„Palatul Cercului Militar Naţional”

Ideea ridicării unei clădiri monumentale rezervate corpului ofiţelor din Armata Română a fost una mai veche decât ne-am putea gândi.

Iniţiativa a plecat de la existenţa şi funcţionarea cercurilor militare, în fapt o asociere profesională a celor care au îmbrăţişat carierea armelor.

Cu o viaţă trăită în spaţiul cazarmei, pe terenul de instrucţie ori pe câmpurile de luptă, militarul era destul de izolat, iar reglementările şi privaţiunile profesiei îi limitau considerabil afectivitatea şi sociabilitatea.

Decidenţii militari au acceptat în concordanţă şi cu modelul francez funcţionarea cercurilor militare care pe lângă schimbul uman de opinii, intenţii şi acţiuni asigurau şi o soliditate a spiritului de camaderie, atât de necesar pe câmpul de luptă şi în afara lui.

Această caracteristică organică după cum o numesc istoricii militari, cercurile militare a constituit fundamentul închegării ideii de comunitate şi categorie socială diferită a ofiţerilor în armate şi garnizoane.

Generalului Eraclie Arion exprima în anul 1889 dorinţa ofiţerilor din Bucureşti de a avea un local propriu pentru Cercul Militar.

Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti s-a înfiinţat la 15 decembrie 1876 şi până la construirea impunătorului sediu de azi, ofiţerii au fost nevoiţi să-şi desfăsoare activitatea în localuri închiriate din oraş, de cele mai multe ori fiind improprii desfăşurării activităţilor curente.

De exemplu, în clădirea Eforiei Spitalelor Civile, de pe Bulevardul Regina Elisabeta. Apoi, în aprilie 1897, s-a mutat în Casa Greceanu, aflată la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta, lângă Biserica Doamnei. La începutul veacului al XX-lea, Cercul Militar a închiriat vestita Casă Oteteleşanu.

Proiectul a căpătat mai multă energie odată cu obţinerea calităţii de persoană juridică în anul 1896, iar următorul pas presupunea identificarea terenului de construcţie.

Amplasamentul cel mai favorabil ar fi fost terenul pe care s-a aflat Mânăstirea Sărindar, demolată de autorităţile municipale în 1896, situat la intersecţia Căii Victoriei cu noul Bulevard Regina Elisabeta. Pentru obţinerea terenului, aflat în proprietatea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, era necesară însă aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

În 1897, pe baza unui acord, Ministerul Agriculturii şi Industriei, Comerţului şi Domeniilor era "autorizat a ceda gratuit administraţiunii de război, pentru clădirea Cercului Militar Bucureşti, locul situat în Bucureşti, între Bulevardul Elisabeta şi Strada Sărindar, învecinându-se cu proprietatea Albanezu (Anastasie Raţiu) şi scuarul municipal, în suprafaţă de aproximativ două mii de metri” (Petre Otu, Cercul Militar Naţional, Istoria unui palat, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004).

Iniţiatorii acestui proiect erau următorii senatori: general G. Budişteanu, colonel A. Budişteanu, dr. Jovitz, colonel Şişman, Chr. Tabacovici, C. Climescu, N. Trestioreanu, C. Bastachi, Em Morţun, Aristid Pascal. A mai semnat proiectul de lege şi colonelul Obedeanu.

Timp de 13 ani după mai multe amânări şi respingeri în cele două camere legislative a apărut Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, promulgată de suveran şi care avea un singur articol. Ministerul Domeniilor era autorizat să cedeze gratuit administraţiunii de Război, pentru clădirea Cercului Militar, locul situat între Bulevardul Elisabeta şi Strada Sărindar.

Cercul a fost pus în posesiunea acestui teren în ziua de 2 iunie 1898.

Palatul Cercului Militar face parte din seria de clădiri construite de-a lungul celui de-al doilea tronson al Căii Victoriei începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi prima decadă a sec. al XX-lea.

Principala intrare în palat este cea din strada Constantin Mille 1, realizată prin uşi impunătoare din fier forjat cu o amplă deschidere în arcadă ce protejează peronul.

La sfârşitul anului 1898 are loc concursul organizat pentru construcţia Palatului. S-au prezentat cinci proiecte, care au fost expuse pentru vizionarea de către public, în sălile Ateneului Român, la începutul anului 1899.

Cel mai potrivit proiect era cel care avea drept motto „lux”, care prevedea şi un subsol pentru viitoarea clădire. În cursul anului 1899, comisia a deliberat şi a stabilit că proiectul cel mai bun aparținea arhitectului Dimitrie Maimarolu (proiectul „lux”).

Arhitectul Dimitrie Maimarolu a proiectat Palatul Cercului Militar, ținând cont de preferinţele epocii - stilul neoclasicismului eclectic, foarte răspândit în Europa artistică din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea.

O sinteză armonioasă între elementele preluate din arhitectura clasica a antichităţii, a Renaşterii târzii şi a neoclasicismului, sinteză la care a apelat îndeosebi şcoala franceză de arhitectură. În plus, la proiectul Palatului, arhitectul român a lucrat cu arhitectul Ernest Doneaud, care s-a ocupat de partea ornamentală, decorativă a interioarelor palatului.

Lipsa fondurilor, la care s-au adăugat alte evenimente interne, cum ar fi aniversarea a patru decenii de la urcarea lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele ţărăneşti din 1907, au amânat proiectul.

La sfârşitul anului 1910, conservatorii au venit din nou la putere, titularul Ministerului de Război fiind Nicolae Filipescu, care şi-a legat numele de două instituţii militare cu mare impact în viaţa oştirii – Colegiul Militar de la Mânăstirea Dealu şi Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti.

De la momentul selectării proiectului lui Dimitrie Maimarolu trecuseră 12 ani, iar unii membri ai comisiei desemnate, în special generalul Vasile Zottu, apreciau că el corespundea doar în parte noilor realităţi. În consecinţă, generalul Vasile Zottu, împreună cu o serie de colaboratori ofiţeri din arma geniului, a adus unele modificări proiectului iniţial.

Comisia desemnată cu supravegherea lucrărilor a fost formată din mai mulţi ofiţeri superiori dintre care generalul Vasile Zottu este cel care s-a implicat cel mai mult în derularea lucrărilor. Pe lângă funcţiile de comandant al garnizoanei Bucureşti şi şef al Marelui Stat Major al Armatei (1914 - 1916), în calitatea de membru şi ulterior preşedinte al comitetului de direcţie, are marele merit de a fi impulsionat permanent lucrările de construcţie, fiind considerat, pe drept, unul dintre ctitorii Palatului.

La 16 iunie 1911 s-a încheiat un nou contract între Cercul Militar şi arhitectul Dimitrie Maimarolu, prin care autorul proiectului se obliga a face modificările cerute de comisia de direcţie.

Arhitectul Dimitrie Maimarolu, cu sprijinul unor colaboratori din Paris, a definitivat proiectul clădirii, pe care l-a supus, la 27 aprilie 1912, aprobării conducerii Cercului Militar. Proiectantul principal Dimitrie Maimarolu a avut la această lucrare, aşadar, doi importanţi colaboratori români, arhitectul V. Ştefănescu şi E. Doneaud.

Cu execuţia lucrărilor a fost însărcinată antrepriza Blekman-Moscovici, una dintre cele mai cunoscute firme de construcţie. În anul 1911 s-au executat săpăturile pentru fundaţie.

Clădirea presupunea existenţa a patru etaje ( subsol, demisol, parter, etaj, mansardă). Ca noutate în structura clădirii de zidărie portantă au fost introduse elemente de beton armat şi de metal.

Folosirea terenului şi pentru adaptarea noii clădiri la teren presupunea o serie întreagă de dificultăţi.

Terenul mocirlos şi instabil a determinat probleme în realizarea fundaţiei Palatului. Arhitectul Dimitrie Maimarolu a venit cu ideea de a consulta pe cei mai buni specialişti ai vremii, inginerii Anghel Saligny şi Elie Radu. Aceştia fiind foarte ocupaţi şi având onorarii mari, se ajunge la colaborarea cu fiii lor, Paul Saligny şi Mircea Radu.

Proiectul, întocmit de Dimitrie Maimarolu şi Mircea Radu, propunea, drept soluţie, baterea unor piloni din lemn de stejar peste care să se toarne placa de beton armat. Soluţia tehnică de prelucrare a pilonilor de stejar a constat în impregnarea cu creuzot sau deşeuri petroliere, prin imersie în baie la temperatura de 60 – 90 de grade Celsius. Această soluţie, combinată cu un sistem de drenaj eficient, a asigurat soliditate construcţiei până în zilele noastre.

Lucrările ridicării Palatului s-au desfăşurat cu greutate atât din cauza problemelor financiare şi tehnice apărute, cât şi din pricina disputelor dintre unii membri ai Comitetului de direcţie şi architect sau proiectant.

În primăvara anului 1916 a fost finalizată construcţia clădirii la „roşu”, adică fără finisaje, însă inaugurarea a fost amânată din pricina angajării Românei în Primul Război Mondial.

După eşecul campaniei militare cu Capitala ocupată de inamic, clădirea viitorului Cerc Militar Naţional a devenit fie închisoare pentru militarii români şi notabilităţile oraşului, fie principalul post de pază şi siguranţă. Pentru bucureşteni, prezenţa forţelor adversarului în edificiul ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp de doi ani, expresia ocupaţiei străine asupra capitalei şi a ţării.

După război, Cercul Militar şi-a reluat activitatea, dar greutăţile au fost foarte mari, ceea ce a determinat ca finalizarea lucrărilor la Palatul Cercului Militar să mai întârzie câţiva ani.

La 4 februarie 1923, a avut loc inaugurarea oficială în prezenţa regelui Ferdinand şi a a reginei Maria, a generalilor Gheorghe Mărdărescu, ministrul de război, Constantin Christescu, șeful Marelui Stat Major, Ștefan Holban, comandantul Corpului 2 armată, Eraclie Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, Paul Angelescu, mareșalul Curţii Regale, Alexandru Tell, veteran din Războiul pentru Independenţă, mitropolitul Miron Cristea ș.a.

Miron Cristea a binecuvântat palatul și întregul corp ofiţeresc a altor personalităţi militare şi ecleziastice.

Dispunând de toate facilităţile, Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti a devenit, în perioada dintre cele doua războaie mondiale, un centru cultural şi modern al urbei, numeroase peronalităţi, militare şi civile, din ţară şi străinatate, călcându-i pragul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, instituţia a trecut printr-o serie de reorganizări care şi-au pus amprenta asupra activităţii sale. Cât priveşte clădirea, ea a suportat şocul dezastrelor naturale şi al evenimentelor militare. A fost mai întâi marele cutremur din 10 noiembrie 1940, căruia Palatul i-a rezistat, fără prea mari distrugeri, deşi clădirile din jur, mai ales cele de pe Calea Victoriei, au fost destul de afectate.

Au urmat bombardamentele aeriene anglo-americane din primăvara şi vara anului 1944 şi cele germane din zilele 24-27 august acelaşi an. Din fericire, Palatul nu a fost lovit, dar alte construcţii simbol din preajma sa nu au avut acelaşi noroc ( Teatrul Naţional va fi distrus de avioanele germane, iar Universitatea – lovită de cele anglo-americane).
După 1945-1947, Armata a fost printre primele instituţii sovietizate, ea devenind una "populară”. În aceste condiţii, Cercul Militar, pentru a i se păstra, totuşi, statutul pe care l-a avut până atunci, a fost investit cu denumirea de Casa Centrală a Armatei.

Clădirea avea să fie afectată, totuşi, de devastatorul cutremur din 4 martie 1977, ceea ce a impus din partea autorităţilor eforturi organizatorice înseminate şi alocarea unor fonduri mari pentru refacere. De altfel, fapt semnificativ, restaurarea clădirii s-a încheiat în 1989, an în care regimul comunist s-a prăbuşit.

După evenimentele din decembrie 1989, s-a încercat reînnodarea unei tradiţii, atât prin revenirea la denumirea iniţială, Cercul Militar Naţional, cât, mai ales, prin reconfigurarea activităţilor şi apropierea lor de necesităţile cadrelor militare din cea mai mare garnizoană a ţării.

Sălile palatului:

Sala de Marmură. A fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

Sala Maură. Se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.

Sala Bizantină. Aceasta își are numele de la concepția în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominată de un șir de arcade care susțin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din Istoria poporului nostru.

Sala Gotică reprezintă o ambianță arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.

Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Sala Restaurant. Restaurantul Armatei și-a desfășurat activitatea, începând din 1951, într-unul dintre cele mai somptuoase saloane ale Palatului Cercului Militar Național. Incinta este formată din separeuri elegante, rotonde mascate de ample draperii de pluș, și balcoane cu feronerie baroc. Avea cica 400 de locuri repartizate în trei săli.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 14 decembrie 2020 (integral)

Contribuţii editoriale: dl. Valentin Tănase, artist plastic, director al Studioului de Arte Plastice al Armatei despre activităţile artistice şi culturale curente ale Cercului Militar Naţional. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Foto:

Faţada principală. Extras din dosarul de proiect.

extras din devizul de lucrări

Vedere de pe fostul amplasament al magazinului "Delta Dunării". Reproducerea e din perioada interbelică. credit:https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Cercului_Militar_Na%C8%9Bional

reproduceri din volumul "Palatul Cercului Militar Naţional", Editura Militară, 2011, autor: dl. col. prof. univ. dr. Petre Otu

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Mariana Băjenaru şi Izabel Jerdea.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.