a concretizat printr-un protocol ratificat la 6 iunie 1924. România ceda Iugoslaviei comunele Pardani, Modoş, Şurian, Crivobara şi Gaiul Mare. Iugoslavia ceda României: Beba veche, Pusta kerstur, Jimbolia, Ciortea şi Iam.

Un recensământ din epocă consemna că din 1.582.133 de persoane, 592.049 erau români (37,42%). Sârbii reprezentau 17,97 %, cu 284.329 de persoane. Germanii erau majoritari sârbilor - 387.545 şi ungurilor – 242.152.

AAUDIO: „Istorica”, ediţia din 8 aprilie 2019 (integral: 36’57’’)

Regia de montaj : Nicu Tănase şi Carmen Nicolau

Regia de emisie : Ileana Băjenaru şi Mariana Băjenaru

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.