Regim constituţional în România 1866 – 1965

Şase constituţii într-un secol. Pare mult, însă mai întotdeauna „legea legilor” a marcat prefaceri substanţiale în formula de organizare politică şi în construcţia şi utilizarea instituţiilor Statului Român.

Unul dintre invitaţi, dl. profesor Cliveti sublinia aplecarea popoarelor din sudul Europei către o susţinută modificare şi revizuire a textelor constituţionale, datorată structurii populaţiei şi etnogenezei acestora. Franţa este dată ca un exemplu în acest sens, al multiplelor revizuiri şi inovaţii la regimul constituţional, în opoziţie cu statele nordice sau cu Marea Britanie.

Constituţia de la 1866 are izvoarele şi în textele programatice de la regulamentele organice la 1848 şi Conferinţa de pace de la Paris - 1858.

A spune că prima Constituţie a statului roman modern provine efectiv din textul belgian – 1831 e prea puţin edificator ori lămuritor. Atât liberalii , cât şi conservatorii au lucrat împreună şi separat, au negociat şi au făcut compromisul pentru un ansamblu de norme atât de necesar unei Românii aflate într-o situaţie delicată în plan extern.

Constituţia de la 1866 este prima Constituţie internă românească.

A fost promulgată fără a se cere acordul Marilor Puteri, avea o guvernare reprezentativă şi responsabilă, instituia principiul separării puterilor în stat, monarhia reprezenta forma de guvernământ în stat şi era ereditară, stabilea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, introducea votul cenzitar, parlamentul reprezenta puterea legislativă şi era format din Senat şi adunarea deputaţilor, în structură bicamerală, introdusă de Alexandru I. Cuza, în 1864.

Puterea executivă era reprezentată de domnitor/Suveran şi guvern şi cabinetul sau format din miniştri.

Justiţia funcţiona ca putere de sine stătătoare, magistraţii fiind inamovibili.Puterea judecătorească era exercitată prin Curţi de judecată, tribunale şi prin instanţa supremă : Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti prevăzute în Constituţia din 1866: libertatea conştiinţei, a presei şi învăţământului, libertatea întrunirilor şi asocierilor.

Această constituţie a fost amendată de trei ori şi a fost cea mai longevivă.

În interiorul emisiunii puteţi găsi mai multe referiri la amendamentele propuse la Constituţia din 1866.

Chiar dacă 80 la sută din conţinutul primei constituţii a fost adoptat şi pentru a doua, cea din 1923, motivele şi necesităţile erau cu totul altele.

Într-o jumătate de secol, România îşi câştigase independenţa de stat, devenise regat şi în fine, îşi reîntregise teritoriul naţional cu celelalte regiuni locuite majoritar de români.

Textul Constituţiei din 1923 rămâne cel mai bun text constituţional scris din istoria modernă a României. Cuprinde toate normele necesare tuturor categoriilor sociale şi prevede într-o limbă şi stil cursiv, precis, ceea ce trebuie urmat pentru buna funcţionare a unui stat naţional.

Constituţia din 1923 era sistematizată în opt secţiuni şi anume : teritoriul României, drepturile românilor, puterile statului, finanţe, puterea armată, dispoziţii generale, revizuirea, dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

Votul cenzitar (probat prin bani şi/sau avere) a fost înlocuit cu votul universal (femeile şi militarii nu aveau drept de vot), vârsta minimă pentru participare la scrutin era de 21 de ani.

Senatorii puteau fi aleşi dintre cei cu vârsta de la 40 de ani. Senatul era constituit din senatori aleşi şi senatori de drept. Aceştia din urmă se constituiau din foste persoane publice sau foste în funcţii de conducere, reprezentau de la foşti prim-miniştri până la rectori de universităţi, preşedinţi de camere de industrie şi agrare şi sindicalişti. Senatul se ocupa de marile probleme ale Statului, iar deputaţii de chestiunile curente în materie de legislaţie, inclusiv de amendarea legii bugetului de stat.

Constituţia din 1923 acorda multă putere statului. Toate bogăţiile naturale erau în proprietatea statului, iar în industrie, statul era acţionar majoritar.

Notă discordantă făcea Constituţia din 1938. Aceasta întărea puterea Regelui Carol al II-lea, consacra puterea Suveranului şi restrângea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. De asemenea, parlamentul era practic o anexă a guvernului, se guverna prin decrete -lege, o practică inaugurată de Carol al II-lea în 1934.

După 23 august 1944, România a revenit la Constituţia din 1923, însă pentru puţin timp, căci la 13 aprilie 1948, noul regim politic sprijinit de URSS a impus o Constituţie ce schimba şi forma de guvernământ. Din monarhie constituţională în republică populară. Puterea emana de la popor, prin reprezentanţii săi aleşi – care însă cu greu, cineva îşi putea închipui că pot fi şi schimbaţi, în urma exprimării votului, tot popular. Economia era proprietate de stat, iar pluripartidismul fusese abolit.

Constituţia din 1952 a reprezentat exemplul cel mai pur al modelului importat. Aidoma după Constituţia sovietică din 1936. Drepturile fundamentale sunt proclamate formal drepturi şi libertăţi.

Constituţia din 1965 întărea monopolul deţinerii puterii de către partidul unic, însă recunoştea îndepărtarea de Moscova şi reflecta într-o măsură mai mare accesul la libertăţile cetăţeneşti, cât şi reclamarea abuzurilor de putere din partea instituţiilor statului. Şi această Constituţie marca timpul şi împrejurările istorice distincte într-o lume organizată în sistem bi-polar.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 2 iulie 2012:

Consultant ştiinţific : dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare pe Internet la adresa : www.romania-actualitati.ro.