„Conspiraţii şi conspiratori. 1866”

Ca şi la momentul desfăşurării, abdicarea domnitorului A.I. Cuza mai are încă părţi mai puţin clare şi istorici care se găsesc de-o parte şi de-alta, în favoarea actului sau împotriva sa.

Revăzând detaliile conspiraţiei sau puciului militar, cercetarea istorică autohtonă observă:

decizia răsturnării domnitorului de la putere a întrunit un consens larg reprezentat de liberalii moderaţi, liberalii radicali, dar şi de conservatori, principalel grupări politice ale momentului.

Domnitorul Cuza părea să-i fie indiferentă atitudinea şi reacţiunea arătate de opozanţii săi.

Teama reprezentanţilor grupurilor politice implicate în acţiunea de abdicare a domnitorului că cel din urmă va institui o dictatură personală, după impunerea unui regim de autoritate la 2 mai 1864, când Cuza a dizolvat Parlamentul din cauza neînţelegerilor ivite la sensul şi amploarea reformelor pentru consoolidarea statului.

Cel mai limpede argument era cel invocat de hotărârea Divanurilor Ad-hoc de a instala la conducerea ţării un principe străin care să ofere garanţii reale de securitate şi suport pentru modernizarea ţării.

Apărătorii domnitorului Cuza remarcau instabilitatea guvernamentală pe termen scurt a combinaţiilor care au condus reformele, tendinţa centrifugă ca anumiţi oameni politici să solicite revenirea la situaţia anterioară anului 1959, cu două Principate şi conducere separată.

Favorizarea unei grupări politice în dauna celeilalte, liberali vs. conservatori, transformarea luptei politice în scop în sine al guvernării este o altă acuzaţie adusă conspiratorilor de la 1866.

O realitate a epocii şi momentului istoric ne este subliniată de lipsa de aderenţă a domnitorului faţă de colaboratorii săi politici. Chiar în anul 1865, domnitrul era izolat, oamenii politici ai timpului aflându-se de cealaltă parte a baricadei. Sprijinul politic se baza mai mult pe apropiaţii domnitorului prin legături de rudenie.

De ce s-a ajuns aici ? Invitatul nostru invocă, dorinţa expresă a grupărilor politice autohtone care îmbrăţişaseră cauza aducerii unui prinţ străin conform înţelegerii cu Puterile Garante şi desigur un obiectiv politic crucial, stabilitate a statului prin instituţiile sale pentru obţinerea independenţei fie prin demersuri diplomatice, fie pe câmpul de luptă.

Apoi, domnitorul realizase în cea mai mare măsură corpusul legilativ şi lansarea instituţiilor statului modern român, ceea ce era fundamental pentru următorii paşi, însă nu mai avea energia şi sprijinul pentru a oferi şi funcţionalitatea cerută pentru sistem.

În plan extern, iniţiatorii conspiraţiei urmăreau ca domnitorul să nu-şi impună propria propunere a instalării unui prinţ străin german, dar pe filieră rusă, păstrarea unităţii Principatelor Române, ca România de la 1862, recunoscută de Puterile Garante şi evitarea amestecului străin ce ar fi putut lua proporţii în cazul unei pronunţate şi îndelungate instabilităţi.

Este de reţinut şi aspectul financiar pe care l-au semnalat autorii morali ai loviturii din noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. Visteria ţării era aproape goală. Costurile ridicate ale implementării reformelor aduseseră finanţele publice într-un punct critic. La aceasta se adăugau lipsa unei discipline financiare arătată de grupul din prajma domnitorului, un soi de camarilă condusă de Cezar Librecht care acţinau complet dezinteresaţi de soarta bugetului ţării, actele de coupţie care grefau principalele investiţii, precum şi inaccesibilitatea contractării unor împrumuturi externe.

Iacob Negruzzi, un fidel al domnitorului ajunge să fie de acord cu necesitatea îndepărtării lui Cuza din funcţia de domnitor pentru motivele: „guvernul din Bucureşti este rău şi nepriceput, preocupat fiind de a supraveghea opoziţia, nu se mai îngrijeşte de administraţia ţării, lăsând-o pradă abuzurilor”

Nicolae Şuţu considera că cei şapte ani de putere, devenită în cele din urmă dictatorială, îi provocaseră principelui Cuza o atitudine de dispreţ pentru toată lumea. Simţindu-se ţinta resentimentelor întregii societăţi, s-a retras într-o izolare totală.

Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise către împăratul Napoleon al III-lea. Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin. Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În actul abdicării, semnat de domnitor se scrie: “Abdicare/ Noi, Ales­san­dru Ioan I, conform Do­rin­ţei na­ţi­unei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tro­nu, de­pun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâ­na unei lo­co­tenenţe Domnească şi mi­niste­rului alesu de po­poru.”

Ofiţerii de vânători au prezentat actul de abdicare şi pentru ca lucrurile să meargă mai repede Căpitanul Pilat a întors spatele pe care s-a pus hârtia şi Cuza a semnat-o.

Ştefan Scarlat Dăscălescu descrie scenele: batalionul de vânători ce era de gardă la Palat a fost corupt de banii „ roşilor” (liberalii), în noaptea abdicării au escladat palatul, spărgând uşile şi intrând în cabinetul lui Cuza. Acestuia i s-ar fi pus revolverul în gât şi ar fi fost forţat să semneze abdicarea. Până la trecerea peste hotar, fostul domnitor ar fi fost ţinut prizonier trei zile la Cotroceni.

Cel puţin trei ofiţeri au luat parte directă la forţarea abdicării domnitorului Cuza în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. Desigur, actul de înlăturare a domnitorului nu de putea realiza fără sprijinul armatei.

Colonelul Haralambie, care trecuse şi el de partea conspiratorilor, a dat ordin ca toate tunurile regimentului de artilerie să aibă roatele înfăşurate cu funii de fân ca să nu facă zgomot noaptea şi să fie aşezate în jurul Palatului.

Un alt contemporan al evenimentelor, Nicu Gane susţinea că forţarea abdicării a fost pe termen lunga una benefică pentru ţară. Cuza era domn pe viaţă, dar nu avea ca moştenitori direcţi, decât pe fii săi nelegitimi înfiaţi ulterior, care au murit de tineri, şi cu care nu s-ar fi putut niciodată înfiinţa o dinastie trainică şi cu prestigiu în ţară.

O prevedere statuată de Puterile Garante a fost aceea că unirea principatelor Române îşi menţinea valabilitatea numai pe timpul domniei lui Cuza. Abdicarea lui Cuza, chiar dacă realizată sub presiunea unei “monstruoase co­a­liţii” a avut şi părţile ei bune. Aducerea lui Carol I pe tronul Re­gatului Ro­mâ­niei a fost un pas important în de­să­vârşirea uni­tă­ţii naţionale.

Din mărturile lui Radu Rosetti, în volumul “Amintiri din prima tinereţe”, Imprimeria Fundaţiei Culturale “Principele Carol”, din 1927:

„ În după amiaza zilei de 12 Fevruar 1866, puţin înainte de aprinsul lumânărilor (…) aud paşi grăbiţi (…) în odaie intră foarte excitată mama ţinând sus o telegramă:
- Principele Cuza a abdicat, strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie.
- Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston.
- Cuza a abdicat, strigă el...
- Iar mama ni citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el , Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceiace alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani. Pe mine mă mâhnia adânc căderea bunului meu prieten de odinioară, dar crescut şi eu în credinţa în principele străin, mă mângâiam cu nădejdea că ceiace s'întâmplase va fi pentru binele şi mărirea ţării, mai ales că-mi aduceam aminte cum, cu câteva săptămâni înainte, Costică Şuţu ni povestise că Cuza era hotărât să abdice.

... Am aflat că Senatul şi Camera, acelaşi Senat şi aceiaşi Cameră care, puţine săptămâni înainte, votase adrese exprimând lui Cuza cel mai mare devotament au ales Domn, prin aclamaţiuni, pe contele de Flandra, chiar în ziua abdicării silite a lui Cuza, iar guvernul s-a grăbit să puie trupele şi funcţionarii să jure credinţă noului stăpânitor. Săptămâni de aşteptare înfrigurată trecut-au până când am aflat că contele de Flandra, pentru temeiuri de familie, a refuzat coroana ce ţările noastre i-o oferise, act caracterizat de tata ca fiind o adevărată obrăznicie din partea unui prinţişor ca el.

... În acest răstimp, Locotenenţa Domnească dizolva Camera şi convova alegătorii la alegerea unei nou Adunări iar senatul fusese prorogat şi nu s-a mai vorbit de el. Mai aflăm apoi, printr-o proclamaţie a guvernului că, văzând refuzul alesului de la 11 Fevruar guvernul provizor propusese Domnia Principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.... Guvernul hotărâse ca votarea să se facă la primăriile respective, dar tata dispuse ca lucrurile să se petreacă altfeliu. Se aduse, jos, la scara cea mare a curţii, o masă pe care se aşternu o învelitoare de postav roşu şi, convocându-se toţi servitorii moşiei şi ai casei, pe primar şi pe consilierii comunali, tata iscăli cel dintâiu plebiscitul cu numele şi calităţile lui, după obiceiul de înainte de Cuza: Răducanu Rosetti, Logofăt şi Cavaler...

... Relaţiunile lui cu ţăranii erau excelente, dar ei de astădată, departe de a-i face pe voie, s-au strâns la primărie şi au silit pe notar să scrie următorul text oficial modificat: ”Noi subsemnaţii locuitori ai comunei Căiuţul, nu alegem ca Domnitor al Românilor pe Principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I” sub care text şi-au pus degetele pe crucea însemnată de notar în dreptul numelui fiecăruia. Întrebaţi asupra motivelor hotărârii lor, au răspuns că nu au avut niciun temeiu de nemulţămire împotriva lui Cuza care li-a dat pământurile şi i-a scăpat de boieresc.”

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 8 februarie 2021 (integral)

Regia de montaj: Monalisa Leonte şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Victor Mihăescu şi Valentin Ciobanu

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro