„Moldova. Viaţă cotidiană în timpul războiului”

Standardul de viaţă al românilor din Moldova era poziţionat chiar şi în statisticile oficiale de dinainte de ultimul război mondial ca unul redus.

După reunificarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, piaţa de desfacere a României câştigase în volum, însă repartiţia bogăţiei continua să fie foarte inegală în teritoriu.

Moldova a fost primul dintre ţinuturile româneşti lovite în regimul de relativă stabilitate şi ordine economică şi socială prin raptul sovietic din 26 iunie 1940.

Locuitorii provinciilor anexate , o parte semnificativă îşi căutau refugiul în restul ţării, evenimentele adâncind crizele. De la mediul politic până la viaţa oamenilor de rând.

Trecerea României de la o dictatură la alta şi pregătirile de război au înrăutăţit standardul de viaţă aşa precar cum era acesta.

Ţăranul moldovean dacă avea norocul sau soarta îi hărăzise un petic de pământ şi o gospodărie urma să treacă printr-o lungă perioadă de privaţiuni şi sacrificii personale.

Recolta anului 1940 a fost slabă faţă de anii anteriori, iar în primele luni ale noului an 1941, concentrarea şi mobilizările au pus în evidenţă vulnerabilităţile în care se găsea ţăranul moldovean.

Rechiziţii, scumpete, lipsa forţei de muncă masculine, lipsa vitelor pentru tracţiune şi teama de o invazie a sovieticilor.

Administraţia judeţelor, plaselor şi comunelor suferea şi ea de lipsă de eficienţă, aşa după cum şcolile şi spitalele sau dispensarele medicale aveau deficit de personal din cauza pregătirilor de război.

Femeile rămăseseră singura forţă de muncă validă din gospodăria ţăranului moldovean, alături de bătrâni şi copiii minori.

Şi din lipsă de bani şi productivitate scăzută a muncii în agricultură, meniul multor gospodării din Moldova deluroasă şi de şes era alcătuit rareori din carne şi mai des din fasole şi făină de mălai. 220 de zile din an, fasole şi ziz de zi, mămăligă.

Cu rezultatele cunoscute ca malnutriţie în special la copii şi regim caloric redus pentru adulţi.

La oraş, situaţia părea mai bună, dovadă că înainte de război, dar şi în timpul războiului, acesta se dovedise un fel de magnet care atrăgea cohorte de ţărani în căutarea supravieţuirii îngroşând rândurile sărcailor din zonele periferice ale oraşelor mai mari, inclusiv în capitala Moldovei, Iaşi.

Nici orăşenii nu o duceau mai bine, cu excepţia elitelor: magistraţi, profesori universitari, oameni de afaceri, negustori avuţi.

Funcţionarii şi pensionarii în proporţie de 23 la sută din oraşul Iaşi trăiau în locuinţe închiriate, meseriaşii şi lucrătorii într-o proporţie şi mai mare, de 31 la sută.

Cu o reprezentare de 46 la sută din cei 130 de mii de locuitori ai Iaşului, evreii dominau viaţa comercială a oraşului.

Admnistraţiile publice ale oraşelor din Moldova aveau datorii eşalonate până în anul 1967, cazul primăriei Tecuci şi până în anul 1971 al celei din Dorohoi.

„Imaginea zonei periferice – mahalaua – contrasta puternic cu zona centrală: locuinţele situate în aceste zone sărace erau de regulă formate dintr-o singură încăpere, iar un pat improvizat pe patru pari de lemn sau chiar o grămadă de paie acoperită cu un preş, o masă, două-trei scaune şi o sobă de tuci, pe care fierbea mâncarea, constituiau mobilierul unei asemenea locuinţe. Aceste locuinţe erau improvizate din scânduri sau resturi de tablă acoperite cu carton, coceni, paie, aveau ferestre mici prin care soarele pătrundea cu greu, fiind lipsite de orice confort. Pentru iluminat se foloseau lumânări sau lampa cu gaz, iar încălzirea se făcea cu lemne, rumeguş sau vrejuri adunate de pe câmp, apa era adusă de la cişmea sau de la fântâna din capătul străzii...” („Frontul invizibil. Viaţa cotidiană şi stări de spirit ale populaţiei din Moldova în vremea celui de-al Doilea Război Mondial”, autor: d-na dr. Tamara Botez, invitata ediţiei).

Prezenţa trupelor germane în România şi cu deosebire în Moldova a acutizat starea de spirit a localnicilor care puneau intenţionat sau din neştiinţă toate creşterile de preţuri şi lipsa principalelor articole ale consumului zilnic pe seama militarilor germani. Aceştia deţineau sume mari de bani monedă germană superioară cu mult ca valoare faţă de leul românesc din care făceau cheltuieli încurajând comercianţii să practice preţuri şi tarife exorbitante pentru clientela autohtonă.

Dintr-un raport al Poliţiei oraşului Iaşi datat 26 martie 1941 rezultă că fenomenul prostituţiei în rândul femeilor, foste angajate casnice a crescut destul de mult, dar şi că „ negustorii văzând că trupa germană bine retribuită cumpără lucruri scumpe şi frecventează cele mai scumpe locauri, cer preţuri superioare, pe care ulterior le pretind şi cetăţenilor localnici, la acest aspect adăugându-se faptul că germanii ofereau preţuri care depăşeau cu mult valoarea mărfii cumpărate, fie din cauză că li se pare moneda noastră depreciată, fie din snobism”.

În oraşe, pâine era baza alimentaţiei. Războiul a impus de la începutul anului 1941 o cartelizare a pâinii, în sensul că două zile pe săptămână, consumul de pâine era înlocuit cu făină de mălai. Era de asemenea discutabilă calitatea pâinii care conţinea şi făină de secară - 20 la sută, unii negustori adăugau pentru profit şi cenuşe, dar cu timpul, pe durata conflictului raţionalizarea era fomula acceptată de autorităţi şi impusă ca atare. De la 350 de grame pentru adulţi pe zi până la 700 de grame pentru lucrătorii din intreprinderile militarizate s-a ajuns către mijlocul anului 1944 la 200 de grame pe zi, în ciuda unei recolte foarte bune de cereale.

Carnea a fost un articol rar în timpul războiului chiar şi pentru orăşeni, cei care aveau posibilităţi financiare o puteau procura prin bursa neagră, nelipsită din mediul urban în toată România.

Restricţiile alimentare au fost determinate de faptul că autorităţile nu ştiau cât timp avea să dureze războiul ori pentru a preveni apariţia crizelor, aşa încât Conducătorul Statului se arăta foarte dur şi exemplar cu cei care nu aplicau principiul: economisire, economisire, economisire.

Cei care ar fi vândut străinilor alimente sau îmbrăcăminte riscau confiscarea averii şi internarea în lagăr.

Odată cu instituirea stării de asediu, circulaţia nu era permisă după ora 22.30, iar grupurile mai mari de trei persoane deveneau prohibite. Fără staţionări şi întâlniri de orice fel, atât ziua, cât şi noaptea, evenimentele familiale aveau loc cu acordul comandamentului militar zonal. Teatrele, cinematografele şi alte spectacole aveau nevoie în prealabil de aprobare scrisă de la autorităţile militare.

Camuflajul de noapte a apărut la ferestrele orăşenilor, dar şi la sate, iar către anul 1944 a apărut şi obligaţia ca fiecare familie să amenajeze un adăpost anti-aerian după norme elaborate de specialiştii militari.

Apropierea frontului de Moldova şi îndeosebi de Iaşi, oraş de frontieră a adus o situaţie şi mai dramatică. Proprietarii locuinţelor au plecat în refugiu de teama bombardamentelor , mai dese în lunile mai-iunie 1944, în locul lor apărând hoţii care evacuau tot ce era mai de preţ cu ajutorul camioanelor în miezul zilei dându-se drept negustori.

Muncitorii din oraşe au trecut cu mare greutate şi sacrificii perioada războiului. Cei care şi-au păstrat locul de muncă aveau o salarizare mediocră, între 1200 şi 1800 de lei pe lună, închiderea unor unităţi de producţie, în special din industria de textile i-a situat pe muncitori la mâna patronilor care s-au arătat neîndurători, munca prin rotaţie şi concedierea fiind cele mai folosite metode. Rezolvarea conflictelor de muncă a revenit Camerei de Muncă sau Judecătoriei de muncă.. Prin aceste proceduri care nu au dat întotdeauna rezultatele dorite s-au regăsit întreprinderi din Iaşi, de exemplu: „Perfecţiunea”, „Text Apret”, „Copolovici”, „Manor”, „Polonia”, „Ţesătura Mecanică Vexler”, „Fabrica de nasturi Chiselovici”, „Textila Copou”, „Paris”.

Autorităţile au depus toate eforturile pentru a stabiliza viaţa cetăţenilor, inclusiv pentru cei din Moldova, însă abuzurile, corupţia şi dorinţa de profit au cântărit mult în această întreprindere.

Chiar şi impunerea unui mercurial al preţurilor nu a ajutat prea mult. Fie produsele introduse în mercurial nu se mai găseau pe piaţă, fie apăreau la bursa neagră, ori şi mai direct în localuri de consum ca bodegi, hanuri şi restaurante la preţuri piperate.

Ultima aşezare de preţuri maximale administrate pentru principalele articole de consum din 25 iulie 1944 arăta în felul următor:

păsări mari : 250-300 lei/bucata; pui mari: 100-150 lei/bucata; ouă: 8-10 lei/bucata; carne de porc: 180-250 lei/kg.; lapte vacă: 25-30 lei/litrul; unt: 350 lei/kg.; carne de vită: 120-130 lei/kg.; carne de viţel: 40-150 lei/kg.;, pâine neagră 600gr: 30 lei; mălai: 25 lei/kg.; grâu: 26 lei/kg.; fasole uscată: 22 lei/kg.; cartofi: 20 lei/kg.; ceapă: 20 lei/kg.

La 15 ianuarie 1944 Statul Major al armatei Române comunica prefecturilor Iaşi, Baia; Roman, Botoşani şi Dorohoi planul de evacuare a industriilor care nu mai puteau fi productive, a instalaţiilor, a rezervelor alimentare, instituţiilor, arhivelor şi oamenilor din calea înaintării frontului.

Pentru locuitorii din Moldova, zona repartizată pentru evacuare a fost judeţul Argeş. Numărul celor evacuaţi se ridica la 141 de mii de persoane, în martie 1944, iar capacitatea de cazare era de 176 de mii de locuri. Desigur că nu toate localităţile puteau fi evacuate şi nici autorităţile nu intenţionau să depopuleze zone întinse ale Moldovei, ci numai strictul necesar.

De data aceasta, autorităţile au reacţionat mult mai bine la măsurile de evacuare decât în vara anului 1940, însă nu au lipsit ordinele contradictorii, erorile şi abuzurile.

După 23 august prezenţa sovietică în Moldova era un fapt împlinit. Chiar dacă de jure, în textul Convenţiei de Armistiţiu era înscris negru pe alb că administraţia era făcută de români, de facto, sovieticii prin comandanţi militari, ofiţeri politici şi ajutoarele lor din rândul autohtonilor făceau legea. Un exemplu: ţăranii erau obligaţi să furnizeze zilnic mijloace de transport şi animale de tracţiune pentru diferite transporturi ale Armatei Roşii. Cererile sovietice erau numeroase şi se succedau la intervale scurte de timp, în aşa fel încât, nu era timp pentru întoarcerea căruţelor în vederea satisfacerii unor noi cereri.

Fiecare comună a fost obligată să întocmească tabele cu cantităţile de cereale ridicate de armata germană de la ţărani şi negustori, dar şi tabele cu animale de orice provenienţă de la Est de Prut, Bucovina de Nord şi URSS, tabele cu piese, maşini şi ornamente aduse din URSS, dar şi tabele cu văduve şi invalizi de război până la 16 noiembrie 1944. Era o dovadă a interesului sovieticilor de a cunoaşte cât mai precis valoarea şi existenţa bunurilor deţinute de stat şi particulari aflate pe teritoriul României.

Fiecare pretură – subdiviziunea prefecturii judeţene – după 23 august 1944 a avut asociată şi un comandant militar sovietic. Pretura urma să înainteze Comandamentului Armatei Roşii din România rezultatele unui recensământ general al populaţiei, dar şi unul privind moşiile, fabricile, atelierele aparţinând celor care nu se refugiaseră, dar şi a celor plecaţi sau evacuaţi.

Pe teritoriul Moldovei, dar şi în toată România erau puse în circulaţie trei bilete de valoare: rubla sovietică (una rublă echivala cu o sută de lei), şi leul de ocupaţie al Armatei Roşii (un leu de ocupaţie echivala cu 5 lei). Acestora li se adăuga leul emis de BNR. Această circulaţie a produs multă confuzie şi în Moldova şi a grevat şi mai mult bugetul statului român.

Contribuţii editoriale: dl. Ioan Seniuc, preşedinte de onoare al Asociaţiei Refugiaţilor din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei cu propria experienţă de refugiat din comuna Jadova, judeţul Storojineţ. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 19 aprilie 2021 (integral)

Regia de montaj: Nicu Tănase şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Mariana Băjenaru

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro