„Boli, epidemii şi prevenţie”

Epidemiile au urmat războaielor sau le-a prefaţat ?

Fără a oferi un răspuns distinct, clar, concis, am putea spune că atât războaiele, cât şi epidemiile s-au „întreţesut”. S-au găsit într-o dependenţă cvasigenerală.

Până la un punct, starea precară a igienei individuale şi colective, lipsa hranei proteinizate constituiau cauze ale izbucnirii valurilor epidemice.

În contemporaneitate, războiul bacteriologic a mărit şansele declanşării unei epidemii.

Fără tăgadă, aglomeraţiile urbane au constituit focarele cele mai rebele, surse de transmisie aproape ideale.

Prioritizarea afacerilor devanseasă mai tot timpul aplicarea politicilor sanitare şi sociale. Cele din urmă devin stresante - căpătând o atenţie majoră - preocupante numai pe timpul evoluţiei epidemiei.

Credinţele religioase au conservat mentalităţile în perioadele istorice în favoarea incriminării păcatelor omului şi a tributului plătit de acesta pentru neîndreptarea de care a dat dovadă de care a dat dovadă faţă de Divinitate.

Teama de necunoscut a fost însoţită mai întotdeauna de instalarea panicii şi a gândirii iraţionale. Apoi, spiritul de conservare al omului a desăvârşit în multe dăţi, confuzia şi haosul în care se găseau populaţiile contaminate.

Istoria este plină de astfel de ilustrări. Cum nici strămoşii noştri nu au fost ocoliţi de valurile de epidemii, iată câteva din acestea:

Ciuma. O apariţie constantă pe teritoriul României de azi. De la anul 1400 la jumătatea anului 1850. Prima descriere a simptomelor ciumei bubonice în Moldova îi aparţine lui Miron Costin, care scrie că Ştefăniţă, poreclit „Papură Vodă”, „a căzut la grea zăcere, cu herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o mână”. („Flagelul ciumei în istoria Moldovei. Secolele XV-XIX” de prof. Emanuel Bălan, studiu apărut în revista „Carpica”, no. 58/2019 pag. 70-96, Complexul muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău)

Ciuma în spațiul estcarpatic este amintită în 1476, în plină campanie a lui Mahomed al II-lea împotriva lui Ștefan ce Mare, epidemie răspândită de soldații turci.

La mijlocul secolului, în 1552, sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu, cronica lui Azarie, menționează că „în acea vreme și în acel an a fost multă moarte de boală în țara Moldovei”, iar Grigore Ureche, scria că „într-același an fu omor mare și iarnă grea”.

Molima se întețește în perioada 1574-1577, fiind favorizată de foamete ca urmare a luptelor din 1574, când recoltele au fost arse și prădate de către hoardele otomane și tătărești, ce l-au înlăturat de la domnie pe Ioan Vodă cel Cumplit.

În anul 1588, ciuma a venit din Transilvania. Speriat, Petru Șchiopul a părăsit Iașul împreună cu curtea la 20 august, hălăduind pe la Purcelești, la Hotin, Huși și Fălciu, sau în „tabere de câmp”, în corturi până la 15 noiuembrie când s-a reîntors la Iași. (Ibidem)

La începutul veacului al XVII-lea, din Transilvania, epidemia de ciumă s-a extins și în spațiul extracarpatic, în Moldova aceasta fiind amintită de către demnitarul polon Ioan Potocki care scria regelului Sigismund al III-lea la 13 septembrie 1603, că ciuma a cuprins satele și târgurile de la hotarul de apus al Moldovei.

Constantin Brâncoveanu se refugiază în trei rânduri, ba la Cotroceni, ba în Târgoviște, fosta Cetate de Scaun, din calea epidemiilor de ciumă ce îi lovesc domnia.

În toamna lui 1718 are loc una dintre marile epidemii ale bolii ce a înfricoșat întreg Evul Mediu european. E adusă, ca de obicei, de trupele turcești, căzându-i victimă, în februarie 1719 însuși domnitorul Ioan Mavrocordat, domn în mai multe rânduri atât în Moldova, cât și în Țara Românească.

Nu există din acele vremuri date certe despre numărul de morți, dar mărturiile vremii pomenesc adesea de faptul că mureau mai mulți oameni pe zi decât puteau fi îngropați.

11 ani mai târziu, în 1730, un alt Mavrocordat, Nicolae, domnitor, la rându-i, de mai multe ori în Țările Române și ctitor al Mănăstirii Văcărești, e doborât tot de ciumă.

Epidemiile se repetă tot mai des, astfel că în 1738, aceeași plagă, izbucnită în vară, omoară în doar trei luni, după unele estimări, aproximativ 10.000 de oameni doar în București. Doar norocul pare să despartă pe cei ce rămân în viață de cei decedați.

Ciuma lovește în continuare, mai ales în timpul domniei lui Scarlat Ghica. Acesta devine, în septembrie 1766, cel de-al treilea domnitor ce moare răpus de ciumă, după cei doi Mavrocordați.

Secolul al 19-lea debutează cu o epidemie de angină difterică, apoi de febră tifoidă, pentru ca în iulie 1813 să revină vechea și mortala „cunoștință”, ciuma.

„Ciuma a lui Caragea”, a fost probabil cea mai devastatoare epidemie cunoscută până atunci de Țările Române.

Diferite surse menţionează că numai în București mureau între 100 și 300 de oameni pe zi, Capitala având pierderi ce s-au ridicat, chiar la 25-30.000 de persoane, la nivelul ţării fiind consemnate între 75.000 şi 90.000 de victime. Boala „emigrase printr-un slujbaş aş domnitorului de la Constantinopol.

Conflictul militar ruso-otoman din 1828-1830 transformă Ţara Românească şi Moldova în teatre de operaţiuni. Epidemia de ciumă iscată de război a fost una din cele mai severe de până atunci.

35 000 de persoane decedate, inclusiv civili şi militari, cuprinzând 36 de oraşe şi 5496 de sate (E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor. Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433.)

Epidemiile de ciumă au avut o apariţie sporadică în spaţiul românesc după anul 1866, însă şi-au făcut apariţia alte boli molipsitoare şi cu grad mare de mortalitate.

Un episod de holeră este consemnat în timpul războiului de independenţă, apoi în timpul celui de-al doilea război balcanic – 1913, când armata Română a înregistrat mai multe victime din rândurile sale din cauza holerei din Bulgaria, decât de pe câmpul de luptă.

Marele Război a provocat României imense pagube omeneşti şi materiale. Nu se cunoaşte numărul cu exactitate al celor care au murit din cauza epidemiei de tifos din anii 1916-1917 şi următorul. Pierderile de vieţi omeneşti printre civili în timpul războiului a fost de peste 300 de mii de persoane, multe fiind puse pe seama epidemiei. În martie 1917, rata mortalității a atins şi 30%.

Măsurile de prevenţie au fost mult mai puţine şi deseori ineficiente faţă de ziua de azi. Carantinarea persoanelor contaminate a fost una din metodele cele mai utilizate şi cunoscute.

Abia după anul 1894 când a fost descoperit un vaccin pentru ciumă, putem vorbi de o prevenţie eficientă. Ceea ce nu înseamnă că oamenii nu au fost preocupaţi să găsească un antidot la bolile molipsitoare. Aceste măsuri au venit în timp şi cu mari eforturi, fiind în pas cu evoluţia societăţii în general.

Contribuţii editoriale: dl. Dan Falcan, istoric despre ravagiile „ciumei lui Caragea Vodă între anii 1813-1814 la Bucureşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 16 martie 2020 (integral: 34' 36'')

Regia de montaj: Nicu Tănase şi Corina Andriţoiu

Regia de emisie: Lucian Flencheş şi Costin Iorgulescu

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.