"Nichita şi Alexandru Smochină. Vieţi irosite în Gulag şi în comunism"

Nichita şi Alexandru Smochină au fost cei mai cunoscuţi repretentanţi ai românilor din Transnistria secolului XX.

Fiecare a păstrat ideile continuităţii comunităţilor româneşti din afara graniţelor, fiecare a luptat cu mijloace proprii, prin studiu, publicare şi activism politic şi social.

Desfăşurarea istorică a evenimentelor din Europa secolului al XX-lea a schimbat dramatic viaţa acestor români, alături de cea a altor zeci de milioane.

Nichita Smochină a fost hărţuit permanent de autorităţile regimului totalitar de stânga, chemat, anchetat la Securitate, cel mai intens în perioada 1952-1962. Parţial reabilitat după 1965, a rămas ca un cetăţean „cu doar”, „cu probleme” care au atârnat greu şi pentru restul familiei în cariera şi viaţa personală a acestora. A ajuns destul de tâziu să lucreze ca bibliofil la Academia Română, iar statul român să-i acorde o pensie pentru susţinere.

Fiul său, Alexandru Smochină a plătit un preţ mult mai mare pentru apărarea românilor transnistreni. A fost arestat, predat autorităţilor sovietice, anchetat la Chişinău şi judecat în stare de urgenţă pentru acuzaţii tipice adversarilor politici din epocă: spionaj, subminarea puterii sovietice, crime împotriva umanităţii (Cea din urmă nu a putut fi folosită la proces din lipsă de probe).

A primit 25 de ani de lagăr în URSS. A fost mutat în decursul detenţiei de mai multe ori prin aproape toate locaţiile morţii de dincolo de Cercul polar de Nord, inclusiv la Kolîma şi Vorkuta.

A fost graţiat în 1956 pe fondul politicii de relaxare promovată de N.S. Hruşciov, secretarul general al PCUS şi liderul URSS.

Reîntors în ţară a încercat să se dedice profesiunii sale, avocatura, dar n-a avut nici o şansă, în ciuda unui ajutor primit de la prieteni. Cu dificultate a fost acceptat în funcţia de controlor de bilete la ITB (transportul public din Bucureşti).

Importante rămân mărturiile celor doi despre viaţa în comunismul sovietic şi cel românesc, sancţionaţi ca ori de câte ori considera regimul că este nevoie.

Mai jos sunt câteva date biografice şi ale activităţii lor legate de apărarea etnicităţii româneşti peste hotare.

Nichita Smochină:

născut la 14/27 martie 1894, în satul Mahala, suburbie a oraşului Dubăsari,

gubernia Herson, Imperiul Rus, decedat la 14 decembrie 1980, București.

Nichita Smochină a fost jurist, filozof al dreptului, publicist, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, sociolog, slavist, profesor, membru de onoare al Academiei Române.

A fost unul dintre doctorii în Drept de la Paris. A fost decorat postmortem de către președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu „Ordinul de Onoare”. Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său.

Nichita Smochină s-a născut într-o familie de țărani înstăriți, descendenți ai răzeșilor români, la hotarele Moldovei istorice.

Cercetările sale de mai târziu au arătat că prezența românească în acest teritoriu datează din Evul Mediu. Potrivit lui, au existat două etape principale în domeniul migrației și instalarea țăranilor moldoveni în acest teritoriu, care a devenit patria sa. Prima a fost în timpul domniei lui Duca Vodă la sfârșitul secolului al 17-lea, iar a doua sub rus împărăteasa Ecaterina cea Mare. A vorbit în detaliu despre coloniile românești din secolul 18, care a ajuns până la est ca Oleksandriya.

A învățat mai întâi la școala din sat. A terminat apoi cu „Foaie cu laudă” și medalie de aur, liceul rus din Dubăsari, la 15 iunie 1910. În ianuarie 1912 s-a însurat cu Agapia Ciobanu și s-au născut primii doi copii: Claudia și Alexandru

Odată cu începerea Primul Război Mondial, Nichita a fost mobilizat în armata țaristă și datorită studiilor pe care le avea a fost trimis la Școala de ofițeri „Marele Duce Mihail Nicolaevici" din Minsk.

După absolvirea școlii a fost căpitan în Regimentul 3 de Grăniceri din Tiflis, între 15 ianuarie 1915 și 29 ianuarie 1918. A luptat pe frontul din Persia și Turcia și a fost decorat cu mai multe Ordine printre care și Crucea Ordin „Sfântul Gheorghe", fiind înnobilat de către țarul Nicolae al II-lea.

În mai 1917 a participat la Congresul popoarelor neruse din Caucaz, unde a solicitat facilități pentru moldoveni. Plecat cu o misiune la Petrograd s-a întâlnit cu Lenin, pe care îl ascultase vorbind despre autodeterminarea popoarelor.

La întrebarea lui Smochină, ce va fi cu moldovenii în viitoarea configurație socială, Lenin îi răspunde: “Dumneavoastră moldovenii nu aveți nici un interes să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înrobit poporul vostru. Moldovenii din punct de vedere cultural se găsesc mult înaintea rușilor. De aceea constituiți-vă în regimente naționale moldovenești și cu baioneta în mână cuceriți și consimțiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou poporului.

Vă plângeți că nu aveți nici un răspuns la problema voastră națională, eu va răspund însă categoric: limba maternă. Înființați școala națională proprie și presa națională moldovenească. Rețineți, prin forțe proprii sunteți obligați să vă creați școala moldovenească și, repet presa. Inspirați-vă de la românii voștri de același sânge.”

În decembrie 1917 s-a implicat împreună cu Gheorghe Mare, în organizarea Congresul moldovenilor transnistreni de la Tiraspol, unde au fluturat tricolorul românesc.

În anul 1918 a fost ales președinte (prefect) județului și deputat în Parlamentul de la Kiev, capitala Ucrainei.

Ca prefect a încercat să prevină distrugerea ordinii sociale și militare. În Rada Centrală a susținut necesitatea acordării de drepturi pentru populația românească și s-a opus cu tărie ministrului Vinicenko care pregătea invadarea și anexarea Basarabiei.

După ocuparea Transnistriei de către „Armata Roșie" a fost declarat „persona non grata" și implicit condamnat la moarte. Ajutat de rude și prieteni a trecut, la 25 decembrie 1919, cu soția Agapia, Nistrul înghețat în Basarabia, dar fǎrǎ cei doi copii și s-a stabilit la Iași.

În ianuarie 1922 a susținut, la Universitatea din Iași, examenul de echivalare și a obținut diploma de absolvire a cursurilor liceale, secția modernă.

S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie și la Facultatea de Drept.

În timpul studiilor universitare a desfășurat o activitate fructuoasă în rândul studenților și a colaborat la „Tribuna Românilor de peste Hotare”, „Arhiva de Iași”, „Calendarul Ligii Culturale”, „Viața Basarabiei”.

Împreună cu ministrul pentru Basarabia, Pan Halippa, a obținut fonduri de ajutorare, spații de cazare și locuri de muncă pentru refugiații din Transnistria. La recomandarea acestuia a plecat la București pentru a informa Guvernul României asupra evenimentelor din Transnistria, (arestări, asasinate, etc.).

În luna iunie 1922, ca membru al „Comitetului de Ajutorare a românilor de peste Nistru” , constituit din inițiativa sa, la 21 ianuarie 1921 a prezentat regelui Ferdinand un memoriu, semnat de Pantelimon Halippa, ca președinte și Nichita Smochină, ca secretar, pentru ajutorarea transnistrenilor și plasarea elevilor în școli.

A devenit colaborator ale revistelor „Neamul Românesc” și „Ramuri” ale profesorului Nicolae Iorga, care îl va sprijini.

În anul 1925 Nichita Smochină a obținut licența în Filozofie și licența în Drept.

La 14 iunie 1926, după aproape 7 ani a reușit să-și recupereze cei doi copii din Transnistria. S-a înscris la doctorat, la Universitatea din Iași.

Între anii 1929 și 1930 a urmat Seminarul Pedagogic Universitar al Facultății de Litere și Filozofie din Iași, pe care l-a absolvit la 29 martie 1930.

În anul 1930 a obținut o bursă pentru doctorat la Universitatea „Sorbona”, Paris.

A fost profesor de limba română, din septembrie 1930 până în 1934 la „Ecole pour la Propagation des Langues Etrangeres en France”, „Sociétés Savantes”, școală de studiu a limbilor străine din cadrul Universității „Sorbona"și membru al „École Roumaine en France”, (Școala Română de la Fontenay-aux-Roses), condusă de Nicolae Iorga, între 1931 și 1934.

Aici a prezentat în conferințe și articole situația grea a popoarelor din URSS, în special a românilor.

La 1 noiembrie 1938 a fost numit șef de serviciu la „Cancelaria Comisariatului General al Minorităților”, din cadrul „Consiliului de Miniștri".

În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, a fost însărcinat de guvernul României să participe la întocmirea răspunsului la ultimatumul sovietic privind cedarea

Basarabiei și a fost primit în audiență de către regele României, Carol al II-lea, spunându-i acestuia că „țara face cea mai mare greșeală dacă cedează Basarabia fără război".

A refuzat propunerea de a fi guvernatorul ținutului dintre Nistru și Bug, al “Transnistriei Mari”, propunere făcută în ședința din 12 august 1941 a Președinției Consiliului de Miniștri.

Ca președinte al transnistrenilor a pledat pentru unirea Transnistriei cu țara, după război, pe baza unui referendum.

A fost ales, la 2 iulie 1942, membru de onoare al Academiei Române.

Mareșalul Ion Antonescu l-a însărcinat să adune material pentru Conferința de pace de după război. După august 1944 a îngropat trei lăzi cu documente, în special cele privind drepturile României asupra Basarabiei și Transnistriei, în regiunea Caransebeș.

După 23 august 1944 a fost declarat dușman al Sovietelor.

Colegi din Academie l-au salvat angajându-l cu nume fals, ca administrator al moșiei de la Titulești. După confiscarea averii Academiei s-a refugiat în satele de munte din vestul țării.

În perioada 1952-1962 a fost urmărit de Securitate fiind anchetat și reținut în numeroase rânduri.

După 1965 a fost căutat și invitat la guvernul comunist, care i-a cerut să continue activitatea științifică de susținere a dreptului nostru asupra teritoriilor românești. A predat documentele îngropate, dar din păcate multe dintre ele erau distruse.

La 13 februarie 1967, a depus la Consiliul de Stat un memoriul referitor la situația românilor din URSS. După o succintă expunere a situației teritoriului dintre Prut și Nistru, din punct de vedere istoric și juridic, Nichita Smochină combate teoria existenței poporului și a limbii moldovenești, diferite de poporul și limba română, făcând ample trimiteri la lucrările unor reputați savanți occidentali și, în final, concluzionează că „problema existenței a două neamuri: moldovenesc și român este o problemă politică, nu științifică”.

La 30 noiembrie 1968 a suferit un atac cerebral după care și-a revenit cu mare greutate, dar chiar și grav bolnav a continuat să lucreze.

În august 1975 i s-a acordat o pensie de merit, aprobată de Consiliul de Stat, egală cu cea a academicienilor, dar nu i s-a redat titlul de membru al Academiei Române, pentru a nu-i supăra pe sovietici.

A murit în noaptea de 13 spre 14 decembrie 1980, dimineața poștașul aducându-i, spre corectare, șpaltul ultimei sale lucrări trimise la revista bianuală a „Institutului Balcanic de Studii de la Salonic, unde publicase mai multe lucrări.

Alexandru Smochină : despre viaţa şi activitatea sa puţeţi afla din volumul „Care Patrie ?”, apărut la Editura „Argonaut” din Cluj. Facsimil cu tabla de materii:

Istorica, ediţia din 14 mai 2018

Regia de montaj : Jeanina Georgescu

Regia de emisie : Costin Iorgulescu şi Mariana Băjenaru

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro