„Petru Cercel, un renascentist valah”

Invitat: dl. lect. dr. Marian Coman – Universitatea din Bucureşti

Articol de George Popescu, 04 Februarie 2020, 13:08

Banii, relaţiile potrivite şi drumul către putere este triunghiul care a funcţionat de-a lungul timpului fără o revizuire sau reformare, căci, este efigia sub care se desfăşoară toate afacerile politice.

Nici în cazul viitorului domnitor Petru Cercel în Ţara Românească, situaţia nu a fost alta.

În perioada la care ne referim, secolul al XVI-lea, atât Ţara românească, cât şi Moldova erau teritorii ale Imperiului Otoman. Ţări creştine, cu domnitori şi Divan boieresc, cu autonomie în conducerea internă, însă cu prerogative al Sublimei Porţi în politica externă, armată şi execuţia fiscală privind tributul.

O hegemonie a Imperiului otoman care contrasta cu situaţia Ţărilor Române din secolul anterior, însă favorabilă puterii sezerane a Porţii pe măsură ce puterea militară şi valul expansiunii teritoriale au crescut până la maximum, înregistrat în anul 1526 după Mohács, când a fost cucerită şi Ungaria.

Orice persoană care putea dovedi o obârşie domnească, fie vlăstar natural şi legitim, fie bastard avea dreptul de a ocupa scaunul domniei.

Domnia era acceptată de sultan, însă concurenţa între familiile princiareatât din Moldova, cât şi din Ţara Românească era acerbă. Secolul al XVI-lea amplifică ocuparea funcţiilor pe baza transferurilor de bani.

Sumele devin din ce în ce mai mari. Atât pentru nominalizare şi confirmare, cât şi pentru plata haraciului sau tributul anual. Acestor sume li se adăugau altele care de multe ori atingeau aceleaşi valori şi purtau numele de peşcheş, atenţii, daruri, contribuţii.

Un pretendent chiar dacă avea bani şi nu deţinea relaţii era de prisos. Relaţiile sau reţelele de relaţii şi grupuri de interese aveau nevoie de conexiuni din cele mai diverse.

De la poarta seraiului şi până la Londra, în cazul domnitorului Petru Cercel. Toate contactele deveneau folositoare în împrejurări potrivite.

Pretendenţii care nu aveau bani suficienţi puteau împrumuta. Din Fanar şi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei se găseau creditori care să susţină pretenţiile la tron. Sosind la Genova – republică italiană, Petru Cercel chiar dacă purta haine sărăcăcioase, nu-şi putea ascunde identitatea reală. La aflarea veştii, că în oraşul lor se află un prinţ străin cu şanse la domnie, creditorii s-au aliniat cu oferte în vederea contractării unor dobânzi destul de piperate.

În fine, Marile Puteri ale timpului îşi promovau propriile interese politice şi economice în acest joc complicat şi plin de neprevăzut în care dictau regulile jocului. Imperiul Otoman nu accepta să-i fie ştirbită autoritatea din exterior, Papalitatea căuta să înfrâneze maşinăria de război otomană, apărându-i pe creştini, Franţa, Statele Italiene încercau să stabilească capete de pod , cât mai îndepărtate spre estul continentului, ori pregăteau condiţii necesare pentru o reconfigurare a influenţei lor asupra investiţii.

În aproape toată viaţa sa – 45 de ani, cât a trăit, Petru Cercel a luptat pentru drepturile sale ereditare la domnie în Ţara Românească. O parte semnificativă a fost în postura de prinţ pribeag aflat în căutare de sprijin pentru solicitările sale.

De statură potrivită, cu trăsături simetrice, agreabil, cultivat, instruit şi vorbitor a 12 limbi străine, Petru Cercel devenea la curţile europene un prinţ căutat şi curtat.

Având darul de bun povestitor al cauzei sale, cunoscund tehnica compromisului şi arta seducţiei capetelor încoronate şi-a putut crea un statut care să-i permită accesul până şi la curtea regelui Franţei Henric al III-lea.

Acesta l-a găzduit doi ani, răstimp în care telegramele de la Paris către Constantinopol aveau o cadenţă crescută până la un tip de presiune căreia nu aveai cum să-i schimbi cursul. Şi cuvântul reginei Elisabeta a Angliei a cântărit mult la acceptarea numirii lui Petru Cercel în 1583 ca domnitor al Ţării Româneşti.

„La 6/16 mai 1583 marele vizir Siavuş paşa i-a promis ambasadorului francez că Petru Cercel va fi instaurat în urma sosirii tributului din Ţara Românească după obicei (mazilirile domnilor aveau loc după acest moment pentru ca cel scos din domnie să nu fugă cu banii haraciului, iar urmaşul să nu fie astfel nevoit să strângă încă o dată birul din ţară. Ca atare, sosind tributul Ţării Româneşti la 8/18 iunie 1583, îndată s-a trecut la învestirea lui Petru, luat chiar prin surprindere de această măsură atât de îndelung aşteptată. În iunie 1583 Petru Cercel a fost chemat la o întâlnire secretă cu Hasan aga ienicerilor, „care era atotputernic pe lângă sultan", în grădina acestuia, fără participarea ambasadorului De Germigny (ambasadorul Franţei la Înalta Poartă), fiind anunţat că poimâine, va primi învestitura în domnia Ţării Româneşti. Petru Cercel informa îndată despre aceasta pe Franco Sivori (secretarul particular al prinţului Petru Cercel, italian, genovez) care notează totul, folosind datele după stilul nou — „cu o bucurie plină de gravitate". (Cronologia critică a domnilor din Moldova şi Ţara Românească de Constantin Rezachievici, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pag. 288)

Trebuie amintită în acest context al numirii lui Petru Cercel ca domnitor în Ţara Românească existenţa unui conflict la succesiune cu Mihnea al II-lea sau Turcitul, predecesorul său la domnie, dar şi succesorul său. Otomanii au încurajat această „cursă a îndatorării”, stimulându-i pe cei doi pretendenţi să ridice miza domniei ca la o licitaţie.

Astfel că, aceştia considerau că : ” „onoarea şi reputaţia constau în întregime în aur şi argint". „ Între 1581 şi 1583 s-au cheltuit cele mai mari sume de bani pentru cumpărarea unei domnii de până atunci. Dacă Petru Cercel a împrumutat şi cheltuit numai la sfârşitul intervalului 500 000 de scuzi, totalul cheltuielilor sale s-a ridicat la 1 400 000 de scuzi (1 160 000 de galbeni) Mihnea al II-lea şi mama sa, doamna Ecaterina, au plătit sume uriaşe apreciate în trei ani la 600 000 de ducaţi numai pentru sultan pentru a împiedica învestirea lui Cercel.” (Cronologia critică a domnilor din Moldova şi Ţara Românească de Constantin Rezachievici, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pag. 287)

Domnia lui Petru Cercel a fost una scurtă. Au contribuit la aceasta, opoziţia unor boieri fideli partidei Mihăeştilor şi politica fiscală deosebit de aspră instituită de domnitor pentru colectarea sumelor datorate creditorilor săi.

Chiar şi aşa, domnitorul Petru Cercel a avut atitudini reformiste în privinţa ţării sale:

„ încercarea acestuia de a reorganiza armata, punând temelia unui atelier de confecționare de tunuri din bronz, fiind iritați de cerința schimbării la Curte a vestimentației tradiționale a boierilor, cu una occidentală, deranjați de plantarea unor culturi florale în grădini „alla italiana”, cu sere pentru plante exotice, în preajma palatului etc., și nu în ultimul rând prin eleganța cu care își purta în ureche un cercel de aur masiv, cu o perlă de mărimea unui ou de porumbel („una perla grande nell’ che portava orechia”, cum se află înscris pe fresca Mănăstirii Căluiu, județul Olt). De numele lui Petru Cercel se leagă construirea aducţiunii de apă la Târgovişte şi ctitorirea Bisericii Domneşti; zidește Mănăstirea Mislea, renovează Mănăstirea Curtea de Argeș și Biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. În timpul liber citea cărți de literatură și scria poezii, despre care pomenește secretarul său, Franco Sivori, scrieri, din păcate, pierdute în lungile peregrinări prin lume ale Principelui.” („Principele poet Petru Cercel” de Constantin Cubleşan în „România literară” nr. 36-37 din 2019)

Una din dovezile prezentate înaintea sultanului Murad al III-lea a fost pierzătoare şi decisivă pentru domnitorul Petru Cercel:

"Cert este că execuţia lui Petru Cercel a fost hotărâtă de sultan, pe baza acuzaţiilor aduse de raportul rezumativ (telhis) din 1589 al marelui vizir Kodja Sinan paşa, susţinător al Mihneştilor, document necunoscut în trecut. Amestecând acuzaţii reale cu cele fictive, acesta 1-a învinovăţit pe fostul „hain" (fugar), în primul rând pentru că în vremea când a stat la Galata (1581-1583) a trăit cu femei musulmane, dintre care pe trei („culte"!) le-a adus în Ţara Românească, trecându-le cu forţa la „ credinţa ghiaurâ", căsătorindu-le cu „ghiauri", una, cum am văzut, chiar cu el însuşi, cel puţin formal (Sultana —Stanca), pe care apoi a luat-o cu el în pribegie în Transilvania. Ulterior, sub Mihnea, Piri kethiida a aflat aceste femei şi le-a readus la Istanbul, în baza raportului lui Mihnea şi a unei „sentinţe religioase" (fetvă) dată de muftiu, al cărui text, care îl condamna pe Petru Cercel la decapitare, preluat în telhis-ullui Sinan paşa, era cunoscut şi ambasadorului veneţian la Poartă, G. Moro, la 27 mai/6 iunie 1589. Potrivit concepţiei islamice fapta era deosebit de gravă, atrăgând pedeapsa cu moartea a celui vinovat, astfel că nu întâmplător Sinan paşa o aşează în capul acuzaţiilor aduse lui Petru Cercel.” (Cronologia critică a domnilor din Moldova şi Ţara Românească de Constantin Rezachievici, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pag. 299)

Contribuţii editoriale: dl. prof. univ. dr. Ştefan Andreescu despre rolul regelui Franţei, Henric al III-lea în demersurile pentru obţinerea domniei lui Petru Cercel. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 3 februarie 2020 (integral: 30' 07'')