Războiul civil din Transilvania (1848-1849)

Unda de şoc a secolului al XIX-lea a fost măsurată şi exprimată de valul revoluţiilor de la 1848.

Cu un epicentru localizat în Franţa, la Paris şi apoi propagându-se în toată Europa ajungând şi la Blaj, în Transilvania, ori la Bucureşti şi chiar la Iaşi, în Ţările Române.

Pentru succesul momentului revoluţionar era nevoie şi de îndeplinirea a câtorva condiţii de masă critică: disfuncţiuni majore ale sistemului politic şi social vechi, nivelul intruziunii noii clase de bogaţi şi al controlului finanţării în instituţiile statului vechi, diferenţe sociale antagonice în straturile populaţiei, pauperitate excesivă, discriminare etnică, suportul militar.

„Primăvara popoarelor” rămâne în istorie o mişcare amplă socială şi politică îndreptată împotriva autocraţiilor aristocratice, a pumnului de oţel îmbrăcat într-o mănuşă de catifea, o dispută între burghezia aflată în ascensiune de putere şi hegemonia reprezentată de absolutismul imperial.

Pentru membrii cei mai de jos pe scara socială, anul revoluţionar 1848 a fost un an iluminist, cu mari speranţe de îmbunătăţirea a vieţii, dar şi a afirmării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În Răsăritul Europei, revoluţia însemna eliberarea ţăranilor din iobăgie sau o formă de sclavagism modern, acces la viaţa politică, drepturi de administrare proprie în cadrul imperiilor, mai multă prezenţă în eloborarea deciziilor ce priveau etniile.

Transilvania până la supunerea faţă de Imperiul Habsburgic fusese un principat autonom sub influenţa regatului Ungariei. Românii din Transilvania, dar şi din Banat au fost majoritari ca număr pe toată perioada administrării.

Majoritari numeric, însă fără drepturi politice şi sociale. Încă de la 1437, după răscoala de Bobâlna, în urma căreia au fost proclamate sub stare de jurământ recunoscut numai trei naţiuni : maghiarii, secuii şi saşii. Cei mai mulţi rămâneau în afara tuturor calculelor şi beneficiilor.

Pe parcursul anului 1848 în Transilvania au avut loc trei mari întâlniri pentru reclamarea drepturilor şi recunoaşterea naţiunii române. În aprilie, mai şi septembrie. Cea mai însemnată a fost cea din mai, când liderii comunităţii româneşti şi-a cristalizat atât programul politic, cât şi mijloacele pentru obţinerea drepturilor şi a recunoaşterii.

Chiar dacă unul din cele mai importante obiective, abolirea iobăgiei a fost recunoscută de Viena, în teritoriu, situaţia era departe de a fi legalizată şi îndreptată în noua condiţie.

În plus, iniţiatorii valului revoluţionar din Transilvania, maghiarii urmăreau două obiective distincte: unirea Transilvaniei cu Ungaria şi despărţirea de austrieci, de sub tutela imperiului Habsburgic. Revenirea la statutul Ungariei de dinainte, însă într-o formă republicană.

De cealaltă parte, românii respingeau mişcarea unionistă cu Ungaria şi se arătau în continuare loiali împăratului şi Imperiului ca recunoştinţă pentru unele drepturi căpătate încă din timpul împărătesei Maria Tereza şi a reformei iosefine.

Mişcarea petiţionară românească se îndrepta către două direcţii: la dieta din Cluj şi către Viena, la împărat.

Ce conţineau comparativ programele politice ale celor două comunităţi ?

Programul maghiar:

1. Libertatea tiparului şi desfiinţarea

2. Minister [guvern - n.ns.] responsabil ungar.

3. Dietă anuală la Pesta.

4. Egalitatea politică şi religioasă.

5. Garda naţională, adică înarmarea poporului şi depărtarea armatei străine; miliţia să depună jurǎmânt pe constituţie

6. Purtarea sarcinilor publice de către toţi locuitorii.

7. Libertatea cuvântului, tiparului; fără cenzură şi fără cauţiune.

8. Jurii, adică tribunale de cetăţeni juraţi.

9. Bancǎ naţională ungară.

10. Desfiinţarea cancelariei şi a locotenenţei.

11. Libertatea condamnaţilor politici.

12. Uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

Programul român:

1. Naţiunea română pretinde independenţa sa naţională în înţeles politic.

2. Biserica română fără distincţie de confesiune să fie şi să rămână liberă şi independentă de oricare altǎ biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici. Restabilirea metropoliei române şi sinod anual unde să se aleagă episcopii prin majoritatea voturilor, fără candidaţiune

3. Naţiunea română, ajungând la conştiinţa drepturilor individuale omeneşti, cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi. Şi desfiinţarea decimelor [zeciuielii].

4. Libertate industrială şi comercială cu ridicarea semnelor de hotar, a privilegiilor şi a altor piedici şi stavile în comerţul cu ţările vecine. Desfiinţarea vămilor.

5. Darea pusă pe vite să se şteargă.

6. Desfiinţarea zeciuielii pentru proprietarii de mine.

7. Libertatea cuvântului, tiparului; fără cenzură şi fără cauţiune.

8. Asigurarea libertăţii personale; nimeni să nu se poată aresta sub vreun pretext politic. Libertatea adunărilor.

9. Tribunale de juraţi cu publicitate în care procesele să se facă verbal.

10. Înarmarea poporului sau gardă naţională. Miliţia română să aibă ofiţeri români. Grǎnicerii să intre în garda naţională când se va înfiinţa.

11. Comisie mixtă (români, maghiari şi saşi) care să cerceteze cauzele de încălcări a moşiilor, pădurilor, de ocupare a pământului comun şi a sesiilor iobăgeşti.

12. Dotarea clerului să se facă de către stat.

13. Naţiunea română cere înfiinţarea de şcoli la sate şi oraşe, a gimnaziilor, institute militare şi tehnice, seminarii preoţeşti şi o Universitate română.

14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiilor.

15. Constituţie nouă pentru Transilvania întemeiată pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii

16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu iee la dezbatere cauza uniunii cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă, iar dincontră, dacă dieta Transilvaniei ar voi a se lăsa totuşi la pertractarea acelei uniuni de noi fără noi, atunci naţiunea română protestează cu solemnitate.

De la Cluj nici măcar nu s-a primit răspuns, iar de la Viena via Innsbruck, tergiversare, aşteptare, îndoială.

Simultan, pe teren în Transilvania, iniţiativa strategică a aparţinut maghiarilor care nu doar au boicotat demersul românesc, ci au acţionat din plin la lichidarea focarelor revoluţionare româneşti.

Masacrul de la Mihalţ şi represiunea de la Luna, două aşezări majoritar româneşti au fost pildele pe care le arătau maghiarii românilor, iar pentru cei din urmă au reprezentat radicalizarea protestului.

Rezistenţa românilor la recrutările militare pentru formarea unei armate naţionale maghiare au constituit detonatorul confruntării armate între români şi maghiari.

Românii de bucurau de sprijinul tacit al saşilor, pe când maghiarii aveau de partea lor pe secui ca forţă de pătrundere militară.

În cea mai mare parte a războiului civil, sprijinul austriac a lipsit românilor, chiar comandantul militar al Transivaniei generalul Anton von Puchner s-a arătat mai degrabă în acţiunile sale un simpatizant al cauzei maghiare, decât a celei româneşti.

Până la Adunarea populară de la Blaj – cea de-a doua – din septembrie 1848, maghiarii au ocupat Transilvania cu două excepţii, Alba Iulia şi Munţii Apuseni, punând în aplicare deciziile Dietei de la Cluj şi a instrucţiunilor de la Budapesta de unificare forţată a Transilvaniei cu Ungaria.

În 19 octombrie 1848 Comitetul naţional român publică şi el două proclamaţii. Una în care le cere românilor să-şi verse sângele pentru „cauza cea dreaptă” şi să se poarte frăţeşte cu toate popoarele din Transilvania şi omeneşte chiar şi cu duşmanii; cealaltă proclamaţie se adresa ungurilor şi secuilor din Transilvania.

Românii se ridică pentru „libertatea şi egalitatea tuturor naţiunilor”, pentru patrie, pentru împărat. Dacă trebuie să intrăm în război, se spune, „unul împotriva celuilalt, să cruţǎm cel puţin sentimentele proprii omeneşti !”

Şi păstrând rezerve pentru o eventuală pace, Comitetul mai spunea: „Să facem posibilă, prin umanitate, legarea păcii”. „Dacă nu putem să ne unim sub ideea politică a dreptului şi a libertăţii, lăsaţine cel puţin ca împreună să cunoaştem ideea umanităţii”.

Comitetul mai face apel la unguri şi secui să nu comită „acte de grozăvie”, deoarece atunci şi românii se vor vedea siliţi să plătească cu aceeaşi monedă.

Comitetul naţional român se numea acum de pacificaţiune şi era format din 6 membri: A. Treboniu Laurian, S. Bărnuţiu, N. Bălăşescu, Fl. Micaş, T. Cipariu şi I. Bran , mai târziu completându-se cu G. Bariţiu şi alţii.

Comitetul de pacificaţiune a numit în fruntea legiunilor ce urmau a fi organizate pe tinerii cei mai hotărâţi şi mai vrednici. În Apuseni pe Avram Iancu, Simion Balint şi Petru Dobra. În Zarand pe Ioan Buteanu. Pe Târnave, Axente Sever, pe Mureş, Florian Micaş. În Hunedoara şi Haţeg pe N. Solomon.

În fruntea legiunii şi a tribunatelor ce urmau a se constitui pe câmpia Transilvaniei, au fost numiţi Constantin Roman-Vivu, Vasile Moldovan, I. Rusu, N. Vlăduţiu şi alţii

„La Albeşti (Fejérhaza) de exemplu, după ce au ars câteva case, au intrat în biserica românească, devastară altarul, spurcară biserica, împuşcară în crucifix „zicând că acum au puşcat pe Dumnezeul românilor”, în urmă au băgat caii în biserică folosind-o de grajd (Foaie pentru minte..., nr. 46 din 15 nov. 1848, p.365-366).

Faimosul baron Husszár Zsigmond spre sfârşitul anului 1848 făcea prăpăd în districtul Chioarului; la podul comunei Katafalva spânzură 3 români şi la Dobricel 7; arse 27 de sate româneşti „aruncând mai multe muieri şi copii în flăcările focului”, iar pe mai multe soţii şi fete românce după ce le viola, le ţintuia de vii la pământ bătându-le ţăruşi prin piept sau prin burtă” (Documente pentru istoria anilor 1848-49, în Observatoriul, VI, nr.35 din 4/16 mai 1883, p.239)”.(Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj, anul 1997, capitolul VIII de dr. Gelu Neamţu)

Astfel de realităţi istorice au fost înregistrate cu sutele în cei aproape doi ani de război civil în Transilvania.

Pentru cele 15 legiuni proiectate, Comandamentul general austriac a repartizat un număr total de arme de foc: 1200 de puşti vechi şi ruginite.

George Bariţiu : „A pune gloatele de lăncieri în faţa unor trupe bine înarmate cu puşti, precum şi a le conduce deliberat în gura tunurilor, însemna măcelărire curată”

Legiunile, cele care au luat fiinţă, tot cu uneltele tradiţionale transformate în arme s-au înarmat - coase oblite, furci, topoare, îmblăcii ş.a.

Evenimentele ulterioare au permis organizarea mai temeinică doar în Apuseni şi în Zarand. Comitetul român de pacificaţiune spera să poată mobiliza circa 195.000 de oameni. În Răşinari, Sălişte şi Sebeş se formară escadroane de cavalerie românească din săteni.

Românii, în colaborare cu trupele imperiale au procedat mai întâi la dezarmarea gǎrzilor naţionale maghiare. Dezarmarea a început dinspre nord, dinspre secuime şi dinspre Munţii Apuseni.

Generalii austrieci au ocupat mai întâi nordul Transilvaniei şi apoi secuimea aproape în întregime. Trupele de moţi ale lui Avram Iancu au ocupat Abrudul şi Zlatna, după care, au coborât spre câmpie, cucerind Aiudul şi Turda.

Spre mijlocul lunii noiembrie, aproape întreaga Transilvanie se găsea în mâinile legiunilor române şi a trupelor austriece, exceptând Clujul şi zona Trei Scaune. În 18 noiembrie a cǎzut şi Clujul, predat de guvernatorul Miko Imre colonelului Urban, cu condiţia ca în oraş să nu intre lăncierii români.

Trupele ungare au fost nevoite să se retragă la Ciucea, gărzile naţionale maghiare fiind mai peste tot dezarmate. Concomitent cu dezarmarea gărzilor naţionale maghiare, Comitetul, pe care comandamentul general îl privea acum ca pe un organ autentic al naţiunii române, începu organizarea districtelor eliberate în Făgăraş, Alba Inferioară, Târnave, Hunedoara şi Zarand.

Funcţionarii sunt aleşi de popor prin vot universal, în proporţia numărului; administratorii erau însă numiţi de Comandament la propunerea Comitetului. Limba administrativă a acestor districte era limba română, ceea ce dădea mari speranţe românilor. Practic, românii organizau Transilvania ca pe o ţară românească.

La începutul lunii decembrie 1848, la comanda trupelor ungare de invazie care aveau misiunea de a reinstaura administraţia nobiliară maghiară în Transilvania anexată, vor primi în fruntea lor pe generalul Josif Bem, un revoluţionar de origine polonă.

Numirea lui Bem coincidea cu abdicarea bătrânului împărat Ferdinand al V-lea şi înscăunarea pe tron a arhiducelui Francisc Iosif, ce nu avea decât 18 ani, fapt împlinit la 2 decembrie 1848.

General talentat şi capabil, Bem străpunge cordonul de apărare de la Ciucea în trei puncte, izbind trupele austriace de aici, simultan, din mai multe părţi, şi de Crăciun ocupă Clujul, lansând un răsunător manifest în care preciza că nu vine ca asupritor, ci pentru a întrona „libertatea şi umanitatea”

Realitatea „tribunalelor de sânge”, represiunea efectuată de trupele de ocupaţie şi prigonirea românilor majoritari vor infirma declaraţiile şi intenţiile oficialului militar.

Schimbându-se soarta războiului, generalul austriac Anton von Puchner şi-a amintit de români convocând o nouă Adunare naţională pe confesiuni, la fel cum făcuse de altfel şi guberniul maghiar de la Cluj; una fiind programată să se ţină la Sibiu (ortodocşii) şi cealaltă la Blaj (greco-catolicii). Românii s-au înţeles între ei şi s-au întâlnit cu toţii la Sibiu (de altfel la Blaj nu se mai putea ajunge din cauza complicaţiilor militare).

La adunarea de la Sibiu din 28 decembrie 1848 au luat parte intelectuali români, între care numeroşi preoţi. S-a protestat din nou împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria şi s-a solicitat: confirmarea de către monarh a unui conducător naţional al românilor asemănător cu banul Croaţiei; un număr de funcţionari proporţional cu numărul celor trei populaţii ale ţării; constituirea de urgenţă a unei comisii urbariale care să hotărască în numeroasele diferende dintre foştii iobagi şi foştii domni de pământ. Încheierea adunării a coincis cu primirea veştii despre ocuparea Clujului de către Bem şi a înaintării sale spre Sibiu.

La 31 decembrie trupele lui Bem reuşesc să cucerească Bistriţa, iar la începutul anului 1849 Năsăudul şi Târgu Mureş. La 21 ianuarie 1849 a ajuns la porţile Sibiului, fără însă a-l putea ocupa, menţinându-se totuşi la Ocna Sibiului. La 18 ianuarie 1849 a căzut şi Blajul.

Transilvania se afla în pragul catastrofei. Comandamentul austriac din Sibiu a intrat în panică; el era acum convins că trupele de invazie din Ungaria ar putea fi înfrânte doar de alte trupe străine, cele ruseşti, staţionate în Ţara Românească după înǎbuşirea revoluţiei de acolo.

Majoritatea Comitetului român de pacificaţiune s-a opus chemării în ajutor a trupelor ruseşti. Presiunile din partea generalilor austrieci au fost însă atât de puternice încât până la urmă cererea a fost fǎcută în numele românilor şi saşilor.

La 2 februarie trupele ţariste sosiră la Braşov. La 4 februarie au apărut şi la Sibiu sub comanda colonelului Scariatin. Împreună cu ruşii, austriecii îl atacă acum pe Bem, izbutind să-l scoată din Ocna Sibiului. Bem se îndreaptă spre Sebeş şi Orăştie şi în 9 februarie, la podul Simeriei dădu o bătălie importantă în urma căreia ieşi victorios. Învingător, generalul Bem a făcut drumul întors, şi la 11 martie 1849 ajunse iarăşi la porţile Sibiului pe care de astă dată îl şi ocupă. Membrii Comitetului român se refugiară spre Turnu Roşu, de unde au trecut pe pământul Munteniei.

Ocupând Sibiul, generalul Bem pune mâna şi pe mari cantităţi de arme şi muniţii, pe care generalul Puchner refuzase să le împartă românilor. Apoi trupele austro-ruse se retrag şi ele prin pasul Turnu Roşu, în Muntenia, iar generalul polon Bem ocupă fără probleme Făgăraşul şi la 20 martie intră şi în Braşov.

La 21 martie 1849, Transilvania este pierdută, Bem ajungând stăpân pe situaţie. Începe astfel cea de a treia etapă a războiului civil, când necuceriţi rămân doar Munţii Apuseni, şi ca o redută inexpugnabilă, cetatea Alba Iulia.

Succesele ungurilor, dar mai ales ale lui Bem, închiseră complet cercul în jurul Munţilor Apuseni apărat de Avram Iancu şi oastea sa ţărănească.

Pericolul devenise şi mai mare deoarece ieşirile din munţi fiind blocate, aprovizionarea era imposibilă. Iancu îşi rândui şi el trupele într-un larg cordon de pază, închizând toate drumurile de pătrundere în munţi. Iarna se consumă în lupte lipsite de importanţă. Operaţiunile mai mari începură odată cu venirea primăverii mai favorabile.

În decursul lunii iunie 1849 situaţia Ungariei se agravează. Ca urmare a acordului realizat între curţile din Viena şi Petersburg, trupele ruseşti au intrat în 18 iunie pe teritoriul Ungariei, iar în 19 iunie pe cel al Transilvaniei.

Generalul Alexandr Nicolaevici Lüders, comandantul corpului V de armată, venea în Transilvania cu 26.000 de soldaţi şi 56 de tunuri.

Aşa cum prevăzuse generalul Gh. Magheru când îi oferise lui Kossuth o alianţă cu românii, soarta bătăliilor nu se mai prevedea a fi favorabilă maghiarilor.

Generalul Bem mai dă totuşi câteva lupte dar la sfârşitul lunii iulie pierdu Braşovul, Sibiul, Făgăraşul, Sighişoara. Lângă Sighişoara se dădu la 31 iulie 1849 bătălia de la Albeşti unde Lüders a învins. Bem scăpă cu greu. Este chemat apoi la Arad unde se refugiase guvernul şi dieta ungară, fiind martorul înfrângerii din 9 august de lângă Timişoara.

La 11 august Kossuth demisionează, locul său fiind ocupat de generalul Görgei care hotărî la 13 august depunerea armelor la Şiria lângă Arad.

Cu aceasta luă sfârşit atât războiul de independenţă al Ungariei faţă de Austria, cât şi intervenţia militară ungară în Transilvania ce urmărise menţinerea prin forţa armelor a uniunii.

Nu cu mult înainte de aceste evenimente, în 3 august, Avram Iancu îşi făcu cunoscut acel mesaj al său, demn şi generos, anunţându-l pe Kossuth că nu mai poate continua tratativele de pace cu fraţii unguri, fiind împrejurările foarte critice. El a hotărât să rămână neutru între luptele dintre unguri şi ruşi, spre a-şi dovedi astfel sentimentele frăţeşti pe care le nutreşte faţă de poporul maghiar.

Neutralitatea, acest gest nobil al lui Avram Iancu, precum şi tratativele de pace i-au costat scump pe români, deoarece la curtea din Viena s-a aflat, şi tânărul împărat a diminuat drastic rangul decoraţiilor ce li se cuveneau fruntaşilor români.

Măsura nu fusese luată nici din invidie, nici din micime sufletească, aşa cum s-a afirmat la un moment dat, ci pentru simplul fapt că în secret au fost puse la dispoziţia împăratului actele prezidenţiale ale lui Kossuth privind fazele tratativelor sale cu Iancu.

Pierderile româneşti au trecut după unele surse la peste 6 mii de persoane, fără a mai socoti şi victimele epurărilor etnice.

AUDIO: emisiunea „Istorica” din 18 martie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Cornel Moroianu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321