„Fruntariile României Mari. Paris, ianuarie - aprilie 1919”

România încheie Marele Război în extremis. La sfatul francezilor, remobilizează armata al 10 noiembrie şi obţine statutul de stat asociat pe lângă Antantă, considerată învingătoare în conflictul militar global după patru ani şi trei luni de carnagiu.

Cele patru Puteri învingătoare – au fost mai multe state în tabăra antantistă – reprezentate de Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Italia au preluat toate problemele cauzate de conflict şi au încercat să îndrepte urmări dintre cel mai diferite. Printre acestea a s-a numărat şi trasarea graniţelor noilor state rezultate din descompunerea fostelor imperii, cel puţin de pe continentul european, situaţie ce ne interesează cel mai mult.

Conferinţa de pace de la Paris, versiunea de după marele război a avut şi secvenţa de timp istoric cea mai lungă. 1919-1920. N-am putea spune că acum mai bine de o sută de ani, vremurile au fost mai liniştite şi potrivite pentru negocieri, acorduri şi discuţii.

Reprezentanţii Consiliului celor Patru li se asociau echipe distincte de tehnicieni sau specialişti în cam toate domeniile de la ştiinţe politice până la geografie, istorie şi etnologie. Pentru a nu lăsa pe dinafară nici un argument în situaţia de a fi contestat.

De altfel, aceste echipe din spatele reprezentanţilor politici ai Antantei au fost cei care au depus cel mai mare efort în toate chestiunile ridicate şi în special pentru trasarea frontierelor statelor nou constituite şi a celor aflate pe cale de reîntregire, cazul României Mari.

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris a avut în componenţa sa experţi extrem de valoroşi: şeful delegaţiei, Ion I.I.C. Brătianu (până la demisia acestuia din 12 septembrie 1919), Nicolae Titulescu, Nicolae Mişu, Victor Antonescu, Dr. Ion Cantacuzino, Constantin Diamandy, Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara, Eugen Neculce, Ludovic Mrazec, Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, Traian Vuia, colonel Toma Dumitrescu etc.

Memorandumurile, aide-mémoire-urile, notele înaintate reprezentanţilor Marilor Puteri reprezentate în Consiliul celor Patru (delegaţii Franţei, Marii Britanii, SUA şi Italiei), care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nivel de profesionalism, printr-o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine.

La 19 ianuarie / 1 februarie 1919 şeful delegaţiei române, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a prezentat memoriul „România în faţa Conferinţei de la Paris. Revendicările sale teritoriale”, în care a făcut o largă prezentare asupra conduitei statului român în război şi a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale.

Premierul a cerut recunoaşterea internaţională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privea recunoaşterea integrală a Tratatului cu Antanta din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României, existând şi alte divergenţe între delegaţia română şi Puterile învingătoare.

Trianonul a fost un tratat între Ungaria şi restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului, deşi, desigur, nu lipsit de important.

În Tratat, textul articolului 45 stipulează că: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a şi recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România”.

O comisie europeană, formată din şapte membri, dintre care cinci numiţi de către Marile Puteri Aliate şi Asociate şi câte unul de către România şi Ungaria urma să fie formată în termen de cincisprezece zile, comisie care avea misiunea de a urmări aplicarea tratatului, pentru a fixa la faţa locului traseul frontierei prevăzut la art. 27-30.

Traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus graniţelor etnice şi aceasta din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populaţie amestecată, dar şi faptului că Marile Puteri au preferat principiul „graniţelor lungi”.

Cu ocazia dezbaterilor referitoare la ratificarea de către Franţa, Aristide Briand a confirmat frontierele fixate pentru România şi integritatea sa teritorială, spunând că „Franţa nu va interveni niciodată împreună cu guvernele aliate şi prietene pentru a dăuna dreptului României la suveranitate naţională, oricât de puţin”.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar încetase să mai existe cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărâseră singure destinul.

Charles Seymour, expert al Comisiei Americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci când s-a deschis Conferinţa de Pace „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Premierul britanic, David Lloyd George, aprecia că „Înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvârşite şi ireversibile. Ceea ce se prevăzuse cu multă vreme înainte, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet impre-vizibil şi ireparabil”.

Esmond Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înaintea începerii Conferinţei de Pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Poziţia României a fost, de la început, dificilă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti din 7 mai 1918 cu Puterile Centrale, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război.

Deşi potrivit tratatului din 17 august 1916 România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu interese limitate, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând Consiliului celor patru (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA).

I s-a reproşat României că, prin încheierea armistiţiului şi apoi a păcii separate din mai 1918 cu Puterile Centrale – nesancţionată de Rege şi neratificată de Parlament -, au fost încălcate prevederile din Tratatul de Alianţă cu Antanta din august 1916, care prevedea obligaţia tuturor părţilor să nu încheie pace separată sau generală decât împreună şi în acelaşi timp, cu toate că România a fost obligată la aceasta şi a rezistat aproape o jumătate de an înainte de încheierea păcii, Aliaţii considerând că România nu mai era un stat aliat, ci unul neutru, tratatul de alianţă devenind nul. De altfel, în Tratatul de Pace încheiat cu Germania a fost inserată clauza, introdusă la propunerea şefului delegaţiei britanice, David Lloyd George, care anula tratatele de pace de la Brest – Litovsk şi Bucureşti.

În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de Investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul Edward M. House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Comisia a redactat peste 20 de studii în care se recunoştea dreptul poporului român la unitate naţional-statală. „Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă strămoşii lor daci şi romani”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa a stabilit-o ulterior între România şi Ungaria.

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departa-mentul de Informare Politică (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey.

Acest grup, încă din 1916, când guvernul britanic nu luase în considerare dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Cen-trală. Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa de Pace.

Dar când s-a negociat pacea de la Buftea – Bucureşti cu Puterile Centrale, guvernul Marghiloman a reuşit să prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei.

Din păcate, factorul politic antiromânesc a primat însă atunci, şi nu argumentele şi dreptatea.

Delimitarea graniţei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în zona Banatului, a întâmpinat numeroase dificultăţi.

Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerând că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi ale altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de Pace a impus României renunţarea la Banatul de Sud pentru a fi cedat Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor îndeosebi din raţiuni strategico-militare.

Ion I.C. Brătianu nu a acceptat însă niciun compromis în problema cedării Banatului de Sud. În imposibilitate de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru Mari”, pînă la 12 septembrie 1919, când a demisionat.

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sunt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi.

„Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”.

Ion I.C. Brătianu a ţinut să reliefeze faptul că „Înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde au hotărât unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, au pus în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşeau frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu a explicat că guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare.

Delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 4/17 august 1916, încheiat între România şi Antanta.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărât, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de prim-ministrul guvernului român în Raportul prezentat la 1 februarie şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice”.

Pe baza acestor criterii, Comisia de Experţi a supus discuţiei Consiliului Miniştrilor de Externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară.

Consiliul Miniştrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Orsay pe 11 iunie 1919 pentru a discuta graniţele de vest ale României. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vásárosnámény, în nord.

La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării.

La 21 iunie 1919, Consiliul Suprem a analizat şi frontierele dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Slovenilor în zona Banatului.

Nicolae Iorga: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. (…). Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare”.

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 2 decembrie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Florina Neda

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Claudia Buzică

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro