Moştenirea bizantină în Ţările Române

Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a atras o rezervă extraordinară de energie celeilelate părţi din imperiu, în Răsărit ce a mai „prins” mai bine de o mie de ani de existenţă. Parte a lumii numită şi Imperiul Bizantin.

Principii solide, o civilizaţie şi cultură impresionante, chiar şi pentru cercetătorii de azi ce nu şi-au pierdut interesul.

Fără a fi parte comună cu imperiul , Ţările Române, indiscutabil cele două aflate în afara arcului carpatic, dar şi într-o măsură limitată, Transilvania, au beneficiat de influenţele acestei moşteniri, chiar şi simbolic până la proclamarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în noul stat, România.

Un parcurs lung, în care bizantinismul a însoţit prin formulele sale de la constituirea modelului politic al statelor româneşti până la epoca lui Tudor Vladimirescu.

Ce ne-a rămas de la bizantini: elementul latin - conservă strălucirea vechii Rome, elementul grec – conservarea tradiţiei elenice, elementul oriental şi Biserica Ortodoxă (drept-măritoare).

Statul cu instituţiile sale. Formula suveranităţii domnului ca uns al lui Dumnezeu. În Ţara Românească - ca de altfel în întregul spaţiu românesc extracarpatic - şeful statului era domnul, instituţie autohtonă care a preluat, în vechea tradiţie romană, titlul imperial de dominus.

Caracteristicile domniei româneşti şi atributele ei specifice s-au cristalizat în procesul trecerii de la ţara la stat.

Instituţia domniei ajunge să se servească de modelul politic bizantin prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care aducea aminte de organizarea politică romană
În întreaga Europă danubiană creştină a secolelor XIV-XVI, autoritatea şefului statului/monarhului a stat în permanenţă sub semnul unei dualităţi a puterii - seculară şi spirituală - pe care acesta o exercita, diferită de varianta monarhilor din Occident.

Succesiunea la tron este guvernată de principiul ereditar-electiv. În ceea ce priveşte principiul eredităţii, este de remarcat cercul larg al rudelor, nu numai pe linie directă, descendentă, ci şi colaterală, având vocaţie succesorală atât fii legitimi, cât şi cei nelegitimi.

Urmând o mai veche tradiţie bizantină, Basarab I îl asociază la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru; fiii acestuia din urmă - Vladislav I şi Radu I - se asociază la domnie (1364-1377), iar fiii lui Radu I - Dan I şi Mircea (cel Bătrân) - domnesc ca asociaţi (1384-1386). La rândul său, Mircea cel Bătrân îl asociază la domnie pe fiul său Mihail (1408).

Organul consultativ central specific în Ţara Românească este Sfatul domnesc. În documente, termenul de sfat nu este amintit, în schimb este menţionat ca acestea au fost emise de domn şi de "cinstiţii" săi dregători.

După instaurarea dominaţiei otomane, boierii vor promova teza potrivit căreia domnul trebuie să asculte de Sfat, condiţionând astfel alegerea acestuia de "tocmeala"/"legatura" prin care li se recunoşteau privilegiile.

Dintre dregătoriile cu atribuţii de ordin public, cele mai importante erau: mare ban - în linii mari, această dregatorie asigura cârmuirea Olteniei, prerogativele sale fiind apropiate de cele ale domniei - mare vornic - şef al Curţii domneşti, având şi atribuţii judecătoreşti cu drept de judecată în toata ţara, cu excepţia Olteniei, unde judecator era marele ban - mare logofăt - şeful cancelariei domneşti - mare vistier - un fel de ministru de finanţe al epocii - şi mare armaş, cu atribuţii poliţieneşti. Cea mai importantă dregătorie cu atribuţii militare era cea de spătar, comandant al armatei sau, dupa caz, numai al cavaleriei.

Ca parte a sistemului instituţional, în principal, Justiţia statelor româneşti se baza pe culegerile juridice bizantine, răspândite îndeosebi în lumea ortodoxa. În afara acestor norme scrise era încă în vigoare în Ţara Românească dreptul vechi românesc nescris - a cărui origine se regăseşte în practicile populare de la nivelul obştii sătesti, agrare şi pastorale. Legi erau, însă respectarea lor devenea arbitrară de multe ori, o practică întâlnită şi în Vestul Europei în epocă.

În raport cu statul, poziţia Bisericii Ortodoxe din principatele extracarpatice era - în secolele XIV-XVI - asemănătoare celei a Patriahatului bizantin faţă de basileus, evident, fără a exercita rolul de conducere ecumenică a altor Biserici răsăritene. Astfel, în secolele XIV-XVI mitropolitul ţării facea încoronarea şi înscăunarea domnului în cadrul unei slujbe speciale în catedrala mitropolitană, după un model bizantin.

Biserica a căpătat un rol şi mai important după căderea Constantinopolului, egigia Imperiului Bizantin, în anul 1453, sprijinind însă fiind şi văzută ca parte a unei coaliţii anti-otomane a statelor creştine din această parte a Europei.

Influenţa bizantină pe filieră neogreacă o regăsim şi în celălalt capăt al Evului mediu românesc, între anii 1711 şi 1821, când Ţările Române au fost conduse de domnitori aleşi dintre dregători, cu câteva excepţii, fiind greci, domniile fanariote.

Despre toate aceste teme invitaţii noştri au construit o expunere bazată pe argumente şi exemple ilustrative din cercetarea domniilor lor şi pe care o găsiţi în fişierul sonor al ediţiei.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 18 martie 2013:

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta şi pe Internet în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro