„Portretul unui poliţist de excepţie: Nicolae Ştefănescu”

Naraţiunile cu care v-aţi obişnuit din sălile de cinema sau din romanele mai mult sau mai puţin reuşite sunt departe de modelul exemplarităţii profesionale şi a operaţiunilor reuşite de membrii comunităţii de informaţii.

Ca în orice profesie sunt şi vârfuri, după cum sunt şi cei mai puţin potriviţi activităţilor secrete. Firesc ar fi ca procesul muncii şi al controlului permanent să-i trieze pe unii de ceilalţi. Subiectivitatea omului ca parte a firii sale e poate cel mai mare inamic în obţinerea unei reuşite.

Dar nu despre acestea e vorba în ediţia de faţă, ci de cariera sau beneficiile de care a avut parte România sau mai bine spus, câştigul de timp şi direcţia de urmat pentru decidenţii politici ai ţării propuse de reuşite ce s-au datorat unui grup de oameni profesionişti şi bine intenţionaţi, loiali şi perseverenţi.

Despre unul din aceştia – chiar şi astăzi – se cunosc puţine detalii în ciuda unei circulaţii năucitoare de informaţii. Cercetătorii istorici au parte în viaţa lor de multe enigme, îndoieli şi puţine certitudini. Cam cum se desfăşoară şi activitatea serviciilor secrete.

Nicolae Ştefănescu sau Niky cum era numit de aapropiaţi şi colaboratori s-a dovedit unul dintre cei mai redutabili organizatori şi analişti ai unei epoci pline de intrigi, interese, dezamăgiri şi schimbări dramatice de situaţii, nu neapărat ca un personaj de roman, ci chiar în realitatea golită de orice modelare fie aceasta şi literară.

„Nicolae Ştefănescu s-a născut la 20 septembrie 1896, la Galați. Tatăl său era căpitanul Grigore Ștefănescu, născut la 6 iunie 1871, la Focșani, iar mama sa, Elisabeta (Eliza), a murit de tuberculoză când el era în vârstăde cinci ani, fiind, apoi, crescut de bunica sa pe linie maternă, Ecaterina Croia.

Frați și surori nu avea, după cum reiese din documentele de arhivă. A absolvit „Liceul Vasile Alecsandri”, din Galați, promoția 1916. Pretindea, „fără a avea însă pretenția de a fi crezut, că a făcut câțiva ani de drept”. Probabil că studiase câțiva ani, deoarece „reușea să facă față în destul de multe probleme care necesitau o cultură mai vastă”. Vorbea limbile: franceză, rusă, ucraineană, dar cunoștea și unele noțiuni de polonă, germană, italiană și sârbă.

S-a căsătorit cu Iraida Calimans, în ianuarie 1927, profesoară de limba franceză la Gimnaziul de fete din Orhei. Tatăl soției era estonian, ziarist (fost profesor), stabilit la Chișinău.

Ca orice biografie de mare spion, cea a lui Niky Ștefănescu are și ea aspecte de mister. Surse legionare susțineau că Niky s-ar fi folosit în carieră de acte false, de numele unui plutonier mort în război și că, la autopsia sa (în noiembrie 1940), s-a „stabilit că era circumcis”, înlesnind, astfel, presupunerea că ar fi fost evreu, cu atât mai mult, cu cât soția sa ar fi fost evreică (fostă Calimanson)”1

În timpul primului război mondial a intrat la Siguranţă, unde a activat cu destul succes în Dobrogea şi sudul Basarabiei pentru destructurarea bandelor de rebeli revoluţionari, dar şi pentru culegerea de informaţii.

Niky Ștefănescu a fost angajat la 15 aprilie 1918 direct în funcția de sub-comisar la Brigada de Siguranță Tighina din Direcția Poliției și Siguranței Generale a Statului.

A activat în acest serviciu până în anul 1931, urcând treptele şi ierarhia militară ca șef al Serviciului de Siguranță la Hotin; de la 1 noiembrie 1928, șef al Serviciului de Cercetări ‒ Inspectoratul de Siguranță Chișinău, până la1 ianuarie 1931, când a demisionat.

Demisionat e un fel de-a spune, întru-cât, Niky Ştefănescu a fost transferat la Serviciul Secret al Armatei române, mai cunoscut ca Biroul 2.

Dintre reuşitele sale ca şef al serviciului de informaţii externe din cadrul Siguranţei Statului în Basarabia putem enumera lansarea cu succes a unui sistem de alarmare prin ştafete pe o adâncime de 200 de km în interiorul URSS pentru a preveni eventuale acţiuni de diversiune, sabotaj şi culegere de informaţii ale vecinului nostru, contribuţia informativă a echipelor conduse de Ştefănescu împotriva tentativei de lovitură militară în sudul Basarabiei, în principal la Tatarbunar dar şi curmarea racolării ca agent sovietic al comisarului Constantin Tibacu, cu consecinţe dintre cele mai neaşteptate pentru autorităţile române: certificarea dimensiunii penetrării serviciului de informaţii din Basarabia de către spionajul sovietic, precum şi deconspirarea unor reţele ce ajungeau până la Bucureşti.

Cel puţin două din reuşitele lui Niky Ştefănescu sunt relatate cu detalii în cuprinsul ediţiei de faţă.

În cadrul Serviciului „S” al Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei române, Ştefănescu – conspirativ Ion Popescu - fusese numit şef ade echipă, din anul 1931 şi până la abdicarea regelui Carol al II-lea, parcurgând toate treptele ierarhice până la funcţia de director clasa I.

La Serviciu,Secret, Niky Ștefănescu era socotit ca fiind primul funcţionar după Mihail Moruzov: „Când era cazul unei misiuni mai dificile, care depășea atribuțiile de contrainformații, lui Niky Ștefănescu i se încredința. După cum, atunci când era o problemă mai complicată, Moruzov, care, de obicei, nu se sfătuia cu nimeni, se sfătuia cu el” se arăta într-unul din documentele epocii

.

Prioritatea lui Niky Ștefănescu a rămas „problema sovietică”. La 20 mai 1933, el a întocmit un referat în care avertiza că sovieticii își reorganizau aparatul de spionaj. După Istambul, cunoscut drept o capitală neoficială a spionilor, alte două oraşe s-au dovedit ca centre ale sionajului sovietic: Odessa în perioada de după războiul civil rus şi următorul deceniu şi Viena, placa turnantă în care sovieticii excelau.

Din calitatea sa de „număr doi” a încheiat numeroase protocoale de colaborare cu servicii secrete în principal ale ţărilor care făceau parte din Mica Antantă, dar şi cu cele din Italia şi Germania, în care miza preponderentă era schimbul reciproc avantajos de informaţii.

În urma acestor colaborări, atât autorităţile române, cât şi partenerii săi au zădărnicit tentativele de subminare a României iniţiate de sovietici prin diverse jocuri combinative şi agenţi dubli sau plantarea de probe defăimătoare prin terţi.

Afacerea Butenko din 1938 este un astfel de exemplu prin care se urmăreau mai multe ţinte. Şi această acţiune de contraspionaj românesc este relatată de invitatul ediţiei, astfel că nu mai insistăm asupra sa, oricum e un caz puţin discutat şi explorat de cercetarea istorică de la noi.

„Și la Corpul Detectivilor, Niky Ștefănescu s-a dovedit a fi un excelent organizator, în special pe zona informativă. Dovadă stau rapoartele vremii, astfel: „La Siguranță, Niky Ștefănescu a adus un suflu nou, în bună parte acesta fiind mentalitatea de la Serviciul Secret, sporită cu aportul său personal. Fără a intra în detalii, este suficient a se afirmaca cel mai complet aparat de informații interne, politice, diplomaticeși economice, care fusese până atunci în România, era cel creat la Siguranță de Niky Ștefănescu. La această performanță a fost ajutat de capacitatea sa profesională, care crescuse, de autoritatea instituției, de faptul că avea un ajutor prețios în persoana lui Valeriu Ionescu, detașat la Serviciul Secret, cât și de fondurile mari ce-i fuseseră puse la dispoziție”

De altfel, Corpul Detectivilor care s-a ocupat şi cu controlul asupra mişcării comuniste, dar în general cu supravegherea şi demantelarea oricărei organizaţii ce atenta la siguranţa statului şi ordinea constituţională din epocă.

La 6 septembrie 1940, Mihail Moruzov și Niky Ștefănescu sunt arestați și închiși la Jilava, unde, în noaptea de 26/27 noiembrie din acel an, au fost asasinați de o echipă de legionari.

În perioada interbelică, pentru meritele excepționale în serviciul statului și națiunii române, Niky Ștefănescu a fost apreciat la cel mai înalt nivel, fiind onorat cu diverse decorații, printre care: „Bărbăție și Credință Clasa I”, „Cavaler al Ordinului Coroana României”, „Ofițer al Ordinului Coroana României”, „Crucea de Război Franceză”.

1. „Nicolae Ştefănescu – în Serviciul statului şi al Naţiunii Române” o cercetare ştiinţifică de dr. Sorin Aparaschivei apărută în revista „Gândirea militară românească”, numărul 3 din 2020

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 8 ianuarie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Raluca Goga

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321