„Bucureşti-Paris via Versailles. O certitudine (1918-1947)”
Invitat: dl. prof. dr. Alexandru Ghişa, istoric şi diplomat – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj
Articol de George Popescu, 11 Februarie 2020, 01:22
Istoricii americani au o atitudine mai detaşată faţă de colegii lor europeni când dezbat şi analizează subiecte din perioada contemorană a istoriei continentului nostru.
Bunăoară, istoricii de peste Ocean susţin că în Europa nu a fost pace în sensul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un „război de 30 de ani” după modelul medieval cu tratative îndelungate şi conflicte regionale.
Anii '20 au fost dificili fiindcă fostele state angajate în război de pe continentul nostru luptau pentru reconstrucţie şi relansare economică. Următoarea decadă a fost una tensionată de marea criză economică şi de asaltul ideologic dintre lumea democraţiei parlamentare şi cea a totalitarismului combinat, extremele drepta-stânga.
Punctul culminant a fost atins când statele revizioniste au creat un bloc politic şi militar împingând lumea până în pragul unui nou conflict mondial.
Democraţia parlamentară occidentală a adoptat un comportament politic conciliatorist, principalul argument fiind că era prea devreme pentru o nouă încleştare pe câmpurile de luptă, amintirea devastărilor din primul Război Mondial în memoria şi conştiinţa colectivă din ţările lor era prea proaspătă, riscurile fiind prea mari.
Riscurile au fost preluate indirect de statele mai mici din Centrul şi Estul Europei. Austria, Cehoslovacia, Finlanda, ţările Baltice, România.
Statutul nostru a fost complet diferit între 1918 şi 1947. Iniţial am fost în tabăra învingătorilor luptând pentru o idee: unirea provinciilor locuite de români într-un singur stat. La finalul ultimei conflagraţii mondiale ne-am aflat în tabăra învinşilor, chiar dacă Armata Română luptase şi pe frontul din vest împotriva foştilor aliaţi.
Motivul războiului din Răsărit pentru noi a fost eliberarea ţinuturilor răpite în urma înţelegerii germano-sovietice din 23 august 1939: Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa.
Condiţia de stat-naţiune, un concept care a înflorit în secolul anterior era piesa noastră de rezistenţă. Garanţiile de securitate pe care ni le-au oferit aliaţii noştri prin sistemele defensive, „Mica Înţelegere” şi „Înţelegerea Balcanică” au fost utile în primul deceniu, când viitorii noştri adversari nu erau destul de puternici, însă după 1933, fără un sprijin susţinut al Franţei şi Marii Britanii, „cordonul sanitar” sau îndiguirea pretenţiilor revizioniste n-a mai funcţionat.
Sistemul de apărare versaillez a fost bombardat continuu din afară şi deseori minat din interior de chiar iniţiatorii săi. Un alt aspect important a fost că statele învinse în Marele Război nu au participat la negocierile de pace, ci au fost puse numai să semneze şi să accepte deciziile Marilor Puteri învingătoare.
Germania şi Rusia Sovietică, viitoarea URSS au receptat atitudinea ca pe un afront de neiertat, în consecinţă au fost primele care au cerut revizuirea Păcii de la Paris.
România Mare s-a aflat în toată această perioadă cu sabia lui Damocles deasupra capului. Sigur că o parte din vină o poartă şi clasa politică românească, cu totul alta după Marele Război. Mai aplecată către conflicte permanente între partide, cu grija pentru căpătuială a fruntaşilor politici, cu promisiuni neonorate pentru provinciile reunite, cu rolul nefast al regelui Carol al II-lea în politica externă, dar şi acasă.
Complicaţiile externe au amplificat condiţia vitregită a României Mari: nerecunoaşterea acesteia de către URSS, Ungaria, Bulgaria, toate fiind vecinele noastre. Germania şi Italia au arătat mai multă înţelegere adversarilor noştri.
Basarabia, Transilvania, Dobrogea de sud au fost ţinte predilecte pentru revizionişti.
Dintre acestea, Basarabia a fost cea mai expusă, timp de un deceniu, acolo s-a guvernat sub stare de asediu din pricina pericolului bolşevic.
Apartenenţa Transilvaniei la România a fost permanent contestată de Ungaria, îndeosebi în cercuri de interese britanice şi americane, unde vecinii noştri au avut mulţi sprijinitori ai cauzei lor.
Transilvania a ajuns ca subiect de arbitraj internaţional şi în cancelariile de la Berlin şi Roma pe măsură ce devenise limpede că nu va putea fi evitat un nou război mondial.
Târguiala politică asupra teritoriilor statelor mici din Europa dintre Germania nazistă şi URSS a culminat cu introducerea pe lângă Basarabia şi Bucovina a „monedei de schimb” sau „măsurii compensatorii”, Transilvania, interesul fiind de a atrage România sub presiune şi şantaj alături de Germania, fie de a-i obţine neutralitatea binevoitoare, URSS.
Înainte de război şi în timpul acestuia, sovietici aflându-se în coaliţia Naţiunilor Unite îşi pregătea termenii păcii conform propriilor interese.
Moscova a considerat închisă chestiunea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, jonglând acum cu situaţia Transilvaniei de Nord. O va atribui cui oferă mai mult sau părăseşte Axa Berlin-Roma-Tokyo.
Actul de la 23 august de ieşire unilaterală a României din forţele Axei şi angajându-se alături de Naţiunile Unite, evident şi URSS a cântărit suficient de mult în balanţa puterii învingătorilor, încât să redobândească frontiera din 1938 în partea sa de nord-vest a teritoriului.
În termenii sovietici ai păcii şi ai târgului sau afacerii şi nicidecum în virtutea tratatelor internaţionale Transilvania era retrocedată României la schimb pentru Basarabia şi Bucovina, dar şi pentru instalarea unui guvern pro-sovietic la Bucureşti.
Aliaţii occidentali au repetat atitudinea dinainte de război şi au acceptat deciziile Moscovei în zona sa de influenţă din Europa.
Comisia „Litvinov” propusese în anul 1944, înainte de 23 august trei soluţii pentru situaţia Transilvaniei de Nord:
Să fie retrocedată României
Să fie păstrată de Ungaria
Transilvania să fie declarată independentă sub protectorat sovietic.
Pentru cea din urmă soluţie au optat mai mulţi oameni politici cu influenţă în slujba Moscovei. Printre aceştia şi un transilvănean, Valter Roman, şeful Secţiei româneşti a Cominternului, ulterior anului 1943, Cominform, organism politic înfiinţat şi dirijat ca vehicul sovietic de propagandă şi export al revoluţiei bolşevice în ţările din sfera de influenţă a URSS:
„Transylvanian review”, no. 2/2017, pag. 68-70, site: http://www.centruldestudiitransilvane.ro/Document_Files/Review%202015%20-%202035/00000765/1gduq_TransylvanianReviewXXVINo2.pdf
accesat la 10 februarie 2020, ora 22.00
„În opinia istoricului Tofik M. Islamov*, care a cercetat documentele ”Comisiei Litvinov”, cel mai elaborat răspuns la solicitarea lui Maxim M. Litvinov aparține comunistului român Valter Roman, în scrisoarea acestuia din 28 iulie 1944, cu următorul conținut:
”Ținând cont de întreaga complexitate, varietate și particularitate a chestiunii transilvane, consider că rezolvarea cea mai potrivită și corespunzătoare etapei actuale este crearea unei Transilvanii independente (și față de România și față de Ungaria), de la râul Tisa până la Carpați ( a cărei graniță să fie garantată de Uniunea Sovietică, Anglia și America), pornind de la următoarele motive:
Cele două țări care emit pretenții asupra Transilvaniei au participat aproape în aceeași măsură la războiul tâlhăresc al lui Hitler. Atunci care să fie ”recompensată” cu alipirea Transilvaniei ? (Tendința imperialismului englez este de a avea sub influența sa Ungaria, care să includă Transilvania, deoarece se înțelege că în viitor România nu va mai putea fi folosită de nimeni ca centru al intrigilor antisovietice și cap de pod împotriva URSS )
Structura etnografică. Între râul Tisa și Carpați locuiesc într-un conglomerat indestructibil români și unguri (locuiesc și sași și svabi, a căror problemă amintește de cea a nemților de pe Volga, iar la nevoie aceasta poate fi rezolvată în același mod);
Independența economică. Transilvania (prin care astăzi înțelegem Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana, Maramureșul), reprezintă un singur tot din punct de vedere economic.
În perioada alipirii Transilvaniei la regatul român, industria ei era mai dezvoltată decât industria României (Reșița este cel mai mare centru metalurgic, ”IAR” cel mai mare centru aviatic, ”ASTRA” cel mai mare centru al construcțiilor de vagoane și ”Dermata” cea mai puternică fabrică de pielărie din Balcani).
Transilvania dispune de numeroase resurse minerale – cărbune, minereu de fier, cupru, mangan, aur, argint etc. Ea are, de asemenea, un potențial agrar ridicat. Divizarea efectuată de Hitler în august 1940, care nu avea nimic altceva în vedere decât interesele imperialismului german, contravine tuturor intereselor economice, istorice, naționale și etnografice, la fel cum este contraindicată separarea prin operație a unuia dintre gemenii siamezi care nu pot supraviețui unul fără altul;
Rădăcinile istorice. Transilvania a fost ani îndelungați și nu o singură dată țară independentă, cu principe propriu, iar în decursul secolelor XVI și XVII a jucat un rol important în problemele internaționale. Ideea independenței Transilvaniei își are tradițiile și rădăcinile sale atât pentru oamenii muncii români, cât și maghiari. Evenimentele istorice constituie dovada conviețuirii pașnice, de-a lungul secolelor, a ungurilor și românilor din Transilvania, a luptei lor comune împotriva acelorași asupritori;
Transilvania a fost partea cea mai progresistă a țării și atunci când aparținea Ungariei, și atunci când aparținea României.
Mișcarea revoluționară a ungurilor și românilor a izbucnit nu odată în Transilvania. Muncitorii din Transilvania erau mai organizați decât în alte părți ale Ungariei și României. Mișcarea muncitorească era mai puternică decât în Ungaria și România.
Pornind de la toate aceste circumstanțe, consider că renașterea Transilvaniei independente, atât ca soluție provizorie, cât și ca soluție de tranziție, constituie o rezolvare realistă și oportună care corespunde intereselor evoluției progresiste atât a României, cât și a Ungariei (rezolvarea definitivă mi-o pot imagina numai prin instaurarea orânduirii sovietice în Bazinul Dunării)
Cu stimă, (Valter Roman)”
*T.M. Islamov, Po povodu reakții v Rumînii na kniga ”Transilvanskii vopros bengero-rumînskii teritorialnîi spor i SSSR, 1940-1946. Dokumentî” (În legătură cu reacția din România la cartea ”Chestiunea Transilvaniei. Litigiul teritorial ungaro-român și URSS, 1940-1946. Documente”), în Novaia i Noveișaia Istoria (Istoria Moderă și Contemporană), 2000, nr. 6, p. 166-173 (traducere Vasile Oroian).
Contribuţii editoriale: dl. prof. dr. Gheorghe Onişoru – Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava despre statutul Transilvaniei imediat după război şi planurile puterilor învingătoare în al doilea război mondial.
Un fragment dintr-o comunicare susţinută la Centrul de Studii Ruse şi Sovietice “Florin Constantiniu” al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Decembrie 2017.
AUDIO, emisiunea “Istorica”, ediţia din 10 februarie 2020 (integral: 31' 23'')
Regia de montaj: Carmen Nicolau
Regia de emisie: Raluca Goga şi Claudia Buzică
Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.
Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro
Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet
Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.
