„Constituţia din 1923 şi rosturile ei”

Legea legilor adoptată de Parlament la 28 martie 1923, amendată de Suveran şi publicată a doua zi în Monitorul Oficial a fost una dintre cele mai bine realizate sinteze constituţionale de până atunci.

Această Constituţie arăta ca de altfel în ton cu precedenta, starea naţiunii, stadiul evoluţiei statului român modern şi consfinţea nu numai o situaţie reală din teren şi viaţa cotidiană, ci şi consacra atât drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cât şi valori sociale ale unui popor pe cale de a se înscrie în modernitatea europeană a vremii.

În perioada noiembrie 1922 - martie 1923, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, ca Adunări Constituante, au redactat şi dezbătut în cadrul comisiilor proprii proiectul de Constituţiune care a fost adoptat la 26 martie 1923 de Adunarea Deputaţilor, respectiv la data de 27 martie 1923 de Senat. Pe 28 martie 1923, a fost promulgată Constituţiunea României Întregite, ca aşezământ constituţional necesar "pentru consolidarea şi temeinica propăşire a scumpei Noastre Românii".

Opt titluri, cinci capitole şi 138 de articole este statistica noii Constituţii, mai cuprinzătoare faţă de cea din 1866 şi mai adecvată în raport cu noua configuraţie politică şi teritorială a României Mari.

20 de articole au fost modificate total sau parțial, s-au introdus șapte articole noi, iar 25 de articole au fost reformulate sau completate.

Prima Constituţie a României moderne, care data din 1866, a cunoscut

unele modificări importante: în 1881 România a devenit Regat; în 1884,

reducerea numărului de colegii electorale de la patru la trei; în 1917 a

fost modificată pentru a face posibilă exproprierea terenurilor arabile şi

împroprietărirea ţăranilor şi s-a introdus votul universal.

Toate partidele politice au susţinut în programele lor necesitatea unei noi Constituţii, care să fie adoptatã de Parlamentul României întregite.

Constituţia din 1923 a consacrat pentru prima oară în istoria constituţională a României, prin articolul 103, "dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea cari sunt contrarii Constituţiunii".

Constituția stipula că România este stat național unitar și indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil.

Erau garantate drepturile și libertățile cetățenești, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor, libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului.

A fost instituit votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret. Doar militarii și femeile nu puteau să își exprime o opțiune politică.

Era consacrat ferm principiul separației puterilor în stat, independente una de alta, însă existând posibilitatea ca acestea să se limiteze reciproc în atribuții.

Activitatea legislativă era exercitată de Rege și de reprezentanța națională (Parlamentul), cea executivă de Rege și de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanțele judecătorești.

Ascendența Regelui față de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancționate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancționarea unei legi.

Ascendența față de Guvern consta în faptul că „Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”. Regele nu avea, însă, ascendență asupra puterii judecătorești, care „se exercita de către organele ei”.

Cu privire la legalitatea și supremația Constituției, se specifica foarte clar că „numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției”.

Curtea de Casație avea rolul Curții Constituționale de astăzi, fiind constituită din juriști de profesie, integri și neafiliați niciodată vreunei grupări politice.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaților fiind aleasă prin vot universal, iar Senatul fiind compus din membri aleși din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerț, cadrele didactice etc.) și din senatori de drept, reprezentanți ai cultelor, președintele Academiei Române, foștii președinți ai fiecărei camere legislative, foști senatori și deputați care fuseseră aleși în cel puțin zece sesiuni, foști miniștri care au deținut cel puțin șase ani fotoliul ministerial, foști președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și alți demnitari. Senatul funcţiona şi ca un element ponderator în procesul de dezbatere şi adoptare a legilor

Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele Suveranului și condițiile succesiunii la Tron.

Elaborarea Constituţiei din 1923 s-a realizat în contextul unirii celor trei provincii cu România. Ţara care şi-a dublat întinderea teritorială, cu provincii care nu mai fuseseră împreună în trecut decât pentru o foarte scurtă perioadă (1600-1601), cu minorităţi naţionale reprezentând 28% din populaţie, punea probleme dificil de soluţionat.

În favoarea unei noi constituţii au fost invocate argumente, atât de ordin politic, cât şi economic sau juridic:

Constituţia din 1866 nu putea fi extinsă în noile teritorii deoarece populaţia din cele trei provincii nu fusese reprezentată în Constituanta care adoptase pactul fundamental în 1866.

Problema urgenta a unificării legislative la scara întregului teritoriu naţional nu putea fi soluţionată în cadrul constituţional din 1866.

România îşi asumase prin tratatele de pace angajamente formale în ceea ce priveşte recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor minorităţilor naţionale.

Modernizarea organizării administrative a teritoriului naţional nu putea fi asigurată decât într-un nou cadru constituţional.

Clasa politică românească a fost mandatată de Rege cu elaborarea unei noi legi fundamentale, care să corespundă noilor realităţi politice şi naţionale.

Principalele partide realizaseră, de altfel, un consens asupra necesităţii unei noi Constituţii, dar nici unul dintre ele nu accepta ideea ca o altă formaţiune să-şi impună punctul de vedere, concepţiile politice şi economice şi mai ales, interesele de partid în procesul de elaborare al Constituţiei.

Au fost întocmite mai multe anteproiecte, însă substanţiale s-au detaşat cel al Partidului Naţional Liberal şi cel al Partidului Ţărănesc.

Anteproiectul Partidului Naţional Liberal, elaborat în cercul de studii al partidului se întemeia pe ideile neoliberalismului, în vogă în acea vreme în Europa Occidentală. Această nouă concepţie poate fi rezumată la două obiective principale:

restrângerea puterii şi prerogativelor economice şi social-politice ale capitalismului sau ale marelui moşier în avantajul statului, devenit el însuşi mare proprietar şi deţinător de capital;

înfăptuirea unora dintre dezideratele şi cerinţele sociale ale claselor muncitoare emancipate economic prin măsuri statale de protecţie socială şi politic prin acordarea dreptului de vot universal.

Anteproiectul Partidului Ţărănesc a fost întocmit şi prefaţat de eminentul profesor de drept constituţional, Constantin Stere. A fost considerat la vremea respectivă mult mai democrat şi mult mai bine realizat din punct de vedere tehnico-legislativ decât anteproiectul liberal.

Acorda o importanţă deosebită legalităţii şi „domniei legii”, garantării juridice a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, propunea responsabilitatea penală şi civilă a tuturor agenţilor puterii publice, etc.

Actorii politici implicaţi sunt pe de o parte, partidele politice care urmăreau să îşi promoveze interesele, şi monarhul, ca mediator între puterile statului. Vom urmări în continuare fazele derulării „negocierii”, stilurile de negociere adoptate şi modul de finalizare a acestora.

Negocierile au început sub auspiciile nefaste ale contestării alegerilor din 1922, măsurile arbitrare şi abuzurile din timpul campaniei electorale accentuând tensiunea din viaţa politică.

Atmosferei tensionate în care s-au desfăşurat alegerile parlamentare i se adaugă un plus de „nervozitate” în momentul în care proiectul liberal al Constituţiei a fost înaintat spre dezbatere Adunării Deputaţilor, deşi el nu întrunea asentimentul celorlalte partide ale opoziţiei.

Partidul Naţional Liberal, bucurându-se de sprijinul deplin al regelui Ferdinand I pentru a rezolva şi definitiva noua organizare constituţionala a ţării şi având majoritate parlamentară în urma alegerilor – peste 220 de mandate - adoptă faţă de celelalte partide o atitudine de preeminenţă, chiar autoritară socotindu-le incapabile de a li se încredinţa conducerea statului.

Tendinţa se va menţine pe tot parcursul elaborării şi adoptării Constituţiei, liberalii nearătând o disponibilitate reală pentru negociere nici în faţa ameninţării ţărăniştilor că nu vor recunoaşte validitatea Constituţiei, nici în faţa oprobriului şi atacurilor celorlalte partide, nici în faţa dezbaterilor aprige pe problema proprietăţii şi a naţionalizării subsolului.

Rezultatul alegerilor pentru noul parlament care avea şi caracter de Adunare Constituantă a fost contestat vehement de opoziţie, care susţinea că a fost falsificat.

Comitetul Executiv al Partidului Ţărănesc a declarat: „Actualul Parlament, nefiind expresia adevăratei voinţe a ţării, liber arătate, este lipsit de bazã legală şi de autoritate morală“.

Într-o telegramă adresată regelui în numele Partidului Naţional, Iuliu Maniu afirma că ziua alegerilor s-a transformat „într-o ruşine naţională şi un scandal european“.

La rândul său, partidul condus de Averescu declara că „nu recunoaşte legalitatea unor alegeri făcute prin încălcarea Constituţiei şi a legilor în vigoare“

Istoricul N. Iorga, lider al partidului Naţionalist-democrat considera „actuala Camerã ca ieşită dintr-o falsificare electorală“.

În mod ostentativ, partidele din opoziţie nu au participat la şedinţa de

deschidere a Parlamentului la care regele Ferdinand a citit Mesajul Tronului.

O poziţie aproape identică a fost exprimată partidele din opoziţie, anterior cu ocazia celebrării Încoronării Suveranilor României care a avut loc la Alba Iulia şi Bucureşti la 15 octombrie 1922.

Ţărăniştii şi naţionalii s-au prezentat în incinta Adunării Deputaţilor, dar nu pentru a participa la dezbaterea proiectului de Constituţie, ci pentru împiedicarea desfãşurării şedinţelor.

Metodele au fost diferite: tropăit din picioare, bătăi cu palmele în bănci, vociferări, fluierături, huiduieli, înjurături.

Liderii celor două partide se arătau foarte pătimaşi în vorbe şi decalaraţii: Sever Dan, secretarul Partidului Naţional susţinea că în România dreptatea nu se poate câştiga „decât cu ciomagul“, iar dr. N. Lupu, vicepreşedinte al Partidului Ţărănesc: „ ... Această Constituţie nu trebuie să treacă şi nu va trece decât peste cadavrele noastre“. Iuliu Maniu îi cerea regelui „să nu se opuie voinţei poporului“, în timp ce Ion Mihalache afirma: „Ţara nu este

nici moşia Guvernului, nici a Majestăţii Sale regelui“ sau „promulgarea acestei Constituţii este piatra de mormânt a democraţiei româneşti”.

În ziua de 18 martie 1923 o mare întrunire a opoziţiei a fost împrăştiată prin intervenţia armatei şi a pompierilor. (Ioan Scurtu – „Constituţia României întregite”, partea I în revista „Magazin istoric”, martie 2023, pag. 5-8)

După unii istorici, Constituţia din 1923 a fost o referinţă a funcţionării democratice a statului român cel uţin o decadă de la adoptarea sa în perioada interbelică.

Regimul regenţei, alternanţa la guvernare şi preluarea puterii de către naţional-ţărănişti, marea criză economică şi financiară din 1929-1933, instituirea Restauraţiei, respectiv revenirea pe tronul României a regelui Carol al II-lea au slăbit garanţiile constituţionale, puterea legii şi au făcut loc compromisului politic, uzura partidelor şi a liderilor lor.

Pe de altă parte evoluţiile politice internaţionale au adăugat prin amploare acestora tendinţa spre căderea în autoritarism, restrângerea drepturilor şi libertăţilor în favoarea unei salvări a statului.

A nu se trece cu vederea că unul din derapajele anticonstituţionale a fost şi instituirea şi guvernarea prin legea stării de asediu. Întâi de naţional-ţărănişti, în ianuarie-februarie 1933, apoi din 1934 până la proclamarea dictaturii de autoritate regală de către naţional-liberali.

Constituția din 1923 a funcționat până în februarie 1938, când Regele Carol al II-lea a inițiat o Constituție nouă, care întărea puterea regală și limita libertățile democratice.

După abdicarea lui Carol al II-lea, deși teoretic varianta sa de Constituție a rămas în vigoare, s-a revenit la cutume, iar după 23 august 1944 Constituția a fost parțial amendată și revizuită în 1946.

Practic, Constituția din 1923 a fost abandonată definitiv odată cu abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, fiind înlocuită cu una realizată după modelul sovietic.

Contribuţii editoriale: dl. prof. univ. dr. Gheorghe Sbârnă cu câteva aprecieri asupra textului de constituţie din anul 1923 la evenimentul organizat de Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”: „Un sfert de veac, trei constituţii, trei regimuri”

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 27 martie 2023 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Adriana Anica

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro