Greva feroviarilor din februarie 1933

Greva este socotită ultima formă de manifestare a protestului împotriva unor stări de fapt caracterizate drept inumane pentru o majoritate nemulţumită ce direcţia politică de conducere a unei ţări, guvernări, administraţii, patronat.

În secolul trecut, cel puţin în România greve de amploare au fost puţine şi se pot număra pe degetele unei mâini. Nu trecem aici la socoteală, răscoala ţăranilor pauperizaţi din anul 1907.

Despre protestele lunii februarie 1933 s-a scris destul de mult în timpul regimului politic anterior şi foarte puţin în timpul celui prezent. La împlinirea a 90 de ani de la greva feroviarilor încercăm să reconstituim câteva tablori semnificative.

Situaţia politică: încă din 1928, la conducerea rezultase prin alegeri un guvern naţional-ţărănist cu cel mai bun scor electoral de până atunci: peste 77 la sută din sufragii.

Noul guvern decide înlocuirea politicii tradiţionale de sporire a capitalului autohton „prin noi înşine” cu politica „porţilor deschise”, adică încurajarea investiţiilor străine. Nu că acestea ar fi lipsit cu desăvârşire din economia românească, ci mai degrabă, nevoia presantă de lichidităţi trebuia acoperită prin împrumuturi externe.

Ghinionul ţărăniştilor a fost marea depresiune economică izbucnită în America şi prelungită până la finele anului 1933, parţial şi în prima jumătate a nului următor.

Viaţa partidelor noastre în perioada interbelică a fost foarte agitată, iar aceasta s-a transferat şi actului de guvernare. În mai puţin de zece ani, România a avut opt guverne.

Politica de partid devenise vehiculul principal pentru accederea la resursele statului. Controlul resurselor înseamnă şi controlul puterii de stat.

Numai că în această dispută a partidelor parlamentare a intervenit şi factorul monarhic. La 8 iunie 1930, prinţul moştenitor renegat prin două acte ale parlamentului şi întărite de voinţa suveranilor Ferdinand şi Maria este chemat, sprijinit şi înscăunat prin voinţa ţărăniştilor şi altor partide mai mici, subliniat ca un adevărat salvator al monarhiei şi ţării.

O Restauraţie cu condiţii din care în mai puţin de trei ani nu a mai rezistat nici una. Regele avea un plan ce nu a întârziat să-şi arate faţetele. Guvernare personală fără partide politice şi consiliat de cei pe care alegea el însuşi.

Situaţia economic: după o perioadă fastă de reforme şi muncă, România în anul 1928 lichidase urmările Marelui Război, pregătindu-se pentru un avânt economic.

Numai că marea criză din 1929 şi sufucuenţa deciziei economice bazată numai pe export de materii prime au plasat rapid România într-o situaţie de criză, în apropierea declarării falimentului de stat.

Nici împrumuturile externe nu au domolit intensitatea ravagiilor crizei, ba chiar au adâncit-o. Tarele conducerii politice autohtone din perioada interbelică au grevat foarte mult pe o revenire economică rapidă: cheltuieli prea mari în raport cu veniturile, afaceri nereuşite ale statului în favoarea industriaşilor, scăderea preţului internaţional la cereale, inflaţie ridicată, preş modic la produse petrofiere, alte afaceri oneroase pentru înzestrarea armatei, disproporţionalităţi între venituri în funcţie de clasa socială sau polarizarea societăţii, bogaţii devin şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci.

La 28 ianuarie 1933 sub presiunea creditorilor reprezentaţi de Consiliul financiar al Societăţii Naţiunilor, guvernul Vaida Voievod – o soluţie de compromis după o alta a guvernării tehnocrate Iorga-Argetoianu – angajează România la un regim de austeritate din cale afară de ridicat pentru populaţie.

După aplicarea a două curbe de sacrificiu în anii 1931 şi 1932, urma de la 1 ianuarie o a treia, aşa încât, tăierile de salariu, concedierile, anularea indemnizaţiilor şi a altor sporturi băneşti, precum a unor avantaje câştigate prin negocieri între sindicate şi administraţie, creşterea taxelor şi impozitelor deveniseră monedă curentă în politica guvernamentală pentru restituirea dobânzilor şi creditelor contractate cu străinătatea.

Aceste diminuări salariale nu operau pentru militari, servicii represive şi magistraţi. Mai mult, presa din epocă documenta că unii deputaţi ţărănişti ridicau diurne de şedinţă de până la 11 mii de lei pe lună.

Conform ziarului “Adevărul”, chiar şi după aplicarea reducerii de 12 la sută în cadrul celei de-a trei curbe de sacrificiu, un locotenent-colonel urma să-şi păstreze salariul de 17.023 lei, în timp ce salariul de 14.450 lei al unui profesor universitar urma să fie diminuat cu 10%, ajungând la 13.005 lei, aproape o mie de euro la valoarea de azi.

Cei mai afectaţi însă, erau muncitorii, 10% din populaţie. Un muncitor calificat, cu un venit de cel mult 4000 lei înainte de criză, primea acum sub 2000 de lei - 160 de euro de azi - ţinând cont că şi numărul orelor de muncă fusese redus.

În aceste împrejurări a crescut tensiunea între guvernaţi şi guvernanţi.

În opinia partidelor de opoziţie, în ceea ce priveşte politica economică, acestea au criticat faptul că guvernul a început politica de austeritate de jos în sus, concediind “de la atelierele căilor ferate” aproape “1800 de lucrători, care aveau între două şi trei mii lei lunar” arătând totodată că Germania, cu o populaţie de trei ori mai mare decât România, avea pe atunci un număr de miniştri “nici jumătate din cât sunt ai noştri”. De asemenea, a criticat Ministerul Finanţelor, care nu a dat curs unor reclamaţii cu privire la fraude de sute de milioane de lei.

Prima măsură luată de guvern Vaidaa fost de a reduce cu 10% salariile şi diurnele funcţionarilor publici în Bucureşti şi zona urbană I şi cu 12,5% în zona urbană II şi în cea rurală. Corespunzător, de la 1 februarie 1933, urmau a fi reduse şi pensiile, decizie revocată ulterior.

Alte măsuri vizau creşterea fiscalităţii, împiedicând astfel relansarea economică. Practic, guvernul nu a luat absolut nici o măsură de reducere a numărului de funcţionari şi de eficientizare a activităţii acestora, dorind să dispună astfel de o masă electorală de manevră importantă, nu a redus câtuşi de puţin numărul clienţilor politici cu lefuri uriaşe şi nu s-a atins de cheltuielile “Coroanei”.

Numai fratele suveranului, “îndepărtat” de la “curte” din cauza căsătoriei cu Ioana Doletti, primea o “rentă” lunară de 330 mii lei, mai mult de 27.000 dolari,azi, de peste 20 de ori leafa unui profesor universitar. Aceeaşi politică a fost aplicată în domeniul apărării, bugetul alocat acesteia servind exclusiv pentru plata salariilor, în detrimentul echipării cu armament, iar ulterior, consecinţele nefaste ale acestei politici nu vor întârzia să apară.

La 3 februarie 1933, în grupajul de știri de ultimă oră, Adevărul anunța: “Cinci mii de lucrători din atelierele C.F.R. au încetat lucrul azi dimineață”.

Cerințele greviștilor au fost sintetizate în 10 puncte, care în general cuprindeau revendicări economice: “contra scăderilor de salarii de salarii directe și indirecte” (1), “mărirea lor în raport cu piața – 40% (2), …, asigurarea minimului de existență a muncitorilor hamali și a femeilor.(10)

Un singur punct, (4), prevedea “recunoașterea comitetului de fabrică” – despre care ulterior s-a spus că era comunist

În urma promisiunii consiliului de administrație că toate cele 10 puncte vor fi satisfăcute, greva a încetat la ora 11 în noaptea de 3spre 4 februarie 1933.

După întrunirea din 2 februarie 1933, din locuința ministrului de interne, G.G. Mironescu, odată decisă instituirea stării de asediu, procedura a intrat “în linie dreaptă”.

A doua zi dimineața, proiectul de lege elaborat de către G.G. Mironescu era gata, în aceeași zi fiind obținut și asentimentul suveranului, urmând ca în ziua următoare, 4 feb. 1933, proiectul de lege să fie supus dezbaterii parlamentului.

În expunerea de motive, se preciza că datorită “mișcărilor concertate cu caracter comunist” din ultimul timp, care “tind în mod evident la destrămarea țărei”, pentru a asigura “menținerea ordinei”, este înaintat spre aprobare respectivul proiect de lege, care va autoriza guvernul, “dacă va fi nevoie”, să proclame starea de asediu, pe termen de maxim șase luni.

Din partea opoziției, D.I.M. Leon, din grupul disident țărănist al dr. Nicolae Lupu, a criticat dur proiectul de lege, subliniind că starea de asediu, conform Constituției, se decretează numai în caz de război sau când este periclitată siguranța statului, arătând că este inadmisibil ca un partid care a luptat timp de nouă ani contra stării de asediu să vină acum cu un astfel de proiect de lege, care “sugrumă orice libertate cetățenească”.

Din partea guvernului, Virgil Madgearu a replicat că “situația în țară este gravă”, dând ca exemplu cazul Forțu (Grigore Forţu, profesor la mai multe licee bucureştene, personaj integru care critica acerb Camarila, pe Rege şi Elena Lupescu. A fost arestat, deţinut o perioadă, dar eliberat sub presiunea opiniei publice şi a presei de opoziţie), “în care justiția a oscilat, a avut drept rezultat intensificarea dezmățului”.

Armand Călinescu a vorbit despre un congres al comuniștilor ce avusese loc în 1932, unde s-ar fi stabilit ca termen pentru “răsturnarea ordinei de astăzi”, luna martie 1933. Ceva mai realist, în jurnal, acesta consemnează, în 5 februarie 1933: “Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpâni nici uneltirile comuniste, nici mișcarea anticarlistă a lui Forțu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în liniște bugetul. Altfel, am fi căzut pentru incapacitate.

“12 februarie.(…) Gafencu, întors de la Paris, îmi spune că acolo este o atmosferă extrem de defavorabilă regelui. Lumea e convinsă și dorește prăbușirea lui.(…) Presa, de asemenea, a fost defavorabilă; starea de asediu a fost interpretată ca o măsură de protecție a regelui”.

Această situație se datora neîncrederii creditorilor occidentali cu privire la capacitatea guvernului țărănist de a stabiliza situația economică a României. Chestiunea cu agitațiile comuniste a fost doar o “perdea de fum” menită să abată atenția opiniei publice de la problemele reale ale României, în primul rând fiind deficitul bugetar, și în subsidiar, de a putea contracara în forță, orice protest contra măsurilor de austeritate dictate de experții străini.

Proiectul de Lege privind starea de asediu ­parcurge toate etapele, de la asentimentul Regelui Carol al II-lea până la adoptarea în Parlament. Astfel că votul din Camera Deputaţilor se încheie la 12 noaptea.

Senatul ia în dezbatere proiectul de Lege la 12.30 şi-l votează la 2 noaptea. Pentru ca Legea să intre în vigoare chiar de pe 4 februarie 1933, la „Monitorul oficial“ se lucrează până dimineaţa, când apare o ediţie specială cu Legea.

Sâmbătă, 4 februarie, Guvernul se întruneşte în şedinţă de la 18.00 la 22.00 pentru a întocmi Decretul privind instituirea stării de asediu în Bucureşti, Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara, precum şi în zonele industriale din judeţul Prahova. Decretul e contrasemnat de Rege a doua zi, 5 februarie.

Publicat pe 6 februarie 1933, „Manifestul guvernului către ţară” sună goarna de alarmă: „Români, O primejdie mare pândeşte ţara noastră.Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea ordinei de stat.În executarea acelui plan, unele turburări au început în unele regiuni. ” Manifestul cere tuturor linişte, inclusiv presei:„Linişte cerem şi presei”. Aceasta, deoarece, „în timpul din urmă, o atmosferă de violenţă se degajează şi din unele ziare.”

Se anunţă anularea înţelegerilor din 2 februarie. Sunt rechemate sub arme două contingente. În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă.

Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern, cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate. Mai mult, în noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări, operate în rândurile delegaţilor care au negociat cu guvernul în 2 februarie.

Atelierele se găsesc sub o presiune constantă. Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii.

Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment, atât greviştii, cât şi autorităţile trec la starea de maximă efervescenţă.

Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul Griviţa. Vin la faţa locului: miniştri, comisari regali, agenţi ai Siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori.

În jurul atelierelor sunt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, în jur de 200 de persoane rămase neidentificate devastează magazinele de pe Calea Griviţei. Sirena Atelierelor este folosită neîncetat.

La Prefectura de Poliţie a Bucureştiului sunt prezenţi Ministrul Apărării Naţionale, Şeful Marelui Stat Major, Prefectul de Poliţie a Capitalei, devotatul Suveranului, Gavrilă Marinescu.

De la Palat, Puiu Dumitrescu, secretarul particular al regelui telefonează să se treacă de urgenţă la reprimare.

„Să fim calmi– răspunde Armand Călinescu – pentru împuşcare este vreme oricând.”

La un moment dat, Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era în faţa Atelierelor:„Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul !” Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10.000 de oameni: rude, locuitori ai cartierului, femei, copii, bătrâni.

La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6.30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, ­mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor.

Cei 2.000 de muncitori aflaţi în grevă „sunt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sunt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison.

În vara lui 1933, la cinci luni de la producerea evenimentelor a început procesul celor implicati în greva de la Griviţa. A fost un proces-mamut, dar printre acuzaţi nu s-au aflat doar ceferişti comunisti, aşa cum s-a afirmat ulterior de propaganda regimului de după război.

În faţa Curtii ar fi trebuit să apară 108 acuzaţi. Unii dintre ei au fost judecaţi în lipsă.

Grupul acuzaţilor era unul destul de eterogen: unii erau muncitori care au avut un rol mai mare sau mai mic în timpul grevelor de la Atelierele CFR Grivita din Bucureşti, alţii participaseră la acţiunile greviste din Galaţi sau Cluj.

Printre acuzaţi figurau şi cizmari, negustori ambulanţi, ţesători, funcţionari comerciali, chelneri, chiar un sculptor şi o manichiuristă.

Deşi Partidul Comunist a revendicat moştenirea Grivitei, cu proces cu tot, printre inculpaţi nu s-au găsit numai comunişti, ci chiar membri ai partidului aflat la guvernare sau adversari ideologici declaraţi, precum legionarii.

În timpul procesului, doar Richard Wurnbrand s-a declarat comunist, restul acuzaţilor negând orice legătură cu extrema stângă. Ulterior s-a dovedit că mulţi dintre ei erau de fapt comunişti. Mulţi dintre muncitori nu făceau nici un fel de politică. În boxa acuzaţilor se găseau bărbaţi şi femei, de diverse vârste.

Avocaţii care au pledat în proces reprezentau la rândul lor toate partidele de pe eşichierul politic.

Pentru a-şi susţine fiecare cauza, apărarea şi acuzarea au recurs la peste 400 de martori. Din cauza numărului mare de acuzaţi şi de martori, procesul a durat 27 de zile.

Comisarul regal Hotineanu şi-a construit rechizitoriul în jurul ideii pe care s-a straduit s-o demonstreze pe tot parcursul procesului: "Toată acţiunea de la Griviţa e mâna Moscovei, care a pus-o la cale prin intermediul Berlinului", spunea procurorul în rechizitoriu.

În sprijinul acestei teze, acesta venea cu argumente desprinse din broşurile de propagandă editate de PCdR, în care se spunea că militanţii comunisti nu trebuie să recunoască în faţa autorităţilor nici o faptă din cele ce li s-ar putea imputa. De asemenea, aducea în sprijinul său un dosar din care reieşea că de la Berlin se trimiteau indicaţii muncitorilor ceferişti din România.

Procesul greviştilor ceferişti din iulie-august 1933 s-a încheiat cu o sentinţă dură pentru cei consideraţi responsabili de tulburările de la Atelierele Griviţa din februarie acelaşi an: două condamnări la muncă silnică pe viaţă, patru condamnari la munca silnică între 10 si 20 de ani.

La un an de la senţinta din 1933, avocaţii greviştilor de la Griviţa au obţinut recursul.

Procesul a început pe 4 iunie 1934. Din cei 64 de condamnaţi în august 1933, pe banca acuzaţilor s-au aflat în iunie 1934 doar opt inculpaţi: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu (cu senţinta de muncă silnică pe viaţă), Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ion Marin, Alexandru Rozemberg si David Kerner (cu pedepse între 5 şi 20 de ani).

Au fost menţinute în linii mari acuzaţiile din 1933: "Provocare la rebeliune","Săvârşire în ceată urmată de omor", infracţiuni cuprinse în "Legea Mârzescu" şi Legea stării de asediu.

Procesul de la Craiova s-a încheiat la 30 iunie 1933, data la care Consiliul de Război al Corpului I Armată a emis sentinţa recursului.

Pedepsele lui Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu la muncă silnică pe viaţă au fost reduse la 15 ani de munca silnică pe viaţă. Şi ceilalţi acuzaţi au beneficiat de reducerea pedepselor primite la procesul din iulie-august 1933.

Astfel că sentinţele pentru inculpaţii Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Marin şi Chivu Stoica au fost reduse la 12 ani de muncă silnică, Alexandru Rozemberg a primit o condamnare de 5 ani de muncă silnică, iar David Kerner urma să ispăşească aceeaşi pedeapsă pentru o perioada de 18 luni. Tribunalul a dispus ca perioada în care cei opt au stat în detenţie să fie inclusă în durata pedepsei.

Contribuţii editoriale: dl. ing. Mircea Dorobanţu, director al Muzeului CFR despre un loc istoric: “Atelierele CFR Griviţa” din Bucureşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea “Istorica”, ediţia din 13 februarie 2023 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Adriana Anica

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro