"Curbele de sacrificiu", o radiografie a crizei economice

Severitatea crizei este dată de întinderea geografică şi de amplitutinea cu care a lovit în interesele generale ale ţărilor peste care a trecut precum o furtună.

România reuşise să refacă handicapul distrugerilor de război, abia în anul 1924. Ţara cu teritorii noi şi populaţie întreită aproape, se găsea în corpul ţărilor mici şi mijlocii din Estul Europei, cu o populaţie majoritar ocupată în agricultură, cu o burghezie urbană relativ consolidată, însă cu o economie slab dezvoltată în comparaţie cu ţările din centrul Europei.

Nivelul de trai era şi acesta scăzut, tot prin raportare la statisticile din epocă privitoare la ţările riverane sau mai de departe. Bogăţiile naturale şi garnitura de profesionişti pe care le avea România, îi oferea o mare şansă pentru viitor, atât pentru alte ritmuri de dezvotare, cât şi pentru o mai bună reprezentare în raporturile politice şi economice cu alte state.

Criza economică a zădărnicit toate planurile şi a pulverizat popularitatea PNŢ, partid ce câştigase în mod zdrobitor scrutinul din 1928.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 20 februarie 2012:

Până la criză, România dezbătuse intens calea de urmat după război. Aceea de a dezvolta cu ajutor propriu, din interior, cu capital şi mijloace autohtone orientarea ţării spre industrializare, politica “prin noi înşine” sau de a permite capitalului străin să pătrundă pentru o mai rapidă construire a unei infrastructuriaflate în suferinţă, fără reţele de drumuri, de aducţiune de apă şi canalizare, servicii de salubritate, locuinţe, investiţii în exploataţii dar şi dezvoltarea ramurilor industriale cu mare priză la export ( petrol şi gaze, forestieră, metalurgie).

Această din urmă direcţie a fost numită politica “porţilor deschise” şi era proprie PNŢ, spre deosebire de PNL, susţinătorul celeilalte variante.

După crahul produs în “joia neagră , în anul 1929, în America, situaţia a degerat, pieţele de desfacere având comportamente similare cu falimentul.

Cu toate măsurile rapide, guvernele naţional - ţărăniste nu au putut împiedica falimentul unor bănci şi societăţi financiare, gen Marmorosch - Blank, Creditul Românesc, Banca Franco-română, nici închiderea micilor afaceri, ori concedierea personalului.

Dealtfel, chiar aceste guverne, chiar şi cel de aşa-zisă “uniune naţională”, condus de profesorul Iorga şi în care mai figurau opt miniştri academicieni - au trecut la o politică de îngrădire a cheltuielilor bugetare prin licenţieri de posturi şi reduceri de salarii, în faimoasele curbe de sacrificiu, trei la număr : ianuarie 1931, septembrie 1932, februarie 1933 cu tăieri succesive de salariu, între 10 şi 30 la sută, dar şi creşteri ale taxelor şi impozitelor.

Tensiunile sociale s-au agravat şi au răbufnit în proteste colective şi greve la Lupeni, în 1929, pe Valea Prahovei, la rafinării, în 1931- 1932, la CFR, în 1933.

Cele patru împrumuturi externe angajate de naţional-ţărănişti au acoperit datorii mai vechi, însă au oferit şi posibilitatea de a urni din loc investiţiile. BNR a preluat datoria marilor bănci, 4. 168. 000. 000 de lei acoperită prin împrumutul extern de stabilizare monetară. Oamenii de afaceri străini au repatriat profituri de aproape 18 miliarde de lei, iar bugetul ţării a avut valori negative (deficit) : 3,8 mld. în 1930, 9,6 mld. în 1931 şi 5,7 mld. lei în 1932. La 1 ianuarie 1933 datoria publică se ridica la 127 de miliarde de lei.

Configurarea relaţiilor externe, contextul economic, răspunsul guvernelor române şi al miniştrilor, reacţia populaţiei, reconversia datoriilor ţărăneşti, planurile şi măsurile de refacere economică după criză şi metodele folosite sunt alte subiecte abordate de invitaţii noştri, ale căror răspunsuri le puteţi afla din fişierul sonor alăturat.

Contribuţii editoriale : dl. prof. univ. dr. Emilian Dobrescu, secretar ştiinţific al Comisiei de istorie economică şi a gândirii economice a Academiei Române despre comportamentul sistemului bancar românesc din timpul marii crize 1929 - 1933. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Consultant ştiinţific: drd. Olga Sandu.

Ne puteţi scrie la:istorica@radioromania.ro