Iaşi, capitala ultimei rezistenţe. 1916 - 1918

prof. dr. Ioan Agrigoroaiei – Universitatea „Alexandru I. Cuza”, Iaşi

Articol de George Popescu, 06 Decembrie 2016, 18:51

„Neavând nici o ocupaţie, refugiaţii rătăceau toată ziua pe străzi, vociferau, se văitau, aşteptau ultimele ştiri, le comentau, le denaturau...” (I.G. Duca - „Amintiri”, vol. I)

La începutul refugiului cam aceasta era situaţia sutelor şi miilor de oameni plecaţi din Bucureşti şi din teritoriul ocupat spre Iaşul salvator.

De la 80 de mii de locuitori, populaţia oraşului a sărit prin acest curent migrator la 350-400 de mii de suflete, cu mult peste ceea ce putea să suporte infrastructura urbei.

O infrastructură nepregătită şi slab dezvoltată la începutul secolului XX. Fără capacităţi de cazare suplimentare, fără stocuri de alimente pentru perioade mai lungi, cu un mijloace de transport insuficiente, cu o reţea medico-sanitară nepotrivită pentru un aflux de un asemenea nivel al răniţilor şi pacienţilor.

Cu toate acestea, populaţia Iaşului la început reticentă să primească atâţia oaspeţi, cu trecerea timpului a arătat multă compasiune, solidaritate şi ajutor fiecare după puterile sale într-un moment de răscure a existenţei statului român modern.

Întreaga Moldovă, fără Basarabia, Bucovina, cu inamicul amplasat pe linia Nămoloasa – Focşani – Brăila a găzduit 1.200 000 de români plus încă un milion de ruşi, militari ai armatei imperiale, aliată , membră a Antantei.

La Iaşi s-au mutat familia regală, Parlamentul şi Guvernul, dar şi instituţiile administrative ale statului român. Tot aici a fost adus şi tezaurul ţării care mai târziu a fost evacuat în două transporturi în Rusia de unde, din păcate nu a mai fost înapoiat.

George Mârzescu a preluat temporar funcţia de primar al oraşului, succedat de Tomida. Şi unul şi celălalt şi-a dat silinţa pentru a oferi soluţii la miile de reclamaţii şi sesizări. În trei luni de zile, administraţia oraşului a reuşit să urnească principalele funcţiuni ale urbei.

Odată cu sosirea Bobotezei anului 1917, iarna a devenit foarte aspră cu zăpadă şi geruri succesive, dar şi cu declanşarea celei mai grave epidemii de tifos exantematic. Igiena refugiaţilor, a localnicilor şi a celor în tranzit a fost greu de păstrat. Iaşul părea un alt front de luptă.

În cele trei luni de manifestare a epidemiei, în Moldova au pierit 300 de mii de oameni, refugiaţi, militari, localnici, un nivel ce singularizează pierderile din spatele frontului european.

Printre cei care şi-au pierdut viaţa s-au numărat şi 250 de medici şi surori de caritate, români, francezi, britanici, americani şi canadieni. Printre aceştia, celebrul medic Clunet, sosit cu Misiunea Militară Franceză a fost răpus de tifos.

Solidaritatea, cum spuneam, a fost o constantă a celor aflaţi în suferinţă, însă pădure fără uscături nu prea se găseşte pe lumea aceasta. Din păcate gestul medicilor rămaşi la datorie în ciuda flagelului ucigaş nu a fost urmat şi de trei mari personalităţi ale noastre: Toma Ionescu, cel mai bun chirurg, frate al vice-prim ministrului Tache Ionescu, Gheorghe Marinescu, viitor şi celebru neurolog şi Nicolae Lupu, un bun medic stomatolog, politician care au preferat să plece prin Odesa la Paris.

Frigul îndelungat i-a silit pe edili să suplimenteze tăierile de material lemnos atât de pe dealurile Copoului, cât şi din parcuri şi grădini publice (Rivalet, Socola). O parte din combustibil a venit şi de pe moşiile Coroanei.

În Iaşi pîine albă nu se mai găsea demult, numai cea neagră sau făină de porumb – mălai – fasolea şi cartofii fiind ingedientele unui meniu economic , de supravieţuire. Desigur, acolo unde proprietarii de moşii se îngrijiseră de recoltă, a fost şi hrană substanţială şi de calitate.

În paralel, aproape orice marfă a ajuns să fie traficată la preţuri de bursă neagră. Cei mai persistenţi în această ocupaţie s-au dovedit militarii ruşi.

Pentru a susţine moralul armatei şi locuitorilor Moldovei, familia regală consuma la masă mămăligă de patru ori pe săptămână.

După izbucnirea revoluţiei în Rusia şi disoluţia puterii imperiale inclusiv pe front, frica şi-a făcut loc şi mai adânc în rândurile refugiaţilor care cereau cu insistenţă plecarea spre locuri mai ferite, astfel că oraşul s-a despresurat într-o măsură în vara şi toamna anului 1917.

La Iaşi au fost elaborate, adoptate şi promulgate legile reformei agrare şi electorale, legi care au susţinut moralul grosului armatei române – 90 la sută ţărani – legi care şi-au arătat valoarea pe câmpul de lută de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, obligând inamicul să dea înapoi, frontul stabilizându-se pe linia Carpaţilor până la sfârşitul conflagraţiei mondiale.

O problemă serioasă a constituit-o tratarea şi îngrijirea răniţilor de pe front. Numeroase societăţi de binefacere, organizarea de colecte publice în bani şi materiale de strictă necesitate, dar şi efortul ieşit din comun al Reginei Maria şi doamnelor de companie au răspuns în modul cel mai simplu şi folositor pentru moralul celor bolnavi şi suferinzi, inclusiv celor atinşi de tifos, cât şi populaţiei civile.

Contribuţii editoriale : d-na Mirela Florian, coordonator de proiect la Muzeul Ţăranului Român cu o scurtă descriere a unui demers recuperator pentru partea mai puţin cunoscută a istoriei noastre: scrisorile de pe frontul Marelui Război. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO : emisiunea "Istorica" , ediţia din 5 decembrie 2016: