Criza dinastică (1926 – 1930)

Actul de la 4 ianuarie 1926 stipula că prinţul moştenitor a fost decăzut din toate drepturile sale*.

Timp de 13 ani, până în anul 1939, când ar fi la vârsta majoratului, principele Mihai – ulterior, în anul 1930 înnobilat cu titlul de Mare Voievod de Alba Iulia – ar fi urmat o pregătire serioasă pentru exercitarea atribuţiilor constituţionale.

Toate sub privirile atente şi sfaturile unei regenţe alcătuită din trei persoane. Desigur că istoria o cunoaşteţi.

Vremurile se schimbă, iar după numai patru ani de la emiterea actului legiferat de Parlament, fostul principe Carol sau persoana particulară Carol Caraiman se întoarce cu mult ajutor din ţară, pe tronul României.

Regenţa rămâne în opinia majorităţii istoricilor ca o instituţie a formei exercitării puterii regale şi nu una plină de fond. Componenţa sau mai bine spus valoarea practică a Regenţei, cât şi dependenţa de creatorul ei, Ionel I.C. Brătianu au transformat-o după moartea regelui Ferdinand I într-un instrument politic epuizat.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 10 februarie:

Este semnificativă calificarea pe care o oferă chiar unul din membrii Regenţei, patriarhul Miron Cristea într-o discuţie cu istoricul Nicolae Iorga :

„Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”.

Nici presa vremii prin condeierii săi incisivi nu lăsau vreo speranţă Regenţei. Astfel Tudor Teodorescu-Branişte se explica: „ Acum ţara a rămas pe seama lui Brătianu, care o duce la pieire. Regenţa e în mâna lui. Ce poate să facă un popă, care a ajuns patriarh ? […] Mai este în Regenţă bătrânul Buzdugan. Bun magistrat, e drept […] Ce poate să ştie un om care a stat toată viaţa cu nasul în dosare şi coduri, din rosturile complicate ale treburilor politice ? Cât despre principele Nicolae ce să mai vorbim ? El nici nu vrea să fie regent. Îl ţine Brătianu cu sila. Ieşirile principelui ( Nicolae ) sunt exploatate cu meşteşug.”

Patru renunţări la prerogative şi tot atâtea reveniri ale principelui Carol. Părinţii săi l-au caracterizat ca pe o crengă putredă din copacul armonios al dinastiei.

Presa a profitat de desele sale schimbări în comportament, Parlamentul şi guvernul l-au sancţionat.

Pentru inconsecvenţa sa şi pentru conduita departe de a aparţine unui viitor rege al unei ţări.

Aventurile sale amoroase au crescut şi mai mult cota de nepopularitate.

Ioana Zizi Lambrino şi Elena Lupescu au fost femeile cele mai cunoscute care i-au influenţat şi viaţa şi deciziile.

Adversarii regenţei se numărau şi printre fruntaşii PNŢ – un partid abia constituit, 10 octombrie 1926, prin fuzionarea a două formaţiuni politice din Vechiul Regat şi Transilvania – Iuliu Maniu, liderul ardelean fiind cel mai critic până la momentul în care locul vacant al lui Gheorghe Buzdugan este ocupat de Constantin Sărăţeanu, rudă (cumnat ) cu Mihai Popovici, ministru al lui Maniu.

Aceasta se întâmpla la un an după câştigarea alegerilor de către ţărănişti. I. G. Duca, liberal, în opoziţie, avea să declare despre noua mutare : „Tentativa d-lui Maniu de a coborî Regenţa la nivelul combinaţiilor sale de partid şi de familie rămâne şi constituie o gravă atingere adusă unei instituţii care, prin natura ei, trebuie să fie un arbitru suprem în afara şi deasupra tuturor partidelor politice.”

Apare astfel că Regenţa folosea mai mult intereselor de partid în dauna intereselor ţării, fiecare formaţiune sau lider politic încercând să o folosească în avantajul său.

Ţărăniştii împreună cu anumiţi militari de grad superior au început să plănuiască readucerea pe tron a prinţului Carol, însă cu respectarea de către acesta a unor obligaţii. Obligaţii ce corectau atitudinea şi comportamentul prinţului, reaşezându-l în limitele Constituţiei.

Prinţul a primit toate aceste propuneri, iar la 7 iunie 1930 se găsea în ţară, urmând ca a doua zi, parlamentul să consacre învestitura.

Noul rege – Carol al II-lea – a cerut atât corpurilor leguitoare, cât şi naţiunii să demonstreze spirit de unitate pentru construirea unei ţări prospere şi puternice.

Desigur, Carol al II-lea a încercat să-şi ţină promisiunile, însă în felul în care le înţelegea, astfel că drumul spre o conducere autoritară nu s-a dovedit prea greu de parcurs pentru rege , în mai puţin de opt ani şi-a impus propriul regim politic şi constituţional, partidele fiind deja istorie.

Contribuţii editoriale: O scurtă fişă de caracter a prinţului Carol de acad. Răzvan Theodorescu

Fragment de discurs de la învestitură al regelui Carol al II-lea

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/Podcast/istorica/4

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

*Legea privitoare la instituirea Regenţei (4 ianuarie 1926)
Art. unic. — Adunările Naţionale Constituante întrunite conform art. 79 din Constituţie primesc Regenţa instituită de M.S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituţie pentru a exercita puterile Regale şi tutela A.S.R. Moştenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul minorităţii sale.

Reprezentaţiunea Naţională primeşte numirea celor 3 persoane care compun această regenţă: A.S. Principele Nicolae, I.P.S.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României şi d-l George Buzdugan, actualul Prim-Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(„Monitorul oficial“, nr. 4, din 5 ianuarie 1926)