„ Praga 1968 prin oglinda serviciilor secrete”

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterile învingătoare şi-au stabilit zonele geografice şi politice de influenţă.

Pe care le-au respectat cu destulă stricteţe. În paralel, continua războiul rece sau lupta prin alte metode, de la propagandă şi diversiune, operaţii de racolare şi spionaj până la războaie locale „cu procură” între cele două supraputeri.

Fiecare din cei doi concurenţi căuta să speculeze în favoarea sa mişcările de protest, fie de grup, fie individuale pentru a demonstra superioritatea sistemului său politic.

După Budapesta ‘56, în vara anului 1968 a apărut Praga.

Tentativa de hibridare a sistemului socialist în viziunea reformatorilor cehoslovaci viza reducerea rolului politic al partidului unic, rentabilizarea unităţilor economice cu aport capitalist, un amestec mai scăzut al statului în viaţa cetăţeanului, dreptul de a călători în străinătate, îndeosebi în lumea occidentală, o liberalizare a consumului.

Caracteristici ce la Moscova au fost calificate drept erezii şi aveau cea mai mare şansă de a fi respinse, fie şi cu forţa militară.

Venise timpul ca ţările „frăţeşti” să încerce să-şi construiască singure socialismul cu faţă umană, în stil propriu, fără intervenţionism sovietic propriu anilor ‘50.

Curentul nu era nou, Iugoslavia şi România păşiseră în nuanţe diferite, dar apropiate de ceea ce încercau cehoslovacii.

După flexibilul Hruşciov la Moscova i-a urmat intolerantul Brejnev alături de garnitura durilor din PCUS.

Strategic, Cehoslovacia constituia culoarul direct pe căile de atac sau apărare ale Blocului Răsăritean împotriva Alianţei Nord-Altalntice. Un culoar ce nu putea fi cedat sub nici o formă.

În 1965, cele două ţări au semnat o înţelegere prin care URSS era autorizată să instaleze în trei locaţii de pe teritoriul cehoslovac amplasamente de rachete cu focoase nucleare îndreptate ca mijloc de dezangajare pentru forţele NATO din Germania federală.

Bătălia a fost înainte de toate propagandistică. Acolo unde propaganda nu reuşea să convingă, interveneau serviciile secrete.

Tot serviciile secrete au avut rolul de a pregăti terenul pentru readucerea Cehoslovaciei la starea iniţială, de aliat supus Moscovei.

Ministerul cehoslovac de interne, Securitatea Statului şi celelalte instituţii de forţă au fost construite, sprijinite şi chemate să răspundă modelului de import.

Astfel că, oamenii consideraţi importanţi în jocul început de Moscova nu au fost pregătiţi să furnizeze un ajutor real celor care luau decizii politice.

În România, situaţia a fost destul de diferită. Centrele de influenţă moscovite au fost purificate, exista şi avantajul ca trupele sovietice să fi părăsit ţara cu zece ani în urmă, liderul român şi colaboratorii săi priveau de patru ani către Occident şi făcuseră gesturi politice încântătoare pentru adversarii Tratatului de la Varşovia.

România, chiar şi teoretic se încadra între inamicii Moscovei, după „declaraţia de independenţă a PMR” din aprilie 1964.

Suportul anterior, vizita delegaţiei române în 16-17 august 1968 la Praga, semnarea unui tratat de asistenţă mutuală dintre cele două ţări, sprijinirea reciprocă pentru cursul politic propriu au alimentat furia conducerii sovietice care au decis şi din acest motiv declanşarea unei intervenţii militare comune cu statele fidele împotriva administraţiei Dubcek.

Un agent polonez din cadrul structurii de conducere a Tratatului de la Varşovia a fost primul care a alarmat România de pericolul unei invazii „frăţeşti”.

La 20 august 1968, un corespondent de presă al Ministerului român de Externe a sunat alarma, acasă la Nicolae Ceauşescu.

Informaţii asemănătoare au început să apară şi din alte surse, de pe canale neoficiale occidentale, inclusiv americane, de la iugoslavi, dar şi din spaţiul românesc al Moldovei Sovietice.

Masări de trupe, acţiuni de intimidare la frontieră, împuşcături în aer, lansări de rachete luminoase, trafic radio foarte ridicat, declaraţii nervoase în presa de partid din ţările participante la invazie.

Securitatea română a trecut la contra-măsuri. Supravegherea agenţilor bănuiţi de a lucra pentru sovietici, „dirijarea” oponenţilor politici din interior care şi în vara anului 1968 vedeau un prilej ca şi în ‘56 de a se manifesta ostil împotriva puterii de la Bucureşti.

Teama invaziei sovietice a uşurat în bună măsură asperităţile dintre regim şi opozanţi, cei din urmă, mai bine pregătiţi psihologic au fost şi cei mai îndrăzneţi în a condamna pe faţă invazia în Cehoslovacia şi până la a cere arme pentru a lupta împotriva potenţialului agresor.

Ultimele zece zile din august 1968 au fost cele mai încărcate de tensiune, fiindcă nu se ştia cu precizie dacă la rând nu urma şi România.

La nivel naţional, au fost alarmate trupele Ministerului Apărării cu 153 de mii de militari, ale Ministerului de Interne, inclusiv pentru 50 de mii de miliţieni.

A fost decisă reînfiinţarea Gărzilor patriotice – o structură de apărare vountară ceea ce semăna cu intenţia purtării unui război total în cazul unei invadări a României.

Au fost făcute depozite de armament, muniţie şi hrană conservată în poziţii muntoase greu accesibile, căile de irigaţii au fost transformate în tranşee.

Fiind posibilă declanşarea atacurilor din trei puncte cardinale: la nord, de sovietici, la vest, de unguri şi la sud, de bulgari, Ceauşescu a decis că numai la ordinul său va fi aruncat în aer podul de la Giurgiu-Russe.

Concomitent, se declanşa războiul de gherilă pentru hărţuirea inamicului.

După unele surse neconfirmate, atacul asupra României ar fi fost planificat pentru sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.

Este demn de remarcat, poziţia Statelor Unite care au temperat zelul unor generali sovietici apropiaţi conducerii dure de la Moscova, prin care o intervenţie în România, Iugoslavia şi Austria ar fi fost de neacceptat. Nici pentru Washington, nici pentru opinia publică mondială.

Capacitatea de rezistenţă militară a României era apreciată la zece ore în varianta minimă şi la câteva zile pentru cel mai optimist scenariu.

Ca în toată istoria noastră, acţiunile militare defensive sprijineau o ulterioară desfăşurare diplomatică pe lângă Marile Puteri de a ne atinge obiectivele proprii şi a ne diminua proporţiile pierderilor.

AUDIO: „Istorica”, ediţia din 24 septembrie 2018 (integral: 29’12’’)

Contribuţii editoriale : d-na dr. Ana Maria Cătănuş, cercetător INST despre reacţiile disidenţilor din URSS la actul de invadare a Cehoslovaciei.

Fragment audio din cercetarea prezentată la Conferinţa internaţională „50 de ani de la Primăvara de la Praga” găzduită de Fundaţia Culturală „Nicolae Titulescu la 20 septembrie 2018.

Regia de montaj: Radu Sima şi Carmen Mustăţea

Regia de emisie : Dana Burcea şi Raluca Goga

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro