„Cazul Alexandru Marghiloman”

Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854 la Buzău şi a murit la 10 mai 1925 la Bucureşti.

A îndeplinit funcţia de prim ministru între martie şi octombrie 1918 în unul din cele mai dificile momente ale existenţei statului român modern.

Alexandru Marghiloman făcea parte din rândurile marilor proprietari de pământ din Vechiul Regat. Părinţii săi, Iancu Marghiloman şi Irina Izvoranu îi oferă educaţia pregătitoare pentru viaţă ca şi posibilitatea instruirii, trecând prin Liceul „Sf. Sava” şi Facultatea de Drept şi Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris. În anul 1878 obţine doctoratul în ştiinţe juridice şi politice.

Revenit în ţară, Marghiloman urmează o carieră de magistrat, fiind procuror şi judecător la Tribunalul Ilfov. Demisionează din magistratură pentru a deveni avocat. În 1884, este numit avocat al statului.

Ca mulţi alţi străluciţi absolvenţi ai şcolilor occidentale, Marghiloman intră în politică.

Cu timpul, Marghiloman s-a apropiat de gruparea junimistă, iar din 1884 accede în Reprezentanţa Naţională. La 6 noiembrie, este ales deputat în Colegiul I Buzău.

Îşi dovedeşte calităţile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârşit, elegant şi un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru aceste însuşiri de specialist, Alexandru Marghiloman a fost cooptat în toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre altele, fotoliul Ministerului de Justiţie, Ministerului Lucrărilor Publice şi Ministerului de Externe.

La Ministerul Justiţiei se remarcă prin promovarea şi adoptarea legii ce asigura magistraţilor inamovibilitatea, un pas important în crearea unei justiţii cu adevărat independente. Acesteia i se adaugă legea organizării judiciare şi a organizării judecătoriilor de pace.

De asemenea, Marghiloman, se regăseşte printre fondatorii Partidului Constituţional. La 3 aprilie 1907, Partidul Constituţional a fuzionat cu Partidul Conservator, iar Marghiloman este ales în Comitetul executiv al formaţiunii politice conservatoare.

În perioada guvernării conservatoare dintre anii 1910 - 1913, liderul conservator a mai ocupat portofoliile Internelor şi Finanţelor. Îndeplinind atribuţiile portofoliului de la Finanţe, Alexandru Marghiloman elaboraează un important set de legi privind legea administrativă a falimentelor, adoptarea unui nou cod comercial pus în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României, precum şi răscumpărarea căii ferate Lvov–Cernăuţi–Iaşi.

În urma retragerii din viaţa politică a lui Titu Maiorescu, la 4 iunie 1914, Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator.

Însă cea mai cunoscută imagine a sa se naşte odată cu marea confruntare pe tema politicii externe din perioada 1914-1916.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 poziţia lui Marghiloman a fost ca România să nu se angajeze într-o alianţă militară şi politică alături de Rusia şi ceilalţi participanţi la blocul antantist.

Ignorarea Antantei după Marghiloman ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră şi la Strâmtori, pentru că aceasta ar fi reprezentat intrarea României în sfera de influenţă rusă.

Starea de nebeligeranţă a a fost considerată soluţia optimă de către Marghiloman, ce convenea punctului de vedere al „Centralilor”, dar reprezenta şi o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria, respectiv abandonarea românilor majoritari din Transilvania, Banat şi Crişana.

O alternativă rapid sancţionată de PNL şi aliaţii săi, conservatorii democraţi ai lui Tache Ionescu, partizani ai alianţei cu statele Antantei.

Starea economică slabă sau nepregătirea României ca şi a Armatei au fost considerente susţinute pentru neutralitate de liderul conservatorilor.

În cele din urmă, la Consiliul de Coroană din 1914 s-a decis ca România să rămână neutră faţă de acest conflict, motivându-se că Austro-Ungaria a fost cea care a declarat război Serbiei şi astfel nu s-a putut activa „casus foederis”, clauza din Tratatul secret al României cu Puterile Centrale, încheiat în anul 1883.

Marghiloman şi-a păstrat aceiaşi atitudine şi opinie şi la Consiliul de Coroană din 1916, însă liberalii aflaţi la guvernare au obţinut şi prin voinţa regelui Ferdinand, a tratatului secret încheiat cu Antanta, intrarea în război împotriva Puterilor Centrale.

Situaţia pe front nu a decurs în favoarea ţării noastre, astfel că familia regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul au fost nevoite să se retragă la Iaşi în noiembrie 1916.

Alexandru Marghiloman s-a numărat printre cei care au rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, stabilind contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.

Situaţia s-a complicat odată cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, instalarea unui guvern socialist şi apoi preluarea puterii printr-o lovitură militară de către maximalişti sau bolşevici.

Germania a determinat pe toate căile ieşirea Rusiei din război, încurajând şi susţinând chiar şi financiar pe bolşevici în schimbul realizării păcii separate de la Brest-Litovsk.

Starea din Rusia a determinat la rându-i ieşirea noastră din conflict, izolarea României fiind un fapt împlinit.

Prim ministrul Brătianu nu a dorit să încheie în numele guvernului de concentrare un act ce îi putea distruge cariera politică, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea.

Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă.

Pe 5 martie 1918, Marghiloman este desemnat să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu.

În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România.

Decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.

La 24 aprilie/ 8 mai 1918 s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.

Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român.

Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”.

După război, în 1920 într-o şedinţă a Parlamentului României Mari, Alexandru Marghiloman dorea să precizeze că soarta şi oamenii de rând făuriseră ceea ce plănuiseră politicienii:

„România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”

Cu un an înainte de a se stinge din viaţă, Alexandru Marghiloman dovedeşte aceiaşi tărie de caracter şi simţ critic făcându-şi reprosuri pentru lipsa de iniţiativă şi acţiune rapide salvării nu numai a partidului Conservator dar şi îndreptarea României pe drumul către o societate modernă în noua conjunctură postbelică:

„Ţara noastră a crescut, dar vaza ei nu a crescut. Prin vina noastră, n-am ştiut să ne adaptăm vremurilor noi. Am rămas încâlciţi în politica îngustă de partide, cu polemicile de persoane, cu pismuirile ei. A rezultat de aici o slăbire generală a acţiunii de stat. Avem la graniţele noastre vecini care ne pândesc şi ar fi mare păcat dacă s-ar acredita că corpul acesta al României este slăbit”.

Contribuţii editoriale: dl. Emanuel Bădescu, cercetător istoric şi publicist despre proprietăţile imobiliare ale lui Alexandru Marghiloman şi noua variantă de cafea omonimă din epocă. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj: Nicu Tănase şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Denisa Colţea şi Mariana Băjenaru

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 10 ianuarie 2022 (integral)

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro