„Dilema de pe Nistru, anul 1941”

Invariabil poziţia strategică a noastră şi ca loc geografic a implicat dezvoltarea unor situaţii complexe, complicate, succesele disputându-şi paritatea cu pierderile.

Anul 1941 este dacă doriţi, reversul celor petrecute în anul precedent. Pierdusem teritorii în urmă cu un an, războiul în Europa îşi atingea cotele maximale, până la sfârşitul anului, conflictul devenea mondial.

Intrarea noastră în război a fost pentru recuperarea teritoriilor pierdute în Est, marcarea cu maximum de optimism şi speranţe pentru redobândirea teritoriului cedat Ungariei şi desigur fructificarea unui avantaj derivat din alianţa cu puterile Axei, în caz de victorie a acesteia.

Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să-şi clameze revendicările teritoriale în calitate de aliaţi ai Germaniei, ne-am adresat aliaţilor rămaşi.

Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia.

În acest caz, dacă intram în război cu URSS şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur ? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor.

Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.

Dacă din punct de vedere politic, obiectivele noastre în Războiul din Răsărit au fost juste, corecte, legitime şi având aproape unanimitatea din partea societăţii, trecerea Armatei Române peste Nistru în teritoriul sovietic nu a mai beneficiat de îngăduinţa sau unitatea de vederi a populaţiei şi opoziţiei politice.

Cu toate acestea, decizia din punct de vedere militar a fost justă şi conformă cu logica războiului. Nu se poate ca într-un război aflat în desfăşurare, o parte importantă din forţa combativă a unei alianţe să înceteze ostilităţile şi să se retragă pe aliniamentele anterioare.

Tarele, nenorocirile trăite în timpul primei conflagraţii mondiale în care ne-am înscris după doi ani de neutralitate în tabăra Antantei aproape că s-au repetat ca două picături de apă cel puţin în ceea ce priveşte înzestrarea şi pregătirea Armatei Române şi calitatea mediului politic caracterizat prin fărâmiţare, neînţelegeri, scandaluri şi corupţie.

Numai tabăra aleasă a fost alta, însă dictată de conjunctură şi obiective politice de interes naţional.

În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului din 28 iunie 1940.

În anul 1941, Armata Română dispunea de numai 70 de tancuri R2 Skoda, depăşite tehnic. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire trei mii de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre URSS. Douăzeci de ani mai târziu, numai o sută au fost construite.

Era evident că o alianţă cu Germania, cea mai avansată tehnic şi industrial şi având o armată în mare măsură foarte bine instruită şi dotată ne putea oferi sau garanta în anumite condiţii succesul operaţiunilor pe Frontul de Est.

În alianţă cu Germania, generalul Ion Antonescu ordonă Armatei Române trecerea Prutului – operaţiunea „Barbarossa” - pentru recuperarea teritoriilor anexate de Rusia Sovietică şi înscrierea în Războiul antibolşevic.

Acesta era un război real, însă nu trebuie uitate evenimentele ce l-au precedat, evenimente consumate pe frontiera răsăriteană a României Mari.

Provocările şi atacul de la Hotin, 1919, nerecunoaşterea unirii Basarabiei cu România, apoi incursiunile timp de aproape un deceniu peste frontiera de stat, atentate, spionaj, distrugeri săvârşite de agenţii Cominternului.

La acestea s-au adăugat abuzurile şi crimele din timpul retragerii administraţiei civile şi militare româneşti din Basarabia ca şi provocările şi atacurile între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 ce au avut loc din partea sovietică pe noua graniţă de est a României.

Mulți i-au imputat Mareșalului faptul că nu s-a oprit la Nistru, ceea ce a dus la dezastrul care a urmat. Iată răspunsul lui Ion Antonescu la aceste reproșuri:

“Istoria se scrie cu spada ! Anul trecut ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică.

Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – şi am pierdut graniţele Neamului Românesc pentru că am fost filoenglezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre ! Noi, filofrancezii !

Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră ? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi.

Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii ?

Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu ? Sunt mofturi”

Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele:

“L-am trecut din proprie voinţă, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecinţele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar”

Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi după ce le-am luat, cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru ? Puteam eu să spun ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt:

Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar ? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi : Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici ? (…) Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! (…) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii.

Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina.

Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”

(Extras din „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000)

Istoricul Gheorghe Brătianu - reitera invitatul nostru într-o comunicare ştiinţifică din anul 2015 - identifica printre cele două „poziţii-cheie” - respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Peninsula Crimeea, care, prin „porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici”.

Marele pericol - continuuă invitatul nostru - la care se gândea mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent.

Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuţi, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu şi expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmau temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanţe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că pentru Bucovina de Nord s-ar putea să existe mai mulţi optanţi.

La 16 iulie 1941, Hitler declara: “Relaţiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt şi să ne facă, în consecinţă, să determinăm frontierele noastre.

Nu trebuie să depindem de bunăvoinţa altor popoare. Relaţiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu”.

Planurile geopolitice ale Berlinului sunt relevate de o hartă pe care a fost schiţat planul lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), Transnistria şi Volânia Orientală. Harta se găseşte în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul „Izvestia” din 4 mai 1990.

Într-un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană şi Pactul Molotov-Ribbentrop, se menţiona faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte” deşi „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunţarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene şi recunoaşterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean”.

Ofiţerii de informaţii români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experţi care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene.

La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupaţia germană, elementele ucrainene sunt protejate, iar toate organizaţiile ucrainene paramilitare „Sici” din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiţia Orientală în Galiţia Occidentală, au fost încorporate în jandarmerie şi poliţie.

„De asemenea - scria Kurt Welkisch -, numeroşi naţionalişti ucraineni din Galiţia Orientală, refugiaţi în zona germană, au fost numiţi primari şi funcţionari administrativi în Galiţia Occidentală”.

Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze şi datorită pretenţiilor absurde şi exorbitante ale naţionaliştilor ucrainieni grupaţi în UPA. Pe 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu sprijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare.

Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor PNL şi PNŢ, următoarele:

„În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”.

În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. (...)

Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”.

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia”. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”.

Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, pe 22 iunie 1941, liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi”.

Pierderea iniţiativei de către Germania în bătălia pentru Levant, eşecul „careului de aur” irakian, perspectiva pătrunderii trupelor britanice în Iran pentru a bloca orice defecţiune în exploatarea petrolului, precum şi executarea de către aviaţia sovietică a unor raiduri de bombardament asupra zonei petrolifere a Văii Prahovei şi a oraşului Ploieşti, începând din 9 iulie 1941, se constituiau în pericole strategice majore, cu implicaţii pe termen lung asupra desfăşurării războiului.

Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie, fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Până pe 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului.

Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate „Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta - Voznesenk (pe Bug) - Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov.

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor.

În aşteptarea deschiderii arhivelor deţinute de Federaţia Rusă în privinţa evenimentului, în ceea ce ne priveşte este probabil că se va mai vorbi despre actul decisiv al intrării noastre în Războiul din Est.

Contribuţii editoriale : dl. dr. Ottmar Traşcă, cercetător al Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj al Academiei Române despre administraţia românească din Trannistria şi jocul compensaţiilor teritoriale. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Interviul integral :

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 12 septembrie 2022 (integral)

Regia de montaj: Narcisa Goreac şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Mariana Băjenaru şi Mirela Drăgan

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro