Criza parlamentară (1937-1938 )

Puţini din oamenii politici ai perioadei interbelice s-ar fi gândit că finalul de an 1937 ar fi şi ultimul în care partidele politice ar înceta să mai existe pentru o lungă perioadă de timp.

Clasei politice autohtone i-au fost necesari aproape 20 de ani pentru a se compromite în faţa electoratului său, însă au fost şi excepţii.Guvernarea cu gândul la ierarhia de partid pe de-o parte şi uzurparea funcţiilor democratice de control de către camarilă (reprezentată de regele Carol al II-lea, Elena Lupescu, metresa sa şi oameni de afaceri cu un pronunţat coportunism) au distrus încet-încet încrederea publicului votant în puterea partidelor de a conduce ţara.

Rezultatul a fost şi mai vizibil la 20 decembrie 1937 când nici un partid nu a obţinut 40 la sută din sufragii, cărora li se mai adăuga o primă electorală de 10 la sută pentru a obţine o majoritate necesară formării noului cabinet.

Suveranul era cel care însărcina unui partid sau altul cu formarea noului guvern. De data aceasta, regele Carol al II-lea îl cheamă pe poetul Octavian Goga, lider al Partidului Naţional Creştin - 9,5 la sută sufragii obţinute - ca soluţie de guvernare. Una proastă după cum remarca Suveranul în jurnalul personal, adăugând că nu avea o alta mai bună în acel moment.

Mişcarea regelui a fost calculată. Un partid naţionalist ar menaja asperităţile în relaţiile României cu Germania nazistă şi Italia fascistă, state care încă de la sfârşitul primului război mondial s-au considerat nedreptăţite de noua reîmpărţire a sferelor de influenţă, mergând pe calea revizuirii tratatelor de la Versailles, aflate în momentul nostru istoric de referinţă la un vârf maxim al influenţei lor pe continent.

România se bucura de garanţii de securitate din partea Franţei şi Marii Britanii, ţara noastră fiind încurajată să participe la formarea unui brâu de securitate atât împotriva expansiunii URSS, cât şi împotriva ţărilor cu politică revizionistă. Sistemul de apărare colectivă a fost principala acţiune politică în exterior în cele două decade interbelice a statului român. Din nefericire aliaţii tradiţionali şi cei care garantau existenţa României reîntregite îşi consumau propria lor criză de încredere, după marea depresiune economică mondială, iar în anul 1939, chiar dacă formal eram aliaţii lumii occidentale, ajutor n-am primit. Astfel că Suveranul şi guvernele de după 1936 au fost constant preocupate să “joace la două capete”.

Chiar dacă guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga a fost alcătuit dintr-o consistentă majoritate de intelectuali (academicieni şi profesori universitari), prestigiul acestora nu a ajutat defel la ieşirea din impas. Suspendarea activităţii parlamentare până la noul tur de scutin - 2 martie 1938 a complicat şi mai mult situaţia.

De regulă guvernul care organiza alegerile le şi câştiga, însă nu a fost şi cazul Partidului Naţional Creştin. Debutul campaniei electorale a fost violent, “lăncierii” (militanţi ai Ligii de Apărare Naţional-Creştină, organizaţie politică a profesorului universitar A.C. Cuza ce a fuzionat în 1935 cu partidul lui O.Goga) s-au lansat într-o luptă deseori fizică împotriva atât a opozanţilor, cât şi împotriva populaţiei evreieşti, luptă ce s-a soldat cu morţi şi răniţi şi pagube materiale.

Adoptarea şi punerea în practică a unor decrete-lege cu conţinut antisemit au făcut funcţionarea cabinetului Goga-Cuza şi mai dificilă, cu atât mai mult în străinătate. Franţa şi Marea Britanie au protestat, ca dealtfel şi organizaţiile evreieşti internaţionale, cu precădere cele din Statele Unite ale Americii.

Liberalii lui Gheorghe Tătărescu căutau să-l convingă pe rege că tot ei sunt cei mai potriviţi pentru a conduce ţara, naţional-ţărăniştii obiectau cu multă tenacitate împotriva camarilei şi în principal împotriva atitudinii Suveranului, iar mulţimea de mici partide urmărea să se alăture pentru avantaje de conjunctură într-o relaţie de colaborare electorală cu partidele mari.

Legionarii reprezentaţi prin partidul “Totul pentru Ţară” aşteptau cu mult optimism alegerile din martie 1938 cu speranţa - în parte întemeiată - că vor ajunge ei la putere după succesul remarcabil de a se fi clasat în decembrie 1937 pe locul al treilea în opţiunile electoratului. Legionarii s-au declarat de la bun început adepţii unei alianţe de lungă durată cu Germania şi Italia.

Pe măsură ce presiunile internaţionale creşteau, creştea şi nervozitatea sugerată de Soviete, iar regele trece la planul său de preluare efectivă a conducerii Statului (legislativ şi executiv) prin instituirea unui regim de autoritate regală sau mai cunoscuta dictatură regală. Uluiala a fost mare. Atât din partea partidelor politice, cât şi din partea prim-ministrului Octavian Goga. Au circulat unele informaţii neconfirmate că de-aici i s-ar fi tras moartea poetului, în acelaşi an.

În următoarele săpătămâni după 11 februarie 1938, partidele au încetat să mai activeze, a fost promulgată o nouă Constituţie ce limita drepturile cetăţeneşti şi întărea puterea Suveranului. Regele avea la dispoziţia sa miniştri care să se ocupe de punerea în practică a dispoziţiilor şi ordinelor sale, iar consilierii regali de controlul acestora. Se guverna prin decrete, iar starea de asediu devenise o formalitate curentă (Ce-i drept, această formulă de autoritate crescută a instituţiilor statului debutase încă de pe vremea guvernării liberale din 1922 cu câteva pauze).

Contribuţii editoriale : dl. Horia Nestorescu-Bălceşti, director al Centrului naţional de Studii Francmasonice despre criza parlamentară din anii 193-1938. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de AICI.

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de AICI

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 9 februarie 2015: