„Povestea familiei Valaori”

Familia Valaori a fost una tradiţională. În sensul că era dedicată muncii pământului şi creşterii animalelor, însă a avut şi vârfuri ce au excelat în afaceri şi mediul universitar-academic şi în politică.

Colonişti, termenul nici nu era împământenit în anul 1882, când Diamandi Valaori a sosit în Dobrogea, dobândită după Războiul de Independenţă.

S-a aşezat în comuna Karatay ( „Mânzul negru”, în limba tătară), astăzi Nisipurile, pendinte de comuna Castelu din platoul arid al Dobrogei la 9 kilometri de municipiul Medgidia, pe vremea când majoritari au fost turci şi tătari, mai târziu venind şi germani prin migraţie din Basarabia de Sud.

O familie de aromâni ce se trăgea din oraşul Moscopole, prin multă străduinţă, efort şi dăruire au reuşit să câştige nu numai admiraţia locuitorilor, ci şi să preia iniţiativa în materie de investiţii edilitare.

Diamandi Valaori, de 35 de ani, a ajuns împreună cu fratele său, Gheorghe Valaori - care se stabilește în Constanța și ajunge subprefect.

În 1891, acesta l-a adus la Nisipari pe fiul său mai mare, Sotir, care lucrează ca ajutor la dugheană și la singura cârciumă din sat, ce îi aparținea. Prăvălia cuprindea manufactură, coloniale și mărunțișuri, iar la cârciumă se vindeau vin, țuică, rachiu și monopol, după cum arată invitata noastră în monografia dedicată satului Nisipurile.

În 1903, Diamandi Valaori i-a adus în sat și pe ceilalți doi fii ai săi: Iuliu - de 10 ani, care, după scurt timp, a rămas la unchiul său, Gheorghe, la Constanța, Mihail, de 20 de ani, împreună cu mama lor, Hrisanda.

Sotir și Mihail urmaseră, în limba greacă, patru clase seminariale, în orașul Caritza (Corcea). Iniţial au practicat croitoria, unul cea pentru bărbaţi, iar celălalt pentru femei. Renunţând au optat pentru munca pământului, căci proprietatea funciară crescuse până la 1916 la 237 de hectare.

Mihail Valaori a fost cel mai mare moșier din comună, poziție pe care și-o păstrează și în 1940. În 1948, din moșiile lui Mihail Valaori, se considera expropriabilă suprafața de 240 ha.

În perioada interbelică, Mihail Valaori era și un mare bancher și om de afaceri, locuind mai ales în București - unde avea proprietăți imobiliare, acțiuni la „Societatea Petrolieră“, la bănci etc.

Sotir Valaori a fost cel care, efectiv, s-a stabilit în sat, administrând moşia şi turmele de vite. A fost primar, cu mici întreruperi, cel puțin între 1935 și 1942.

Iuliu, cel mai cunoscut membru al familiei Valaori, la nivel național, a urmat școala primară în orașul Constanța, ca apoi, prin protecția unchiului său, să urmeze studii secundare, universitare și doctorale la București, Berlin și Viena. Revenit în țară, s-a stabilit la București, unde a ajuns director general și apoi subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale.

Acesta a fost deputat liberal în trei rânduri : 1919, 1927, 1928. Cariera sa a fost întregită şi de prestaţia ca profesor universitar, un foarte bun clasicist, îndeosebi, limba latină.

Iuliu Valaori a avut o prodigioasă activitate culturală, prin cursurile universitare ținute aproape 40 de ani și prin conferințele anuale ținute la Ateneu și Academia Română.

Constantin Kirițescu îl prezintă pe Iuliu Valaori ca un om cu o conștiință a datoriei mai rar văzută, cu o onestitate a gândirii care i-a prilejuit multe dureri sufletești.

A înființat Societatea de Cultură Macedo-Română din București, al cărei președinte a fost timp de 20 de ani. A înființat burse pentru cei săraci și merituoși la școli secundare și universitare.

Iuliu Valaori a murit în septembrie 1936, la 62 de ani. Era în plină ascensiune, subsecretar de stat. A murit sărac, lăsând familiei o modestă casă în București.

Caritatea şi opera socială i-au revenit fratelui său, Mihail Valaori. Acesta ajutat de celălalt frate, Sotir a construit pe cheltuială proprie localul primăriei din Nisipari, şcoala primară, dispensarul şi baia populară.

A încercat să construiască şi o biserică, însă nu a mai avut resurse, dar totuşi lăcaşul a fost ridicat până la acoperiş, însă după dispariţia sa, în anul 1942, biserica nu a mai fost terminată.

La mijlocul anului 1937, este inaugurată, în prezența autorităților constănțene și a celor locale, noua clădire a Primăriei Nisipari, donație a familiei Valaori. Dintre invitați, prefectul județului Constanța, și primarul municipiului.

După oficierea serviciului religios, s-au ținut discursuri elogiatoare la adresa gestului filantropic al lui Mihail Valaori, „care a donat primăriei lemnăria de construcție în valoare de 18.000 lei și o înalță acum pe propria cheltuială, un nou local de școală în valoare de aproximativ 600-700.000 de lei“

Mihail Valaori începe, doar prin forțe proprii, construirea unei noi școli în 1936. Lucrările încep în anul în care a murit Iulian Valaori.

Școală, monumentală - având drept model Școala Normală din Arad - construită de familia Valaori, cu propriile sale mijloace, bani și transporturi.

Clădirea, pe două etaje, cuprindea 17 încăperi și casa directorului, în care încăpeau un cămin cultural, o școală primară curs complet, grădină de copii și ateliere de lucru pentru fete și băieți. Aceasta fusese construită între anii 1936 și 1939, fără contribuția altcuiva. Locuitorii comunei au contribuit cu zile muncă voluntară.

Mihail D. Valaori a donat clădirea în mai 1939, „Casei Școalelor din Ministerul Educației Naționale, localul de școală cu terenul înconjurător în suprafață de 2000 de metri pătraţi.

Lipsit de fonduri suficiente, pentru a construi o clădire nouă, Mihail Valaori s-a gândit să renoveze și amenajeze propria locuință, pentru a o transforma în dispensar comunal și baie publică.

Clădirea, construită în 1930, era folosită de Mihail Valaori doar în timpul sezonului muncilor agricole, deoarece acesta locuia la București.

Actul, întocmit pe 3 mai 1939, stipulează: Mihail Valaori, „proprietar agricultor domiciliat în comuna Nisipari… pentru a-mi arăta dragostea față de locuitorii satului meu și în special pentru a veni în ajutorul coloniștilor nevoiași, împroprietăriți de curând în sat și în regiune“, donează Ministerului Sănătății și Ocrotirilor sociale un imobil „pentru a servi ca dispensar medical“ ce „va purta numele defunctului meu tată, Diamandi Valaori, primul colon român, așezat în anul 1879 la anexarea Dobrogei la patria mamă în satul turcesc Caratai, azi Nisipari“

Dispensarul, modern, s-a construit vis-a-vis de școală. În aceeași clădire s-a instalat și o baie publică, cu duș și cadă - poate unica de acest fel din Dobrogea acelui timp -, pentru folosința sătenilor. Aceasta cuprinde și o locuință pentru medic.

Inaugurarea noii școli și a dispensarului, construite și donate de Mihail Valaori, în amintirea tatălui și fratelui său, are loc pe 24 iunie 1940.

Din tot patrimoniul edilitar ridicat în vremea familiei Valaori, astăzi se mai păstrează localul şcolii, celelalte au pierit din pricina neglijenţei oamenilor sau a deciziilor ulterioare ale administraţiei.

Contribuţii editoriale: dl prof. Alexandru Gica despre martiriul preotului Haralambie Balamace. Un interviu de Mirela Băzăvan

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 8 noiembrie 2021 (integral)

Foto:

Iuliu Valaori. Credit asz.ro

Iuliu Valaori, autor şi de manuale şcolare. 1937. Credit: printrecarti.ro

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Izabel Jerdea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro