"Drama românilor basarabeni în Siberia"

Trei valuri semnificative de deportări au avut loc pe teritoriul fostei provincii româneşti, Basarabia, după august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

În anii 1940-1941 şi între 1944 şi 1956 au avut loc operaţiuni de deportare a românilor basarabeni în Estul URSS, dar şi în republicile din sud, îndeosebi în Kazastan.

Cele mai importante deportări din punct de vedere numeric au fost efectuate în 12-13 iunie 1941; 6 iulie 1949 , dar şi în anul 1951.

Imediat după ocuparea Basarabiei de Armata Roşie, structurile de securitate internă, respectiv NKVD au întreprins acţiuni de localizare a acelor români basarabeni care erau consideraţi periculoşi, bănuiţi că fac spionaj în favoarea României.

De asemenea, persoanele care au ocupat funcţii în aparatul administrativ al provinciei sub autoritate românească, precum şi învăţătorii, profesorii, primari, preoţi sau notari au fost urmăriţi, reţinuţi şi condamnaţi în baza unei legislaţii abuzive sovietice. Condamnările variau de la zece la 25 de ani de lagăr.

Aceştia s-au încadrat în prima etapă a epurărilor şi de slăbire a elementului românesc majoritar din Basarabia.

Cei socotiţi indezirabili, după cedare nici nu au mai fost deferiţi simulacrului de justiţie , ci împuşcaţi direct cu un glonţ în ceafă. Este cazul cu cei 75 de foşti cetăţeni români care în perioada interbelică au activat în cadrul partidelor tradiţionale româneşti, unii au fost actanţi ai Unirii Basarabiei cu România în anul 1918. Execuţia a avut loc în localul fostului consulat al Italiei la Chişinău, iar după redobândirea Basarabiei în iulie 1941 au putut fi identificaţi numai 15 dintre aceştia.

Deportarea populaţiei autohtone efectuată de regimul sovietic urmărea nu numai o epurare din punct de vedere etnic, ci şi soluţia de a elimina o eventuală opoziţie la tranziţia către noul regim politic şi administrativ.

În cazul Basarabiei, nu doar elementul politic a cântărit în planurile sovieticilor, ci şi coeziunea dată de funcţiunile proprietăţii funciare. Naţionalizarea pământului sau trecerea tuturor ţăranilor agricultori la forma colectivistă exprimată de colhozuri şi sovhozuri.

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova.

Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o „Rugăminte în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze.

După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică.

Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine.

În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS cinci mii de familii.

Din punct de vedere juridic, deportarea masivă din iunie 1941 nu era legală, deoarece abia mai târziu a fost creat suportul legal al deportării.

Acesta a fost determinat de începutul războiului germano-sovietic, care a şi constituit justificarea deportărilor din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Două documente adoptate la Moscova, post factum, au servit drept

bază juridică pentru aceste acţiuni antiumane.

„Cu privire la situaţia militară” – hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 22 iunie 1941, care dispunea că în regiunile unde a fost decretată

starea de război, autorităţile militare au dreptul să deporteze persoanele

considerate „primejdioase din punct de vedere social, din cauza activităţii lor criminale sau din cauza legăturilor cu mediul criminal”, precum şi acele persoane care refuză să se supună dispoziţiilor autorităţilor militare sovietice.

Al doilea document era întitulat „Măsurile cu privire la deportarea elementelor primejdioase din punct de vedere social de pe teritoriul în care s-a decretat starea de război” şi era o directivă a NKVD din 4 iulie 1941.

În acest mod, în termeni juridici, deportarea din 12-13 iunie 1941

a fost ilegală şi poate fi catalogată drept crimă.

În virtutea acestui fapt, confiscarea averii celor deportaţi este unul dintre aspectele acestei mari infracţiuni.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

„Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din

Basarabia. În această ordine de idei, trebuie să precizăm cine au fost executanţii şi ce motive aveau ei pentru a fi aplicanţii politicii staliniste de deportare a basarabenilor.

„Oamenii noi” ai bolşevicilor aveau, în mare parte, studii primare (44 din cei 71 de secretari ai comitetelor raionale de partid) şi doar 4 dintre ei aveau studii superioare.

Erau avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională cei mai înrăiţi şi intolerabili membri ai societăţii, gata să execute orice ordin de sus şi să respecte întocmai „linia partidului”.

Ei constituiau „osatura” dictaturii proletariatului, care se instaura în Moldova de Est. Mai mult decât atât, politica stalinistă de deznaţionalizare s-a bazat pe unii minoritari din Basarabia (printre care evrei, ruşi, ucraineni, ţigani, găgăuzi, bulgari), dar şi pe reprezentanţi ai românilor care au susţinut regimul comunist.” (Deportările din Basarabia” de Viorica Olaru Cemîrtan, Chişinău 2017, Tipografia Lexon prim, pag. 85)

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al NKVD al RSSAM bătea la fereastra casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi denunţătorul ajutând NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii - aparte.

Urma îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană.

Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori !” sau „Emigranți voluntari”.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane - din stația Basarabeasca, 44 vagoane - din stația Căușeni, 48 vagoane - din stația Tighina, 187 vagoane - din stația Chișinău, 48 vagoane - din stația Ungheni, 83 vagoane - din stația Ocnița, 133 vagoane - din stația Bălți.

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat.

La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză.

La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit după cum urmează: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în Gulag. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau, Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau, Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în industria silvică, sovhozuri și în cooperative meșteșugărești.

Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al Administraţiei generale a Lagărelor (GULAG) din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în :

RSS Kazahă (9.954 persoane)

RASS Komi (352)

regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470).

În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360

Primele concluzii cu privire la genocidul basarabean din timpul primei ocupaţii sovietice au fost formulate de administraţia română, după ce a preluat controlul în Basarabia în iulie 1941.

Atunci au fost acumulate primele dovezi cu privire la acţiunea de modificare a structurii populaţiei din Basarabia, efectuată de sovietici în perioada 28

iunie 1940 – 16 iulie 1941.

Sinteza făcută cu mai bine de jumătate de secol în urmă de Chestura Poliţiei Chişinău rămâne valabilă şi azi:

„Imediat după ocuparea Basarabiei au început arestările elementului

românesc pe o scară destul de întinsă. […] Aceste deportări se făceau

şi pe simplu considerent de a fi român. […] În deportări, [autorităţile

sovietice] aveau în vedere următoarele patru puncte:

- deportatul trebuia să aibă o poziţie socială bună,

- să fi făcut parte din vreun partid politic românesc naţionalist,

- să fi avut o bună situaţie materială,

- să fi fost intelectual.”

Rapoartele Poliţiei române cuprind estimări cantitative ale victimelor terorii comuniste şi demonstrează că, pe lângă deportări, au fost folosite şi alte metode de a schimba componenţa etnosocială a Basarabiei, şi anume:

mobilizarea localnicilor în armata sovietică, evacuarea basarabenilor în timpul retragerii sovieticilor din Basarabia. Din aceeaşi dare de seamă desprindem ideea că „formele de manifestare ale acţiunii de depopulare duse de sovietici nu constau numai în sistemul de deportări arătat mai sus, ci se completa[u] şi prin aşazisele mobilizări, trimiteri la muncă etc.

90 la sută dintre cei ridicaţi de sovietici şi trimişi peste Nistru erau de origine etnică română. Cea mai mare pondere în politica de deznaţionalizare şi schimbare a componenţei etnice a regiunii a revenit arestărilor şi deportărilor

masive de populaţie.

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG sau „SUD”.

În istoriografia Republicii Moldova, evenimentul a fost clasificat drept "cea mai mare deportare a populației basarabene".

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a început în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema.

La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC.

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia.

Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane - conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.

Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț - ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin - împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre.

Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”.

Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”.

La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs.

Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați - al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică.

Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar aceasta s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările.

Mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie - noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951.

Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea.

Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel.

Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni.

„Teodosia Cosmin, deportată cu mama şi 2 surori în Iacuţia, adaugă la acest tablou o nouă latură: „Noi am mers o lună de zile până am ajuns în taiga, la staţia Bol’shoi Never, unde am stat 48 ore pe peronul gării, în ploaia care cernea, după care ne-au încărcat în maşini, foarte multe familii, şi ne-au dus mai departe.

De la staţia Bol’shoi Never, am fost duşi în taiga, cazaţi în barăci de lemn, în care erau nare – paturi cu două etaje, făcute din topor. Fiecărei familii i se dădea câte o nară.

Şi în aceste condiţii am stat o lună de zile, până când ei au împărţit care şi unde să fie dus, care la tăiat pădure, care în colhozuri, care în oraş. După o lună, ne-au încărcat iarăşi în vagoane pentru vite şi ne spunea unde vom coborî.

Noi (familiile din Bubuleşti, Trifăleşti şi alte sate, oameni printre care erau şi patru copii deportaţi fără părinţi) trebuia să coborâm la staţia Şomanovsk, în Iacutia.

Dar am nimerit noi în regiunea Amursk, la staţia Sredne Belaya. Ne-au coborât şi ne-au zis că noi trebuie să mergem în colhoz. Mama, când a auzit că pe noi ne-au repartizat în colhoz, ea, deja ştiind că aceasta e ceva neomenesc, a spus: «Măi oameni buni, câţi suntem aici, mai bine murim,

pe loc, decât să ne ducă în colhoz!» Şi era un băiat care cunoştea rusa şi a tradus soldaţilor că mai bine să ne împuşte aici, pentru că noi în colhoz nu ne ducem.

Dar, probabil, şi în acest convoi erau oameni cu suflet şi ne-au propus să mergem atunci în sovhoz. Noi consideram că sovhozul nu e atât de rău ca colhozul şi maturii au fost de-acord.

Ne-au urcat în maşini, ne-au dus în cătunul patru. Acolo, şeful nu se aştepta

să primească oameni, nu avea unde să ne cazeze şi ne-a dat voie să stăm într-un vagon.

Trei ani am lucrat acolo. Primul an a fost foarte greu. Eram în încălţăminte subţire, uzată, era tare frig, încât iarna se lipea talpa piciorului de încălţăminte.

Cartofii îngheţau în casă. Era foame mare. Mâncam numai ceea ce adunam noi, copiii, din câmp, după ce se strângea roada. După trei ani de stepă, ne-au mutat în oraşul Blagoveshchensk [Благовещенск], la construcţii, la săpat pământ, acolo pământul îngheţa 3 metri.

Tot acest oraş e săpat de aceşti oameni deportaţi. Am dus-o foarte greu.

În câteva cuvinte e greu să redai” (martoră Teodosia Cosmin, Bubuleşti, Floreşti, avea 6 ani la momentul deportării)”. (Deportările din Basarabia” de Viorica Olaru Cemîrtan, Chişinău 2017, Tipografia Lexon prim, pag. 174)

Contribuţii editoriale: E.S. dl. ambasador al Republicii Moldova la Bucureşti, Victor Chirilă despre drama românilor basarabeni deportaţi

dl. prof. dr. Radu Carp – Universitatea din Bucureşti despre vinovăţii, vinovaţi, victime şi frică.

Ambele decupaje au fost captate la lansarea unui volum de interviuri cu supravieţuitori ai deportărilor, români basarabeni în Siberia de Dan Cristian Turturică, („Români deportaţi în gheţurile Siberiei”, 2023, Editura „Litera”, 128 pag.)

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 6 martie 2023 (integral)

Regia de montaj: Gabriela Marin şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Mirela Drăgan şi Costin Iorgulescu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro