„Grigore Alexandru Ghica al III-lea şi domniile sale”

Timp de mai bine de o sută de ani, Principatele Moldova şi Valahia au fost conduse de domnitori numiţi de Sublima Poartă din rândul grecilor din Fanar, cartier al metropolei Imperiului Otoman.

Sultanii pierduseră încrederea în domnitorii români, pământeni din cauza deselor acte de revoltă şi trădare, aşa cum era aceasta receptată de liderii imperiali.

Cu toate acestea, înainte şi după veacul fanariot, membri ai comunităţii de origine greacă au fost vizibili şi li s-au încredinţat funcţii importante în stat.

Ghiculeştii făceau parte din fanarioţii românizaţi, originea lor fiind albaneză. Membrii familiei Ghica figurează în genealogii româneşti din vremea domniei lui Vasile Lupu, în Moldova, secolul al XVII-lea.

Grigore III Ghica a fost fiul lui Alexandru Ghica şi al Elenei Evraghioti într-o familie cu şaşe copii.

Crescut şi educat în Fanar în cele mai bune şcoli, cunoscător al obiceiurilor şi a mai multor limbi străine, posesor al unei culturi generale de nivel înalt, beizadeaua sau prinţul, viitor domn al Ţării Româneşti se căsătoreşte cu cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovaki Rizo Rangobe.

Acesta era un grec bogat, deştept, cultivat, călătorise în Occident şi cunoştea mai multe limbi, îndeosebi franceza. Socrul său s-a dovedit un ajutor important în cercuri politice pro-occidentale care l-a ajutat într-o mare măsură pe viitorul domnitor.

Cu sprijinul marelui vizir Kodja-Ragâb Mehmed paşa, fost prieten al tatălui său, Grigore III Ghica devine, din august 1758, mare dragoman al Porţii.

La primirea acestei funcţii el a fost susţinut şi de reprezentantul Austriei la Istanbul. Diplomaţia franceză a avut o poziţie neutră faţă de postul primit de Grigore Alexandru Ghica, menţionând că va stabili relaţii cu el, atunci când îl va cunoaşte mai bine

De asemenea, viitorul domnitor a avut relaţii foarte bune cu Rusia imperială, dar şi cu Prusia, state aflate în plină expansiune pe scena politică europeană.

Desigur, contactele sale au fost discrete, chiar secrete, fiindcă cele două ţări se găseau în poziţia de adversari ai Imperiului Otoman.

Criza polonă accelerează şansele lui Grigore Alexandru Ghica de a ajunge pe tronul Moldovei. Constantinopolul avea interese mari în regiune, iar informaţiile furnizate de principele Ghica trecând înaintea celor furnizate paşa din Hotin sau alţi emisari secreţi ai otomanilor.

Polonia a fost vecină cu Moldova, iar ocuparea şi integrarea Poloniei nobiliare file la Rusia imperială, fie la Imperiul habsburgic debalansa echilibrul geopolitic pe care-l urmăreau interesele otomane.

Într-o situaţie asemănătoare se găsea şi Moldova care de jure şi de facto era o provincie a imperiului Otoman cu largă autonomie în timpul domniilor pământene, în secolul fanariot după episodul de la Stănileşti, un soi de protectorat, în consecinţă cu o limitare severă a puterii de decizie.

Franţa încerca să-şi extindă influenţa în spaţiile central şi est europene şi juca după interese pentru ambele tabere, iar Anglia deja consacrată ca arbitru mondial era preocupată de situaţia din coloniile americane şi deci, puţin prezentă în afacerile din estul continentului.

În aceste împrejurări, vine în scaunul domnesc al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica al III-lea, confirmat de sultan şi socotit o piesă importantă în angrenajul imperial.

Înzestrat cu calităţi deosebite de om politic şi diplomat, Ghica al III-lea a încercat, ţinând cont de situaţia internaţională complicată, să evite pe cât i-a stat în putinţă înrăutăţirea situaţiei şi aşa destul de precară a Moldovei.

Dându-şi seama că una dintre condiţiile dezvoltării economice a Moldovei o constituie starea materială a populaţiei, Grigore III Ghica a recurs mai puţin la măsuri fiscale excesive.

În legătură cu aceasta cronicarul menţiona: “…Mult se silia cu dreptatea ţării. Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare darea lui pe an”.

Domnitorul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. În hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptului din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.

Grigore III Ghica este primul domn care a deschis o fabrică de postav în ţară. În 1764, la Chipereşti, fabrica a fost dată în exploatare, ea fiind construită de meşteri polonezi şi germani. Maşinile au fost cumpărate de domn.

Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie”

De asemenea s-a preocupat şi de bunăstarea locuitorilor capitalei, Iaşi. Nu putem vorbi de un sistem centralizat de aducţiune de apă potabilă, ci de darea în folosinţă pe cheltuiala sa a două fântâni care să schimbe întru-câtva faţa oraşului. Una în faţa Mînăstirii Sf. Spiridon, o alta la Mânăstirea Golia.

De un interes aparte s-a bucurat din partea domnitorului educaţia şi învăţământul. A dispus construcţia a trei şcoli pe care le organizează, “orânduind şi trii dascali cu leafă”.

Academia ieşeană a fost o iniţiativă a domnitorului de a crea o şcoală superioară care să pregătească mult mai bine şi eficient pe viitori lideri ai ţării.

În 1767 Grigore III Ghica este mazilit, cronica spunând că: “Şi fiind şi capuchihaia, după cum s-au zis (cronicarul îl învinuieşte pe Nicolae Suciu, capuchehaie a lui Grigore III Ghica, că ar fi uneltit la Poartă împotriva domnului), şi plinindu-să şi cei trei ani, l-au mazilit împărăţia, nenorocire bieţilor săraci, a locuitorilor !”

După mai puţin de doi ani de la mazilirea sa de pe tronul Moldovei, Grigore III Ghica, la recomandarea hanului din Crimeea Kirâm Ghiarai este numit de sultan domn în Ţara Românească, evenimentul având loc după ce Înalta Poartă a declarat război Imperiului Rus - octombrie 1768.

Alegerea Porţii s-a dovedit greşită, întrucât acest domn era, precum fusese şi tatăl său, partizan al ruşilor. Această domnie a fost scurtă şi zbuciumată: domnul era nevoit să manevreze între Poartă şi diplomaţia secretă rusă.

În iunie 1769, într-un raport confidenţial al marelui vizir Haci Mehmed Emin-paşa către sultanul Mustafa al III-lea, acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de domnul Ţării Româneşti. Dar Ghica continua să manevreze şi, în septembrie 1769, se adresează Porţii cu propunerea de a procura 100 000 kilograme de mei pentru aprovizionarea armatei otomane.

Trupele ruse continuau să înainteze în principate. Grigore Alexandru Ghica trebuia să se hotărască să rămână cu Poarta sau să treacă de partea Rusiei. Domnul alege a doua variantă şi o făcu chiar mai înainte ca ruşii să intre în Bucureşti, ceea ce dovedeşte că avea în preajma sa un diplomat rus trimis de ambasadorul Rusiei la Viena D.M. Goliţîn.

Ca să nu cadă în mâinile turcilor, cu câteva zile înainte de intrarea trupelor ruse în Bucureşti Ghica îşi trimise la Braşov nevasta şi copiii.

Trecerea de partea ruşilor a fost bine “mascată”. În “Efemeridele” banului Caradja Constantin se vorbeşte mereu despre “prinsoare” şi nu de trecere de bună voie.

Aşa, se pare, credea şi Poarta, reieşind din faptul că cei doi copii, Scarlat şi Mărioara, care se aflau la Istanbul, au fost lăsaţi în pace, iar socrul său participă, în 1772, în componenţa delegaţiei turce, la Congresul de pace de la Focşani. Deci, trecerea de partea ruşilor a fost făcută de domn cu mare iscusinţă.

La Petersburg Grigore Al. Ghica, cu însoţitorii săi, a ajuns în martie 1770. În capitala Rusiei este primit bine. Ecaterina a II-a îi dăruieşte în semn de recunoştinţă o tabacheră de aur, iar pe fiul său mai mare Dumitru îl primeşte în corpul cadeţilor.

Departe de principate, Grigore Al. Ghica caută să fie la curent cu evenimentele ce se petreceau acolo. Dar pentru aceasta trebuia să pătrundă în cercurile conducătoare ale Rusiei.

A avut înţelegeri cu diplomaţia franceză, dar cele mai strânse au fost legăturile cu diplomaţia prusiană, datorită contribuţiei personale adusă de Grigore Ghica acesteia în perioada în care a fost mare dragoman, precum şi că Prusia era aliata Rusiei în acest război. În unele izvoare se vorbeşte şi de un ajutor financiar – 35 de mii de lei - oferit de diplomaţi ai Prusiei, fostului domnitor, ceea ce l-ar fi obligat şi mai mult pentru cauza prusiană.

Primind din partea Rusiei libertatea de a menţine legătura cu diplomaţii străini, Grigore Ghica trebuia să promoveze oficial politica rusă.

Dar el nu a uitat şi de propriile interese. Prin intermediul trimisului Prusiei la Petersburg, von Solms, el cerea sprijinul lui Frederic al II-lea pentru desemnarea sa ca domn în principate după terminarea războiului. Rolul decisiv în această privinţă îi aparţinea totuşi Rusiei, dar aceasta, până la 1772, vedea Principatele sau în componenţa sa ori a Poloniei.

În primăvara anului 1772, în legătură cu pregătirea Congresului de la Focşani şi cu schimbarea poziţiei Rusiei faţă de soarta principatelor, reapare şi problema domniei lui Grigore Al. Ghica.

În instrucţia dată de Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1772, solilor plenipotenţiari la viitorul congres Grigore Orlov şi Aleksei Obreskov li se cerea obţinerea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica în Moldova. O promisiune neonorată, nici la Congresul de la Focşani 29 octombrie 1772 – 9 martie 1773, nici la cel din Bucureşti şi la conferinţa a XXXIV-a din 7 martie 1773.

Graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul, de a avea ieşire la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea, iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.

Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici.

În urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica, dar nu ca domnitor pe viaţă.

Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau.

Tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.

Cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei. Domneşte efectiv din februarie 1775.

În 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea nordului Moldovei istorice de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena.

Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale. Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, Viena se hotărăşte să creeze un culoar între posesiunile din Transilvania şi noile poziţii câştigate.

Încercând să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării.

Într-unul din memoriile adresate Înaltei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”.

Toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei, aceasta oferind substanţiale avantaje financiare Imperiului Otoman.

Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica.

Domnul s-a confruntat şi cu opoziţia unor mari boieri. Boierii se adresau cu plângeri la Poartă şi la Sankt-Petersburg. Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice.

În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană.

Lui Frederic al II-lea îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”. Dar dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă.

Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” - han pentru străini - din Iaşi, fiind înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei.

Coperta volumului omonim semnat de dl. dr. Mihai-Cristian Amăriuţei, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 399 pagini, anul 2017.

Contribuţii editoriale: dl. dr. Narcis Dorin Ion, istoric şi specialist în clădiri monument de patrimoniu despre Palatul Ghica din cartierul Colentina-Tei din Capitală. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Interviul integral:

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 12 aprilie 2021 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Florina Neda

Regia de emisie: Dragoş Iancu şi Mariana Băjenaru

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro