De la sabie la pușcă. Tranziția armamentului în Evul Mediu românesc
Invitat: Carol König, istoric şi expert al Ministerului Culturii în armament medieval şi modern
Articol de George Popescu, 15 Martie 2016, 12:08
Arsenalul militar al statelor medievale a constituit una dintre priorităţile majore ale politicii din epocă. Dimensiunea, calitatea şi puterea lor de foc au contat pe câmpul de luptă, au modificat strategiile, au dus la victorii sau înfrângeri.
Iniţial, armele de foc în Evul Mediu, inclusiv în cel românesc aveau o pondere minimală în desfăşurarea conflictelor militare. Impactul asupra adversarului a fost mai mult de natură psihologică, însă după anii 1350, armele de foc au fost luate tot mai des în calcul.
Această dezvoltare a capacităţii fie defensive, fie ofensive a armatelor, oştilor a obligat în aceiaşi măsură şi încurajarea inventicii şi a descoperirilor. În secolele XV şi XVI se putea vorbi de o numeroasă asistenţă tehnică pentru confecţionarea şi întreţinerea armelor de foc.
Din acest moment, artileria devenea o parte integrantă a efortului de război.
Bombarda, culevrina, archebuza, muscheta, tunul sunt principalele arme de foc care se regăsesc în tot spaţiul european, inclusiv în Ţările Române.
Centre de confecţionare a armelor de foc întâlnim la Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Suceava, oraşe aflate pe harta drumurilor comerciale cele mai cunoscute în epocă.
Pregătirea profesională a meşteşugarilor era de durată, iar diviziunea muncii lor bine stabilită. Pentru a ajunge maistru/ meşter în această ocupaţie un candidat avea nevoie de cel puţin zece ani de practică.
Praful de puşcă invenţie chinezească perfecţionată de arabi pentru scopuri balistice a fost principalul combustibil pentru propulsia încărcăturii nimicitoare.
La rândul ei, încărcătura (ghiulele) a fost confecţionată din piatră, de formă rotundă, ca mai târziu să se folosească fier şi fontă.
Mult timp aprinderea amestecului s-a făcut cu fitil, ceea ce presupunea prezenţa unui ajutor de trăgător.
Tranziţia a durat ceva timp de la aprinderea cu fitil la aprinderea cu cremene. Ambele variante înregistrau o serie de incidente şi depindeau şi de starea vremii (ploaie, vânt, umezeală).
Un alt incovenient a fost acela că alimentarea se făcea prin faţă, necesitând operaţiuni preliminare care consumau timp preţios. Introducerea muschetei în arsenalul trupelor a însemnat atât o mai mare putere de foc, cât şi o reorganizare a atacului.
Formaţiunile de muschetari erau aşezate compact pe rânduri, tragerea efectuându-se pe serii, după ce trăgeau primii, se coborau pe vine pentru a face loc celor din spatele lor şi tot aşa pănă se încheia salva, după care urma reîncărcarea armelor. În această dispunerea trupelor, mortalitatea era destul de mare, însă avantajul folosirii pe scară largă a muschetarilor impunea deseori victoria pe câmpul de luptă.
Tunurile au fost folosite la început fără afet sau puncte de sprijin şi tracţiune. Odată cu perfecţionarea capacităţii de deplasare, prin ataşarea roţilor de lemn, tunurile au început să-şi schimbe şi calibrele, ajungând la dimensiuni uriaşe (a se vedea foto cu tunul folosit la asediul oraşului Constantinopole de către otomani.)
Tunurile au fost construite mult timp din bronz. Au fost consemnate numeroase încercări de a li se îmbunătăţi performanţa de tragere şi precizia.
Domnitori români care s-au folosit de artileria bazată pe tunuri: Vlad Dracul, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul.
AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 14 martie 2016:
Dicţionar :
Bombarda a fost prima armă de artilerie, care lansa la început pietre. Din bombarda propriu-zisă s-a dezvoltat tunul, iar din cea de mână s-a dezvoltat puşca. În vechime, bombarda9 era cunoscută în spaţiul românesc sub denumirea de puşcă (< mg. puska) – denumire atestată prima dată în Cronica lui Mihail Moxa (1620) vorbeşte despre „prahul de puşcă” aprins de un fulger care ar fi făcut să explodeze mai multe case în Ţarigrad). Termenul bombardă (< fr. bombarde) a fost atestat la Gheorghe Şincai pentru prima oară (1808). Un alt termen sub care a fost cunoscută bombarda (numită astfel în toată Europa de atunci mai puţin la români) este balimez.
Culevrina a apărut chiar la sfârşitul Evului Mediu (secolul al XV-lea); e un tun în miniatură (dacă se aşeza pe un afet, devenea tun de câmp). Etimologia cuvântului este franceză (couleuvrine); cuvântul este înregistrat prima oară la Nicolae Bălcescu în lucrarea sa despre arta militară.
Archebuza – Inventată la sfârşitul Evului Mediu (în secolul al XV-lea) şi fabricată cu precădere în Germania şi Italia, archebuza este o armă de foc asemănătoare puştii; e forma perfecţionată a culevrinei, având fitil de aprindere. Era manevrată de una sau două persoane şi se putea sprijini pe un suport. Armele de foc au fost folosite şi în Ţările Române. Cuvântul care denumeşte această armă are etimologie franceză (< fr. arquebuse) şi este prima oară atestat în scrierea lui Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum, lucrare din 1844.
Cuvântul mortier (< fr. mortier, înregistrat la N. Costin prima oară) numeşte un tip de tun cunoscut în Europa, dar numit la români printr-un sinonim, piuă, cuvânt de origine latină (< lat. *pilla) atestat la 1588 )
Muscheta este o armă de foc cu ţeava lisă şi încărcare pe la gura țevii, cu calibre de la 12,7 la 20,32 mm. Primele muschete au apărut la sfârșitul Evului Mediu şi au fost folosite până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Soldații care purtau o asemenea armă se numeau muschetari
Gloanțele erau de formă sferică și, împreună cu praful de pușcă, erau înfășurate într-un cartuș de hârtie. Pentru aprinderea prafului de pușcă erau folosite fitile. După inventarea capselor cu percuție în anul 1807 muschetele au fost dotate cu acest sistem de aprindere, care avea multe avantaje față de cel precedent în care se folosea un fitil.
Un muschetar experimentat putea trage de aprox. 4 ori pe minut, iar unul obișnuit cam de 3 ori.
Muschetele se încărcau greu și erau imprecise, așa că soldații dintr-o linie de tragere nu încercau să nimerească ceva anume, ci trăgeau drept înainte. Muschetarii erau bine instruiți să meargă în formație și să asculte necondiționat ordinele conducătorului unei asemenea formații.
Turnul de asediu a fost cunoscut şi folosit intens în Antichitate, dar mai este remarcată uneori utilizarea sa şi în Evul Mediu. Era o construcţie din lemn care se realiza pe câmpul de luptă (numai dacă permiteau condiţiile şi raidurile opozanţilor nu erau prea agresive), un turn cu mai multe etaje care se putea deplasa pe roţi; la fiecare etaj erau aşezaţi mai mulţi soldaţi, dotaţi cu diverse arme (se puteau monta şi catapulte mici pe un astfel de etaj). Dezavantajul enorm pe care îl prezenta această construcţie îl reprezenta faptul că putea fi uşor zdrobită prin atacurile catapultelor inamice. (Singur, cuvântul turn – fără determinare – este împrumutat din germană, Turn, şi apare în Psaltirea Şcheiană – ca prim text care să-l înregistreze).
Tunul este forma perfecţionată a bombardei. Tunul folosea ghiulele, la început din plumb sau fier, apoi din piatră şi în cele din urmă revenindu-se la metal: fier sau fontă. Cuvântul ghiulea este de origine turcă – < tc. gülle – şi a fost înregistrat prima oară în Scrierile inedite ale lui Zilot Românul. Derivat în română de la verbul a tuna – substantivul tun se întâlneşte prima oară în Psaltirea Hurmuzachi. (Sursă: „Arme medievale – abordare lexico-semantică” de asist.dr. Roxana Vieru – Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iaşi).
Contribuţii editoriale: fabricarea oţelului în Evul Mediu de d-na prof.ing.dr Brânduşa Ghiban de la Facultatea de Știință și Ingineria Materialelor a Universităţii Politehnica, Bucureşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.
Regia de montaj : Nicu Tănase
Regia de emisie: Adriana Anica şi Costin Iorgulescu
Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.
Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).
Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.
Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro
Galerie foto:
Foto: bombardă. Credit: en.wikipedia.org
Foto: bombardă, un alt tip, folosită în Franţa cu încărcătura.Credit: en.wikipedia.org
Foto: bombardă gata de lansare.Credit:: en.wikipedia.org
Foto: culevrină, următoarea piesă în evoluţia armelor medievale de foc, după bombardă. Locul amplasării: Saint-Mondane, castelul Fenelon, Franţa. Credit:en.wikipedia.org
Foto: culevrină asistată, în poziţie de tragere. Credit: en.wikipedia.org
Foto: culevrină eleveţiană, calibrul 60mm. Credit: en.wikipedia.org
Foto: muschetă, aprindere cu fitil. Credit: en.wikipedia.org
Foto:muschete cu baionetă detaşabilă, ultima perioadă a Evului Mediu. Credit: strategietotale.com
Foto: muschetă în plină acţiune.Credit: en.wikipedia.org
Foto: muniţie pentru muschetă.Credit: okazii.ro
Foto: tunuri din bronz, din perioada domniei lui Ştefan cel Mare. Credit: istoriamilitară.org
Foto: tun cu afet, contemporan perioadei domniei lui Iancu de Hunedoara.Localizare: Copenhaga.Credit: http://medgidia-mil.ro/
Foto: tun aflat în incinta castelului din Edinburgh, Scoţia.Credit: en.wikipedia.org
Foto: tun uriaş comandat de sultanul Mehmet al II-lea pentru cucerirea capitalei Imperiului Bizantin (1453). Lungime: aprox. 8,5 m. Grosimea peretelui de bronz: 203,2mm. Greutate: 1.2 tone. Raza de acţiune: peste 1500 de metri. Tracţiune: 15 perechi de boi. Credit: cuvantul-ortodox.ro
