„Fortificaţii militare între două secole”

Fortificaţiile militare au o lungă tradiţie. Cetatea de Scaun sau capitalele principatelor române au beneficiat de fortificaţii în jurul palatelor domneşti. Cele mai cunoscute şi ample rămân pentru spaţiul actual fortificaţiile prezente în oraşele transilvănene.

În timpul statului român modern, puterea de rezistenţă a fortificaţiilor militare a fost ilustrată prin experienţa purtării războiului de independenţă în decizia construirii unei zone protejate de jur-mprejurul Capitalei. Aceasta a purtat numele în epocă de „Cetatea Bucureşti”

Sistemul de fortificații al Bucureștiului era compus din 18 forturi și 18 baterii intermediare dispuse în formă de cerc, al cărui diametru variază între 21,5 km și 23 km. Construcțiile sunt interconectate de o cale ferată și o șosea (Șoseaua de Centură a Bucureștilor) pe latura interioară a inelului.

Construirea „Cetății București” a fost un proces laborios, la care au contribuit în primul rând generalul belgian Henri Alexis Brialmont o mare autoritate în domeniu, recunoscut pe plan mondial, și ofițerii din Comisia general Gheorghe Manu. Generalul Brialmont a conceput structura sistemului de apărare și a proiectat forturile și bateriile necesare apărării Capitalei.

Echipa generalului Brialmont finalizează planul fortificațiilor la sfârșitul lui mai 1884. Linia principală de luptă, centura forturilor și a bateriilor intermediare era organizată pe 3 sectoare:

Sectorul I (de N-E), forturile 1-9 și bateriile laterale, la est de Dâmbovița.

Sectorul II (de S-E), forturile 10-13 și bateriile laterale, între Dâmbovița aval și șoseaua spre Giurgiu.

Sectorul III (de S-V), forturile 14-18 și bateriile laterale.

Lucrările încep în 1884, și în urma unui efort financiar considerabil din partea statului român, sunt finalizate în 1899.

Forturile sunt localizate în proximitatea următoarelor localităţi periferice Capitalei: Chitila, Otopeni, Mogoșoaia, Jilava,Tunari, Pantelimon, Chiajna, Ștefanești, Afumați, Cernica, Căţelu, Berceni, Leordeni, Popeşti, Măgrele, Bragadiru, Domneşti, Broscărei.

Sistemul de fortificații al Bucureștiului nu a fost niciodată încercat de focul războiului. Inovațiile militare aduse de armata germană la începutul secolului 20 au făcut fortificațiile inutile în eventualitatea unui asediu, astfel că la intrarea României în Primul Război Mondial, ele sunt dezarmate.

Sistemul de fortificații se află în prezent într-un proces de deteriorare ireversibilă. Azi au mai rămas 17 forturi și 13 baterii intermediare, din cele 36 de construcții, restul fiind distruse din cauza unor explozii accidentale ale depozitelor de muniții. Dintre forturile și bateriile de artilerie intermediare rămase, majoritatea sunt degradate, părăsite și inundate. Multe se află pe teritoriul unor unități militare, dar nu au mai fost folosite. Unele au găzduit sau mai găzduiesc ciupercării ori depozite de murături sau sunt abandonate, ascunse sub vegetație.

Linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați a fost o lucrare de fortificații permanente construită între 1883-1885, având ca scop realizarea unei linii defensive puternice în „Poarta Focșanilor”, în cazul unei agresiuni externe.

În anul 1882 guvernul României a adoptat Planul de amenajare genistică a țării elaborat de Statul Major General, care prevedea delimitarea a 5 regiuni în care urmau să fie executate lucrări complexe de amenajare genistică. Planul prevedea ca lucrările să fie realizate în mai multe etape: mai întâi „Cetatea Bucureşti”, apoi un „cap de pod” pe Siret în zona Mărăşeşti şi unul la Cernavodă urmate de fronturile și bateriile din zonele Galați și Constanța.

Pe baza acestui plan au fost realizate parțial lucrările genistice ale liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați.

Linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați avea 676 de guri de foc și trei „fronturi întărite” (Focșani, Nămoloasa, Galați), incluzând grupuri de baterii cuirasate dispuse în adâncime pe trei linii.

Trebuie menționat cele 676 de guri de foc reprezentau aproape jumătate din totalul artileriei românești (la începerea primului război mondial armata României avea 1.452 guri de foc). Linia fortificată era deservită pe timp de pace de un efectiv de peste 7.000 militari.

În anul 1940 şi apoi în cei următori a fost relansată recapacitarea forţei de apărare şi rezistenţă prin fortificaţiile din sud-estul Moldovei.

În primăvara anului 1941, a continuat construcţia cazematelor ce trebuiau să oprească înaintarea armatei sovietice spre capitala României şi spre sud-estul Europei. În 1941, în zona Vărsătura-Pădureni, azi sate componente ale comunei Jariştea, de la poalele Măgurii Odobeşti, de unde feldmareşalul von Mackensen comandase ofensiva armatei germane la Mărăşeşti în Primul Război Monidal, s-au construit 34 cazemate.

Linia fortificată, formată din cazemate din beton armat, şanţuri antitanc, cuiburi de mitraliere şi reţele de sârmă ghimpată, avea o deschidere de aproximativ 180 km, de la Măgura Caşin spre Oneşti, până la vărsarea Trotuşului în Siret, apoi pe linia Siretului Inferior până la vărsarea în Dunăre între Galaţi şi Brăila.

Linia de apărare mergea pe malul drept al râului Trotuş până la Adjud cazematele au fost construite pe două linii de apărare. Între vărsarea Trotuşului şi oraşul Mărăşeşti, cazematele au fost construite pe două şi patru linii, la vest de râul Siret, de calea ferată şi Şoseaua Tişiţa-Adjud, aceste căi de comunicaţie fiind paralele. În dreptul comunei Păuneşti, pe terenul ei agricol s-au construit 58 cazemate.

Căile de acces, intersecţiile de drumuri, spaţiile dintre şosele şi căile ferate, zona limitrofă satelor, erau străjuite de brâie de cazemate. La construirea lor au lucrat militari români din Detaşamentul 115 Fortificaţii pentru zona Adjud-Tişiţa, Detaşamentul 106 Fortificaţii pentru zona dintre Tişiţa (la sud de Mărăşeşti) – vărsarea râului Milcov în Putna şi Detaşamentul 121 Fortificaţii, de la vărsarea râului Putna în Siret până la confluenţa acestuia cu Dunărea.

Odată cu trecerea României de partea Naţiunilor Unite şi angajarea în luptă împotriva Germaniei, linia de fortificaţie Focşani-Nămoloasa-Galaţi nu a mai putut fi folosită.

Înainte de război, în numai doi ani, însă nu o putem socoti o lucrare încheiată pe deplin, din ordinul regelui Carol al II-lea a început construirea unei linii de fortificaţie în vestul ţării pentru a o proteja în primul rând de o agresiune ungară sau germană.

În epocă ea nu a primit nici un nume particular, ea primind ulterior numele de „Carol al II-lea”.

Linia fortificată se întindea pe o distanţă de 300 kilometri, de la Seini, judeţul Maramureş şi până la Zimandu Nou din judeţul Arad.

Linia „Carol al II-lea” a fost una de fortificaţii discontinuee ce proteja numai căile probabile de acces spre interiorul Transilvaniei, în cazul unui atac prin surprindere iniţiat din vest.

Aceasta consta în 320 cazemate. Locaşurile care alcătuiau linia fortificată se sprijineau reciproc cu foc, fiind dispuse una de alta la distanţă de 400 metri, în unele locuri pe două rânduri în adâncime. Erau proiectate să fie înarmate doar cu armament automat, nu şi cu tunuri.

Tunurile, în special cele antitanc, urmau să fie dispuse între cazemate, în lucrări de campanie din pământ, iar artileria de sprijin urma să fie amplasată în spatele liniei de cazemate.

Au existat mai multe tipuri de cazemate, de la tipul uşor la cel greu, toate fiind construite din beton armat. Unele dintre ele erau prevăzute cu cupole, cu sisteme de ventilaţie şi aveau două etaje, construite în adâncime, pentru a rezista bombardamentului artileriei grele sau al aviaţiei inamice.

Legătura între cazemate se realiza prin telefon, firele fiind îngropate în pământ. În faţa cazematelor se aflau reţele de sârmă ghimpată, câmpuri minate şi un mare şanţ antitanc, în unele locuri umplut cu apă.

Echipe de vânători de tancuri urmau să ocupe poziţie pe malul acestui şanţ antitanc în cazul în care linia era atacată cu blindate. Focul tras din cazemate era calculat să fie numai de flanc, foarte dens şi încrucişat, astfel încât orice tentativă a infanteriei inamice de a ataca linia să fie zădărnicită şi să sufere pierderi cât mai mari.

În unele locuri densitatea de gloanţe era calculată să ajungă la un glonţ pe 2,5 centimetri de teren, făcând imposibilă orice trecere a inamicului.

Cazematele urmau să fie deservite de trupe speciale de fortificaţii, dar acestea lipseau aproape cu desăvârşire, astfel că Regimentul 86 Infanterie a fost transformat la 27 iunie 1939 în regiment de fortificaţii, primind numele de Regimentul 2 Fortificaţii, alocat Brigăzii 1 Fortificaţii. La 15 noiembrie regimentul a fost dislocat la Oradea.

Rolul cazematelor nu era de a opri o eventuală invazie pornită din vest, ci de a o întârzia, cu pierderi cât mai mari pentru inamic, până când grosul forţelor armatei române putea fi mobilizat şi aruncat în luptă. Cu toate cheltuielile enorme făcute pentru construirea acestei linii de fortificaţii, cazematele nu au fost folosite niciodată în scopul propus.

În urma Dictatului de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei, fără luptă, partea de nord-vest a Transilvaniei. Linia fortificată a căzut integral în partea cedată Ungariei, astfel că armata română a primit un termen-limită pentru a se retrage şi pentru a ridica echipamentul şi armamentul din fortificaţii.

După încheierea retragerii armatei române, armata maghiară a început să recupereze din cazemate tot materialul care se mai putea folosi. Au fost scoase din cazemate uşile blindate, ambrazurile şi alte materiale feroase, inclusiv straturile superioare de fier-beton, pentru care armata maghiară a decapat straturile exterioare de beton. După încheierea operaţiunilor de recuperare a materialelor refolosibile, toate cazematele au fost aruncate în aer, pentru a nu mai putea fi folosite.

Nerecunoaşterea de către Iugoslavia a rolului determinant aş Moscovei în ţările din Blocul de Est a dus la o criză a relaţiilor bilaterale. I.V. Stalin a cerut în anul 1948 aliaţilor săi, inclusiv României să fcă pregătiri pentru convingerea Iugoslaviei cu ajutorul forţei sau cu etapa „jocurilor de război”.

Lucrările de construcţie a acestor fortificaţii, începute în vara anului 1950, au angajat efortul a peste 375 de ingineri militari şi civili şi a peste 27.000 de lucrători militari.

În total, în această perioadă (1950-1955), pe litoralul Mării Negre, în Banat şi Oltenia au fost executate aproape zece mii de obiective sau fortificaţii diferite, dispuse pe un front de 500 km, însumând un milion de metri cubi beton armat, pentru care s-au cheltuit aproape un miliard şi jumătate de lei.

Concepţia strategică şi tactic-operativă a acestor lucrări de fortificaţii a aparţinut Statului Major General al Armatei sovietice. Ea a fost transmisă şi pusă în aplicare de o grupă de ofiţeri condusă de generalul Afanasiev.

Acţiunile ofensive urmau să fie declanşate de pe linia frontierelor fortificate ale Ungariei, României şi Bulgariei de armatele statelor menţionate.

Contribuţii editoriale: gen. Ion Şuţa, comandant al unei zone de lucrări de fortificaţii din Banat în anii ‘50. Un interviu realizat de Octavian Slivestru, realizator la Centrul de Istorie Orală „Gheorghe I. Brătianu” al Radiodifuziunii, căruia îi mulţumim pe această cale pentru permisiunea de a difuza un fragment.

AUDIO: „Istorica”, ediţia din 11 februarie 2019 (integral: 38’ 32’’)

Regia de montaj : Eugenia Ivanov şi Carmen Mustăţea

Regia de emisie : Ileana Băjenaru şi Costin Iorgulescu

Foto:

Fortul Chitila. Credit: http://reptilianul.blogspot.com

Fortul Berceni. Credit: realitatea.net

Fortul Jilava. Credit: hotnews.ro

Bateria 3-4. Otopeni. Credit: http://wikimapia.org/61934/ro/Bateria-3-4

Reţeaua de forturi, reproducere după o hartă militară. Credit: http://arhitectura-1906.ro

"Capul de pod" Cernavodă. Credit: https://www.bild.bundesarchiv.de/

Contemporani ai liniei de fortificaţie "Cetatea Bucureşti". Credit:www.biblacad.ro

Nămoloasa. Credit: https://www.viata-libera.ro

Instantaneeu din bătălia de la Târgu-Frumos 6-12 aprilie 1944. Credit: http://www.ligamilitarilor.ro

Focşani. Şoseaua Frontului. Credit: https://vranceaaltfel.ro

Cazemată din beton, reţeaua fortificată "Carol al II-lea". Nojorid, jud. Bihor, sub ocupaţia ungară 1940-1944.Credit: fortepan.hu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.