"Costumul de curte medieval românesc”

Apariţia costumului este legată de cea a războiului de ţesut, când apar pânzeturile ori ţesăturile ordonate de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cu fire întreţesute pentru creşterea rezistenţei materialului.

Mătasea, catifeaua şi lâna au fost cele mai folosite tipuri de material textil pentru confecţionarea costumului sau a hainelor de zi cu zi sau cu diverse ocazii, îndeosebi ceremonii.

Îmbrăcămintea textilă a avut un precursor la fel de apreciat: pielea naturală, cu derivatul său blana de animale. La început sălbatice, apoi domesticite.

Bumbacul atât de obişnuit astăzi a apărut în Orientul aflat sub jurisdicţia Imperiului Bizantin, cu toate că avem şi varianta bumbacului egiptean.

Pe când în lumea bizantină, mediteraneeană şi a Orientului Apropiat, mătasea, inul şi bumbacul sunt fibrele cele mai cunoascute, în Ţările Române cu o climă mai aspră, cânepa este fibra vegetală de bază pentru pânzeturi.

Postavul din lână a cunoscut o mare dezvoltare ca industrie în Franţa, la ţesătoriile din Lyon, iar varianta englezească cu firul scurt şi bătut des este apreciat şi în ziua de azi, în plină eră a plasticului şi carbonului.

Haina ori costumul în accepţia sa a constituit o marcă a statusului social, a nivelului de trai, a rangului sau locului în societate.

Costumul de curte a beneficiat de cel mai îndrăzneţ şi larg concurs din partea capetelor încoronate. Costumul de curte a fost şi metoda prin care s-a putut face diviziunea socială şi a puterii în Evul mediu.

Regele, principele, domnitorul sau capul încoronat avea drepturi depline şi acest statut era marcat şi prin îmbrăcămintea cu care apărea în public. Nobilii, vasalii, boierii aveau şi aceştia parte de însemnele aristocraţiei şi ale puterii pe hainele lor, într-o într-o proporţie mai mică decât a liderului.

Cromatica avea şi ea particularităţile sale. De la albul imaculat al suveranului, domnitorului la culorile deschise, ţipătoare pe măsura ce rolul fiecăruia scădea la Curte. Alteori, adică în alte perioade ale Evului Mediu, rolurile se inversau, însă culoarea de roşu închis, stacojiu era apanajul domnitorilor, cel puţin în ţinuta de ceremonie.

Casele nobiliare aveau fiecare culoarea sa şi desigur heraldica proprie.

Poate părea surprinzător pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu istoria Evului Mediu, însă costumul de curte medieval românesc a avut mai multă legătură cu corespondentul său din Apus, decât cu proximitatea orientală.

Influenţa împăraţilor bizantini a modelat evoluţia şi întărit tradiţia confecţionării şi purtării costumului de curte medieval românesc, cu excepţia secolului fanariot în care a predominat portul de inspiraţie otomană cu elemente greceşti.

Chiar dacă nu avem dovezi materiale din acele timpuri, putem conta şi pe descrierile lăsate în cronici vechi. „ ...Sub mantia lungă, lăsată pe spate, prinsă în găitane bogate, el îmbracă o rochie pe corp, o jupană, un fel de „houppelande" pe care o bănuim roşie, de culoarea purpurii în care se înveşmîntau suveranii, prevăzută cu mîneci strîmte şi împodobită cu un guler larg, terminat cu ciucuri şi revărsat pe umeri şi piept, atît de des întîlnit şi acesta la marii seniori din apusul continentului” apărea în lucrarea „Mode şi veşminte din trecut” de Alexandru Alexianu, volumul I, editura Meridiane, 1971.

În secolele XV-XVI, costumul de curte medieval românesc păstra linia apuseană, însă apăreau şi elemente otomane, turceşti după cum sublinia autoarea volumului „Artă, stil, costum”, Adina Nanu, fără a exagera însă: „ ... Pentru ceremonii, domnitorii şi boierii îmbrăcau tradiţionala mantie bizantină, în restul timpului costume europene, iar în lupte armuri, pe când şăranii păstrau portul tradiţional.”

„Costumaţia de la Curte era lipsită de ostentaţie chiar şi în aspectele ei cele mai luxoase, fără supradimensionările pe verticală urmărite de aristocraţia apuseană, prin alungirea exagerată a bonetelor, trenelor sau vârfurilor de la pantofi şi fără amplificările de volume realizate prin vătuiri sau suprapuneri de straturi ca în costumul turcesc cu turban şi şalvari baloniformi”

Iată şi o descriere a domnitorului Mihai Viteazul făcută de în 1599, Wolfgang von Bethlen, în anul 1599 cu prilejul încoronării ca domn al celor trei ţări române în catedrala de la Alba Iulia:

„Mihai călărea un cal alb, şi opt paji îmbrăcaţi cu mare eleganţă înconjurau calul domnului. Voievodul purta pe cap un calpac unguresc (o cuşmă) împodobit cu o egretă neagră din pene de erodiu (cocor), legată cu o copcă de aur; o tunică albă de aceeaşi materie, lungi ciorapi de mătase, albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine (cizme) de saftian galben ; purta o mantie lungă, albă, de mătase ţesută cu fir, avînd pe laturi ţesuţi vulturi de aur; de brîu îi atîrna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine. O ceată de lăutari urmau îndată după domn."

Pentru partea feminină avem o decsriere în felul următor:

„ ... Un costum de o deosebită originalitate şi frumuseţe era cel al Doamnelor din Ţara Românească, în secolul al XVI-lea, cum era cel al Despinei Miliţa şi al fiicei sale Ruxandra, reprezentate în picturile bisericii episcopale de la Curtea de Argeş.

Pe cap, peste părul prins în plasă din fir de aur şi acoperit de un văl, era aşezată coroana bogată, de care atârnau lungi pandelocuri cu ciucuri de aur şi pietre pre]ioase. Pe trup, din cămaşa de mătase roşie se vedea doar gulerul mic. Cămaşa era acoperită de o bluză brodată în pătrate pe piept şi cu râuri pe mânecile foarte largi, strânse în manşete. Corsajul rochiei, ca un pieptar fără mâneci, tivit cu galon, atârna liber sub cingătoarea strânsă în talie, peste fusta din ţesătură de lână plisată.

Pe umeri, caftanul din mătase sau catifea, îmblănit, cu mâneci lungi, despicate avea găici din galon şi mulţi nasturi în faţă şi la fentele mânecilor”

(Adina Nanu - „Artă, stil, costum”, pag. 120)

Sfârşitul secolului al XVII-lea şi până la jumătatea secolului al XIX-lea, costumul de curte românesc a suferit multe transformări, fiind foarte apropiat de portul otoman al rangurilor înalte. Anteriul, şalvarii şi calpacul constituiau principalele piese vestimentare de extracţie orientală. Domnitorii Grigore Alexandru Ghica şi Alexandru Moruzzi de exemplu adăugau peste anteriumai multe haine lungi cu mâneci până la cot, tivite cu hermină şi deasupra altele cu mâneci mai scurte, cu guler lat şi tivuri de blană. De pantalonii bufanţi (şalvari), roşii, erau cusuţi ciorapi de piele, purtaţi în picioare prin casă în papuci sau călare, sub cizme.

Soţiile lor şi jupânesele erau totuşi mai deschise la lumea apuseană a Europei, având şi mai mult gust în felul cum se îmbrăcau către sfârşitul feudalismului românesc. Pe cap purtau căciuli rotunde de blană, pe trup rochii decoltate din mătase, cu văl drapat pe piept, închise cu nasturi în faţă, acoperite cu haine mai lungi sau mai scurte din brocart sau catifea, îmblănite, croite pe corp şi cu manşete late, în picioare aveau pantofi cu toc.

Contribuţii editoriale: artizane de la Opera Română din Bucureşti despre reconstrucţia unor modele de costum de epocă ce apar în reprezentaţiile lirice ale stagiunii. Un reportaj de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj: Nicu Tănase şi Carmen Nicolau

Regia de emisie: Lucian Flencheş şi Costin Iorgulescu

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 27 ianuarie 2020 (integral: 36'49'')

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.