Frontul dinaintea Frontului de Răsărit.1941-1944

dl. dr. Tiberiu Tănase, profesor asociat al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”

Articol de George Popescu, 13 Februarie 2017, 22:52

Chestiunea se poate pune şi aşa : degeaba un serviciu secret face tot ceea ce este posibil şi produce informaţie de o valoare adăugată mare, dacă decidenţii politici o folosesc impropriu sau nu o folosesc deloc.

Această subliniere trebuie avută în vedere ori de câte ori suntem tentaţi să judecăm performanţa unui serviciu secret sau în cazul în care este mai necesară găsirea unui „ţap ispăşitor”.

Înainte de război, România deţinea două servicii importante care se ocupau cu asigurarea securităţii naţionale. În interior, Siguranţa Generală, iar în exterior, Serviciul Secret identificat deseori cu omnipotenţa şefului său, Mihail Moruzov.

Un serviciu secret să spunem clasic, aşa după cum ne-am obişnuit după război l-am dobândit prin silinţa şi priceperea unui şef cu state de serviciu în Siguranţă. E vorba de Eugen Cristescu.

În septembrie 1940 i-a fiinţă Serviciul Special de Informaţii (SSI) care porneşte pe o bază schimbată, cu autoritate recunoscută prin lege şi răspunderi la fel de precise în faţa decidenţilor politici ai vremii.

În câteva luni beneficind de continuitatea exersată a fostului organism lăsat de Moruzov, Eugen Cristescu conduce şi pregăteşte noua structură pentru viitoarele ţinte politice ale ţării.

De la început, activitatea SSI a fost împărţită pe trei direcţii: Est, spaţiul URSS, Vest, Ungaria în principal, Sud: Bulgaria şi Balcanii.

Trebuie să avem în vedere că al doilea război mondial începuse de un an, iar situaţia României era una dintre cele mai grele din istoria sa modernă.

S-au consumat bani şi resurse umane pentru ca din Est să ne parvină cele mai bune şi importante informaţii, având în vedere că în eventualitatea unui război al Axei (aderasem la acest bloc militar în noiembrie 1940) cu URSS, principala noastră revendicare teritorială privea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate samavolnic de sovietici în vara anului 1940.

Pe teren cei mai activi înainte şi după război s-au dovedit voluntarii basarabeni care au produs informaţii de calitate din terenul adversarului.

Apoi, echipele constituite după izbucnirea războiului în osatura denumită „eşalon” cu o parte mobilă care constiuia nucleul nostru pentru angajarea deciziilor militare, politice şi economice.

Aici, Eugen Cristescu a detaşat cei mai buni oameni ai SSI: Ioan Lissievici, Ionescu-Micandru, Lepădatu, Dumitrescu, Constantinescu, Trohani şi alţii.

Au fost cazuri în care informaţia procurată a fost de calitate şi a venit la timp, însă decizia politică şi cea militară din cadrul Armatei a fost cu mult mai prejos. La Odessa, de exemplu, puteau fi evitate multe pierderi de vieţi ale militarilor angajaţi în luptele pentru eliberarea oraşului dacă se acţiona după informaţiile primite. Nici comandamentul militar românesc n-ar fi fost aruncat în aer, dacă militarii genişti ar fi controlat mai bine subsolul clădirii pe baza informaţiilor culese de la localnici.

Un alt gen de informaţii livrate conducerii Statului român: în cazul în care s-ar fi insistat pe lângă aliatul german şi informaţiile ar fi fost folosite la justa valoare, ar fi salvat vieţi în bătăliile de la Stalingrad sau din Peninsula Crimeea.

Pe măsură ce operaţiunile de pe front începuseră să meargă anapoda, înregistrând înfrângeri succesive şi relaţiile de colaborare dintre SSI şi Abwehr s-au înrăutăţit în aşa măsură, încât s-a trecut din proprie iniţiativă a serviciului la formarea grupei „G” care punea sub observaţie comportamentul şi deciziile aliatului german pe frontul de Răsărit. Nu este mai puţin adevărat că pe teritoriul naţional activau unsprezece (11) agenţii sau servicii de informaţii germane, dintre care numai două lucrau oficial, restul fiind camuflate.

23 august 1944 găseşte SSI într-o condiţie bună, însă fără spaţiu de manevră, şeful serviciului aflându-se în refugiu în comuna Joiţa din judeţul Ilfov, conducerea efectivă având-o col. Ioan Lissievici, directorul adjunct.

Practic odată cu întoarcerea armelor, structura „Eşalonul” îşi pierde obiectul de activitate şi în noile condiţii este dizolvată.

Nu atât de simplu a fost şi cu cei care au lucrat acolo. Listele cu informatorii basarabeni din agentura de pe Frontul de Răsărit a fost predată sovieticilor care au avut grijă ca nici unul să nu scape cu viaţă după înscenarea unor procese.

Ofiţerii şi angajaţii SSI au fost pe rând supuşi cercetării, în primă instanţă au fost găsiţi nevinovaţi, însă după 1947 au fost reţinuţi şi încarceraţi, cei mai mulţi fără hotărâre judecătorească. „Defăimarea clasei muncitoare” a fost una dintre acuzaţiile des folosite pentru incriminarea celor care au lucrat pentru statul român la SSI.

Plimbaţi prin penitenciarele României în final au ajuns la Făgăraş, loc de recluziune destinat poliţiştilor şi foştilor agenţi secreţi. Unii au reuşit să supravieţuiască până la amnistia generală din anul 1964, însă au fost priviţi de noul regim ca inamici şi trataţi ca atare până la sfârşitul vieţii lor.

AUDIO : „ISTORICA”, ediţia din 13 februarie 2017

Contribuţii editoriale : dl. Valentin Vasile, cercetător CNSAS despre avatarurile vieţii din spatele frontului, acasă. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj : Nicu Tănase

Regia de emisie : Dana Burcea şi Cristina Creţa

Galerie foto: