Comisia dunăreană (1856 – 1921)

Internaţionalizarea navigaţiei pe Dunăre a constituit o preocupare extinsă a Marilor Puteri Europene. Multă vreme, Dunărea a făcut parte din structura defensivă a Ţărilor Române, ca loc şi de hotar, dar şi de obstacol natural în calea invadatorilor. Expansiunea otomană spre inima Europei a făcut ca Dunărea se se găsească o lungă perioadă de timp sub administrare turcească.

Au contat mai mulţi factori la regenerarea unui curent politic pentru a face din Dunăre – cursul de apă cel mai întins al continentului – mijlocul de transport cel mai economic şi puţin pretenţios, către deschiderea de noi pieţe. De desfacere şi de import a materiilor prime.

Seceta şi foametea din Irlanda au dat măsura iniţiativei britanice de a-şi deschide calea spre Orientul Europei, Ţările Române fiind cotate ca eficiente producătoare de cereale. La iniţiativa britanică s-a raliat şi Franţa, însă şi Imperiul Habsburgic, cât şi Rusia, o altă putere imperială, cele din urmă fiind mânate de propria agendă.

Desele schimbări în balanţa puterilor europene după Congresul de la Viena (1815), ale vecinilor imperiali ai Ţărilor Române au întârziat până la 1856 procesul de normalizare a circulaţiei fluviale pe Dunăre.

AUDIO:emisiunea, "Istorica", ediţia din 14 octombrie 2013:

La Paris, în afara dezideratului de uniune naţională pe care-l cutiva România sub garanţia celor şapte state europene, Dunărea şi statutul său juridic a constituit un alt obiectiv major al Tratatului de pace..

Anglia şi Franţa şi-au impus punctele de vedere în faţa Rusiei, care pierduse războiul din Crimeea şi pentru care se organizase această conferinţă de pace. Pierderea sudului Basarabiei de către Rusia în favoarea Moldovei constituia rezultatul acţiunii britanice care nădăjduia să înfrâneze pornirile hegemonice ale Rusiei în regiune şi să nu restricţioneze un comerţ liber la Marea Neagră. Rolul de arbitru al navigaţiei pe Dunăre este preluat de Comisia dunăreană sau Comisia Europeană a Dunării(CED) cu personalitate juridică şi legislaţie proprie, cu poliţie fluvială şi cu reşedinţa la Galaţi şi mai târziu la Sulina. Charles Hartley şi Charles Cunningham sunt consideraţi părinţii adoptivi ai Comisiei dunărene. De altfel, Anglia avea deschise trei consulate în Principate (Tulcea, Sulina şi Isaccea)

Ce este de remarcat, că după instituirea Comisiei şi funcţionarea acesteia pentru un mandat, iniţial de doi ani, apoi mergând din prelungire în prelungire până la permanentizare, două puteri europene s-au ajutat reciproc în momente dificile, una de influenţa celeilalte, în detrimentul statelor riverane mai mici şi desigur împotriva statelor neriverane , Franţa şi Anglia.
E vorba de Imperiul Habsburgic, ulterior monarhia austro-ungară şi Imperiul Ţarist.

La 1866, 1871,1883 dar şi cu alte ocazii până în preajma primului război mondial, aceste mari puteri au condiţionat evoluţia şi prefacerile Comisiei dunărene, implicit a traficului fluvial pe Dunăre de influenţa şi preeminenţa localizării lor geo-strategice.

Apariţia Germaniei ca un stat considerabil întărit după victoria împotriva francezilor (1870) a complicat starea de indecizie în care se găsea Dunărea sub aspect juridic internalţional. Iniţial Germania lui Bismarck nu era interesată decât de nordul protestant şi mai puţin de sudul catolic. Bismarck socotea că o dezvoltare a porturilor din nordul Germaniei era prioritară concentrării pe sud-estul european.

Cu timpul, Germania a devenit mai activă după ce a reuşit să-şi extindă influenţa şi asupra statelor din bazinul dunărean. Semnarea de către România în octombrie 1883 a unui tratat secret cu statele Triplei Alianţe a dat asigurări că disputele sale diplomatice şi politice cu Austro-Ungaria vor înceta, iar statutul său de membru al Comisiei dunărene va fi respectat.

Anterior încheierii tratatului secret, după obţinerea independenţei de stat în 1878, România nu doar că s-a aflat în afara vreunei alianţe de securitate care să-i garanteze suveranitatea, dar a mai fost şi victima abuzurilor Austro-Ungariei care căuta să monopolizeze circulaţia pe Dunăre, de la Porţile de Fier până la gurile de vărsare din Marea Neagră, peste capul Comisiei dunărene. A fost o perioadă de tensionare a relaţiilor româno-austro-ungare, la aceasta, adăugându-se şi blocada exporturilor româneşti de animale peste Carpaţi.

Între 1883 şi 1916, Comisia dunăreană a depus eforturi pentru lărgirea braţului Sulina, a transformat o aşezare relativ necunoscută într-un oraş cosmopolit cu infrastructură socială şi legi proprii, poate primul exemplu de model de dezvoltare în epocă, când o firmă, societate introducea o cultură organizaţională de tip occidental.

În anii neutralităţii Comisia dunăreană a continuat să funcţioneze, în ciuda izbucnirii războiului mondial, parte dintre membrii săi se aflau în tabere opuse. După 1920, puterile învingătoare, Franţa, Anglia, Italia au luat decizii în privinţa rostului şi funcţiunilor Comisiei dunărene după principiul “învingătorul ia totul” Austro-Ungaria se dezmembrase, Germania, înfrântă a fost exclusă din noua configurare politică postbelică, iar Rusia ţaristă se transformase în Rusia bolşevică, mai târziu parte a grupului de state revizioniste.

România şi-a păstrat locul în Comisie, însă capacitatea sa de infuenţare a deciziilor a fost redusă de interesele Marilor Puteri europene învingătoare. Succesul major al României după război – în ceea ce priveste subiectul ediţiei noastre - era adus de reîntregirea Basarabiei, reîntregire care oferea statului român un control deplin al gurilor Dunării şi îndepărtau pentru o perioadă pericolul şi ameninţarea URSS.

Contribuţii editoriale : Sulina, reşedinţa Comisiei dunărene, oraş european de d-na Mădălina Ciocoiu, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Tulcea. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta şi pe Internet în direct şi în reluare de la www.romania-actualitati.ro