„Poveștile Unirii. 100 de ani de la încoronararea de la Alba Iulia”

15 octombrie 1922 poate fi socotită data la care s-a încheiat procesul de reunificare a provinciilor istorice locuite majoritar de români cu Vechiul regat.

O împlinire aşteptată, plătită şi pe seama căreia, toată suflarea românească s-a găsit în deplin acord. Fie că vorbim de oameni obişnuiţi, fie că ne referim la lideri şi oameni politici.

La 15 octombrie 1922 , regele Ferdinand I Întregitorul sau cel Loial împreună cu regina Maria sau regina-soldat, „Mama răniţilor” au devenit prin încoronare, Suveraniii României mari.

Un eveniment istoric care de la acărui înfăptuire am celebrat anul acesta un veac. La scara istoriei e foarte puţin, însă în conştiinţa făuritorilor Marii Uniri şi a generaţiilor următoare a însemnat foarte mult.

Un eveniment ce a dat încredere naţiunii în forţele sale, că efortul unionist a aparţinut deopotrivă atât Suveranilor, colaboratorilor săi, partidelor, intelectualilor care au însufleţit şi propagat spiritul naţional şi curajul, cât şi celor care în mod practic au acţionat pe front şi în spatele frontului, mulţimea, poporul.

Ca în orice împrejurare dificilă, poporul se uită către lideri, către Suverani pentru a ţine direcţia în sensul împlinirilor sale.

Regele Ferdinand şi regina Maria au fost cei mai populari Suverani din istoria relativ scurtă a regimului monarhic de la noi.

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României;într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce împrejurările de aici înseamnă că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.

Ferdinand I a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă şi cea germanofilă, vizând intrarea României in Primul Război Mondial.

Principalul lui „sfătuitor” era regina Maria, fire ambițioasă, dornică de afirmare politică. Un rol important a dobândit principele Barbu Stirbey-favoritul reginei Maria şi administratorul domeniilor Coroanei. Dintre oamenii politici, influența politică cea mai puternică a exercitat-o Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL.

In discuțiile personale, Ferdinand era agreabil, etala cunoştințe bogate din domenii variate ale ştiinței, artei şi literaturii, dar în public îl cuprindea o timiditate nefirească.

Sub atenta supraveghere a regelui Carol I, anterior, Ferdinand a primit lecții de limba romănă, de istoria şi geografia României, a fost pus în contact cu realitatea diversă a țării. In acelaşi timp, şi-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucție şi la manevre.

A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la general de corp de armată, precum şi toate funcțiile-de la comandant de pluton la comandant de corp de armată şi de inspector general de armată.

Cititor pasionat şi înzestrat cu o foarte bună memorie, principele Ferdinand şi-a multiplicat cunoştințele de literatură, artă, muzică, chimie, şi-a insuşit limbile vechi (greaca, latina), precum şi cele moderne (engleza, rusa, franceza). Dar pasiunea vieții sale era botanica, ajungând să cunoască numele tuturor plantelor din diferite regiuni ale țării noastre, atât numele latin, cât şi denumirile populare.

Deşi după razboiul din 1916-1919 şi făurirea Marii Uniri dobândise un real prestigiu, Ferdinand n-a făcut efortul de a ieşi de sub tutela lui Ion I.C. Brătianu şi de a promova o politică proprie. Din această cauză Nicolae Iorga nota în cartea sa „O viață de om. Aşa cum a fost”:„Acum nu mai erau doi stăpâni în România ci unul singur:Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.

A fost omul reformei agrare - „regele țăranilor”- al celei electorale şi al acțiunilor vizând consolidarea statului național unitar român. Dintr-o țară mică, România a ajuns un stat de mărime medie în Europa. În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile (cultural, politic, economic), un dinamism cu adevărat remarcabil, care a demonstrat în mod grăitor vocația constructivă şi inteligența poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

Aşa după cum i-a fost firea, întru-câtva opozabilă regelui Ferdinand I, regina Maria nu doar că a arătat energie şi curaj, dar şi credinţă aproape oarbă în steaua României, în şansa ei de a se desăvârşi ca stat naţional unitar întregit.

Pe lângă superlativele obţinute pe front, şi în organizarea efortului de război, regina Maria şi-a arătat priceperea şi în serviciile pe care le-a făcut ţării sale pe tărâm diplomatic în recunoaşterea Marii Uniri.

„Ajunsă la Paris, la 6 martie 1919, regina Maria a fost primită cu simpatie de către opinia publică și de către diplomați, fiind cunoscute curajul și rolul său din Marele Război și faptul că era un simbol al rezistenței antigermane în Estul Europei.

Vizita la Paris a început cu o conferință de presă în care regina le-a vorbit jurnaliștilor parizieni despre problemele țării sale, dragostea față de aceasta și marile sacrificii prin care au trecut România și românii în anii de război, spolierea germană, dar și compromisurile la care a fost forțat Regatul român.

Și-a exprimat, în fața jurnaliștilor, speranța că va fi primită și ascultată de către Clemenceau și a mulțumit Statelor Unite ale Americii, care ajutaseră Europa să termine victorioasă acest lung și crâncen război.

Diplomat desăvârșit, regina Maria a încheiat întrevederea cu presa cerând ajutor în lupta cu bolșevismul și făcând apel la sentimentele care legau România de Franța.

Regina a solicitat și primit o audiență la George Clemenceau, președintele Consiliului de Miniștri al Franței și președintele Conferinței de Pace, pentru a discuta problemele României.

Audiența s-a desfășurat la 7 martie 1919, Regina fiind întâmpinată, la coborârea din mașină, de către mareșalul Foch, cu onoruri militare.

Regina Maria l-a cucerit pe bătrânul „Tigru” al Franței cu franchețea sa, cu forța cu care apăra cauza României și cerea întreg Banatul și frontiere stabilite conform alianței din 1916.

Atitudinea lui Clemenceau față de cererile românești s-a schimbat după această vizită. Regina Maria a fost primită și de președintele Franței, Raymond Poincaré, primind de la acesta defilarea gărzii de onoare de la Palatul Elysee, o onoare neacordată unei femei până atunci.

Vizitele sale de promovare a intereselor României au continuat în Franţa, unde şi-a exprimat de asemenea mulțumirile pentru Crucea Roșie Franceză, care a trimis medicamente și echipamente sanitare atunci când românii se luptau cu epidemia de tifos exantematic.

De la Paris, regina a plecat la Londra, invitată fiind de regele George al V-lea. Londra era noul câmp de bătălie, dar aici beneficia de originea sa britanică și de apartenența la familia regală. Primită cu onoruri, întâmpinată la gară de regele George al V-lea, regina Maria a susținut cauza României în fața acestuia, dar și a oamenilor politici ai momentului.

A avut întâlniri cu Lordul Curzon, cu Winston Churchill, dar și cu Nancy Astor, atrăgând un val de simpatie al presei britanice față de România, față de familia regală română, atât de legată de Anglia și problemele britanice.

În doar câteva zile, toată presa britanică a scris despre curajoasa regină care i-a rezistat lui Mackensen, care a îngrijit cu propriile mâini răniți și bolnavi de tifos exantematic, care era antibolșevică și feministă și credea că statul român era un punct de stabilitate în „exoticii Balcani”.

Walter Long, prim lord al Amiralității, cu care s-a întâlnit în zilele londoneze, o caracteriza ca fiind „cel mai bun propagandist pe care l-am văzut vreodată” și cel mai bun ambasador pe care România îl putea avea.

Voiajul reginei Maria la Paris și Londra, din martie-aprilie 1919, a dus la o schimbare radicală a imaginii României la Conferința de Pace de la Paris.

„Nesuferitul Brătianu” a dispărut în fața șarmului și a frumuseții reginei, care a cucerit de la prim-ministru la cetățeanul de rând. Niciodată România nu beneficiase de o presă mai favorabilă, iar problemele românești ce se discutau în cadrul Conferinței de Pace, de o vizibilitate mai mare”.

(„Regina Maria, diplomat al României la Paris și Londra, martie - aprilie 1919” de dr. Cristina Păiuşan Nuică la: Regina Maria, diplomat al României la Paris și Londra, martie – aprilie 1919 – Muzeul Virtual al Unirii (mvu.ro)

Am insistat asupra imaginii şi contribuţiei Suveranilor României Mari, însă în cuprinsul fişierului audio, invitaţii noştri aduc referinţe şi analizează şi prestaţia altor lideri politici ai timpului, partidele şi curentele publice din epocă.

Voci de arhivă: Nicolae Titulescu vorbind de elanul creator al unei naţiuni după război, înregistrare din anul 1921, aflată în Arhivele sonore ale Radiodifuziunii şi Constantin Argetoianu despre pericolul pe care-l constituia concurenţa regionalismului după Marea Unire în politică. O înregistrare aflată la Biblioteca Naţională a Franţei, anul imprimării: 1928.

AUDIO: „Poveștile Unirii. 100 de ani de la încoronararea de la Alba Iulia” (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Mirela Drăgan şi Raluca Goga

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro