„Din jurisprudenţa moldavă. Secolele XVI-XVIII”

Cine spune că Ţările Române n-au avut un sistem juridic ? Că abia după reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, legile pentru protecţia statului, a cetăţenilor şi a avutului public şi privat ne-au adus în rândul lumii.

Noi eram şi în Evul mediu în rândul lumii europene, a ceea ce se ştia şi accepta ca fiind lume civilizată, după canoanele timpului.

Sistem juridic şi judiciar am avut încă de la începuturile statalităţii. Desigur, nu în formele cunoascute astăzi.

Moştenirea imperială bizantină nu mai puţin strălucitoare ca în Apus s-a păstrat secole de-a rândul şi a constituit axa de referinţă pentru viaţa societăţii româneşti în Principate.

Separarea puterilor în stat este o idee modernă. Această delimitare nu a fost cunoscută în Evul mediu. Să ne gândim numai la conceptul de stat absolutist din Occident.

În studiul său lărgit „Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele Române”, Gheorghe Brătianu preciza că: „ ... Nu se făcea pe atunci o distincţie hotărâtă între atribuţiile judecătoreşti şi cele executive. Una şi aceeaşi persoană hotăra şi executa. De aici, abuzuri. Nu trebuie însă să ne închipuim că nu existau şi în privinţa aceasta anumite limite şi îngrădiri. Dacă nu erau scrise, ele erau orale, transmise din generaţie în generaţie, formând, cum se spunea la noi, «obiceiul pământului». Iar peste acest obiceiu nu se putea trece fără primejdie.”

În Moldova, domnitorul Vasile Lupu a dat un set de legi care pe lângă opisul nescris al datinilor străvechi de origine bizantină au pus pe picioare sistemul judecătoresc.

De sus în jos, domnitorul era şi judecătoarul care avea ultimul cuvînt şi puterea cea mai mare în conformitate cu principiul sacrosant moştenit.

De la domnitor erau aşteptate în unele cazuri fie pedeapsa cea mai grea – spânzurarea vinovatului dovedit ori graţierea sau forma clemenţei în diferite grade.

Un grup de 5-6 boieri cu competenţe recunoscute în materie de integritate şi ascuţime a minţii îl ajutau pe domnitor în evaluarea cazurilor. De obicei, cazurile grave – tâlhării, grupuri infracţionale constituite în această direcţie, omoruri, crime, fraude – intrau în atenţia domnitorului.

Infracţiunile şi delictele mai mici erau judecate de fiecare boier învestit în ţinutul pe care-l reprezenta.

La rândul lor, boierii de ţinut erau ajutaţi de ispravnici – o funcţie administrativă cu competenţe între prefect şi poliţistul şef al ţinutului. Sau cel care începea instrucţia cazului.

Acuzatul avea dreptul de a se apăra şi produce dovezi, în favoarea sa funcţionând şi martorii, dar şi purtarea sa anterioară. Conta dacă în trecutul său fusese pedepsit pentru delicte sau contravenţii.

Odată cazul instrumentat trecea spre judecare boierilor desemnaţi de domnitor care căutau să facă dreptate. Apoi cu rezoluţia pe actul respectiv era înaintat domnitorului care încă o dată îl supunea dezbaterii. Cum am spune astăzi un caz penal este judecat la mai multe niveluri ale instanţei.

Termenele de judecată erau diferite. De la câteva zile la ani buni. Şi atunci contau poziţia în societate, statutul celui judecat, cazierul, relaţiile inter-personale, starea financiară.

Să nu se înţeleagă de-aici că judecătorii nu-şi dădeau silinţa pentru o îndreptare a celor săvârşite pentru o corectă despăgubire a victimei sau pentru un proces onest. Judecata oamenilor nu reuşeşte să fie niciodată perfectă, fiindcă nu acesta e scopul, ci înfrânarea faptelor care aduc atingere statului, instituţiilor sale şi persoanelor.

Condamnările - cel puţin din documentele de arhivă – în domeniul penal constau în executarea unor termene privative de libertate sau pedeapsa capitală.

Condamnatul era trimis la minele de sare sau la ocnă (ocnaş) unde reabilitarea sau consumarea pedepsei se făcea prin muncă. O muncă grea, însă remunerată. Cu cât pedeapsa era mai mare cu atât speranţa de viaţă a condamnatului scădea.

Nici evitarea plăţii datoriilor nu trecea de vigilenţa judecătorilor. Datornicii aveau parte de închisoare cu termene ajustabile în funcţie de suma datorată, însă puteau negocia eliberarea dacă stingeau datoria.

Fie plătind cu bani, fie prin cedarea unor bunuri imobile de valoare care acopereau debitul. În cele mai multe cazuri, cine avea pământ putea să scape de închisoare pentru datoriile contractate.

Infracţiunile săvârşite împotriva puterii domnitorului sau a persoanei acestuia erau pedepsite exemplar prin decapitarea făptuitorului ori a grupului de făptuitori. „Hiclenie” era termenul care desemna trădarea jurământului faţă de domnitor, a acordului de loialitate.

Răscumpărarea vinovăţiei a fost o altă formulă prin care acuzaţii puteau face apel. În schimbul unei sume stabilite de bani, acestora fie li se diminua pedeapsa, fie erau puşi în libertate.

Recomandăm şi lectura aprofundată a volumelor invitatei noastre: „Departamentul Criminalicesc în Moldova. Condici de sentinţe, vol. I (1799-1828) în colaborare cu Silviu Văcaru şi „Pedeapsa în Moldova, între normă şi practică”, apărute la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Contribuţii editoriale: dl. conf. dr. Jean Andrei de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti despre eliberarea condiţionată. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj : Nicu Tănase

Regia de emisie: Lucian Flencheş şi Mariana Băjenaru

AUDIO: „Istorica”, ediţia din 11 noiembrie 2019 (integral: 27' 38'')

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.