„Aliaţi şi adversari ai Unirii Principatelor Române”

Cu efortul neprecupeţit al unui grup de tineri pe atunci la 1840, dar totuşi cei mai luminaţi începe parcursul plin de lipsuri şi sacrificii, de privaţiuni şi recluziune în cazul unora pentru împlinirea unei idei generoase. Unirea Principatelor.

O idee preluată dde la generaţiile anterioare, însă acum aflată sub semnul transformărilor uimitoare ale secolului al XIX-lea, secolul naţionalităţilor.

Fără valul revoluţionar al anului 1848, aproape nici o intenţie sau formă de acţiune politică şi reformatoare nu ar fi avut loc nici în Moldova, ori Ţara Românească, cu atât mai puţin în Transilvania.

Imperiile absolutiste ale Europei au fost cele dintâi care au încercat şi destrămat mişcarea revoluţionară. Fie că reprezentanţii acestora se găseau la Constantinopole, Viena sau Sankt-Petersburg.

Sfârşitul Revoluţiei de la 1848 nu a fost şi sfârşitul eforturilor fruntaşilor săi. Cei mai mulţi au fost exilaţi, pe numele lor apărând lungi termene ale restricţiei înapoierii în ţară, fie în Moldova, fie în Valahia.

Perioada exilului a constituit omogenizarea intenţiilor şi formelor de protest împotriva administraţiei de ocupaţie prin sensibilizarea opiniei publice din Franţa în special, aflată după victoria în războiul Crimeei, una din vocile cele mai influente de pe continent. Sensibilizarea opiniei publice şi mai ales a factorilor de decizie din Europa Apuseană.

La Paris, Viena, Londra și Constantinopol, prin intermediul revistelor cu

larg orizont: România viitoare (1850), Junimea română (1851), Republica română (1851), prin articole, broșuri, memorii înaintate guvernelor și împăratului Napoleon al III-lea și parlamentului englez, revoluţionarii sau paşoptiştii au început o vastă acțiune pentru captarea interesului opiniei europene și al marilor puteri în favoarea cauzei românești.

În acest timp în Principate erau aplicate prevederile Convenţiei de la Balta-Liman (1849) între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman.

Ocuparea cu trupe a Moldovei și Munteniei; domnii erau considerați înalți

funcționari ai Imperiului otoman și erau numiți direct de sultan pe termen de șapte ani; adunările obștești ordinare se suspendau, urmând să fie înlocuite cu Consilii sau Divanuri Ad-hoc; înființarea unor comisii speciale care să revizuiască Regulamentul organic, pentru a se elimina producerea de abuzuri administrative de genul celor care avuseseră loc; numirea a câte unui comisar imperial extraordinar împuternicit să urmărească mersul lucrărilor și politica domnilor etc.

În baza acestei convenții, Barbu Știrbey, în Muntenia, și Grigore Al. Ghica, în Moldova, au fost numiți domnitori pentru o perioadă de șapte ani. Practic o revenire la represiunea regulamentului Organic din 1831 sau monopolul rusesc asupra puterii politice în Ţările Române.

Istoricul A. A. Iordanskii comenta această convenție astfel: „Prin acordul de la Balta-Liman din anul 1849,…ambii domnitori au fost înlocuiți, iar Rusia a obținut din nou dreptul să ocupe principatele timp de trei ani cu condiția ca Moldova și Valahia să întrețină din resurse proprii trupele ruse. Pentru trebuințele armatei ruse de ocupație, datorită acestui fapt, li se cereau

principatelor anual 42 000 000 de ruble, din care 30 000 000 reveneau Valahiei și 12 000 000 Moldovei. Este de la sine înțeles că dorința de a înăbuși revoluția a jucat un rol destul de mare în toată această epopee, dar tendința lui Nicolae I de a transforma ambele principate în gubernii ruse a prevalat, fără îndoială, ca și înainte, asupra celorlalte considerente” (Revista de Ştiinţe Militare nr. 2/2019, autori: general de brigadă (r) prof. univ. dr. Mircea Udrescu şi col. (r) prof. univ. dr. Benoni Andronic).

La finalul conflictului din Crimeea (1853-1856), Rusia a ieşit înfrântă, fiind singură în faţa unei alianţe militare formată din Franţa, Imperiul Britanic, Imperiul Otoman şi Sardinia.

Congresul de Pace de la Paris din 1856 încerca să impună o nouă configurare a raporturilor între Marile Puteri Europene, dar într-o măsură apreciabilă dezbătea şi soluţii pentru problema orientală ivită în sud-estul continentului, adică în Principatele Române.

La începerea congresului, propaganda în favoarea unirii era în plină desfăşurare, iar reprezentanţii marilor puteri fuseseră informaţi în legătură cu această dorinţă a românilor. Poziţiile marilor puteri erau însă diferite. Franţa, spre exemplu, cerea înfăptuirea unirii sub un principe străin, în timp ce Turcia şi Austria se opuneau cu putere unirii Principatelor. Ca urmare, congresul a hotărât ca statutul definitiv al Principatelor Române să fie stabilit după consultarea locuitorilor acestora.

Tratatul de pace a fost semnat la 18/30 martie 1856 la Paris. ''Prin acest tratat se înlătura protectoratul rusesc asupra Principatelor, ele rămânând numai sub suzeranitatea Porţii şi având garanţia marilor puteri europene. Regulamentele organice urmau să fie revizuite potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop, trebuia să se convoace, în fiecare principat, câte un ''Divan ad-hoc'', reprezentând toate clasele societăţii.

Dorinţele acestor divanuri aveau să fie examinate de puterile europene şi hotărârea finală concretizată într-o Convenţie care urma să se încheie tot la Paris. În timpul constituirii şi consultării divanurilor ad-hoc şi până la aplicarea Convenţiei, Principatele aveau să fie conduse de câte un caimacam (locţiitor de domn)

Totodată, prin Tratatul de pace de la Paris se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi, iar Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei.

Franţa dorea unirea pentru a-şi putea creşte influenţa economică şi culturală în principate, Rusia pentru a slăbi Turcia şi influenţa Austriei în zonă, Prusia şi Sardinia pentru a atrage atenţia asupra dorinţei lor de unificare a Germaniei, respectiv a Italiei, iar Anglia a rămas iniţial neutră. Încă de la început s-au opus Turcia, care se temea că noua ţară va solicita mai apoi independenţa şi Austria, deoarece nu dorea ca unirea să dea un semnal pentru românii din Transilvania şi în plus noul stat i-ar fi stăvilit intenţiile de acaparare a gurilor Dunării. După congres s-a mai opus şi Anglia, pentru a mulţumi Imperiul Otoman, care-i servea ca debuşeu economic.

În Principatele române Poarta a numit caimacani: pe Alexandru Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Teodor Balş în Moldova. Ultimul a fost înlocuit în urma decesului său cu Nicolae Vogoride. Atitudinile pe care aceşti caimacami le-au avut faţă de mişcarea unionistă au fost diferite: Alexandru Ghica a sprijinit-o şi a permis reîntoarcerea în ţară a revoluţionarilor paşoptişti, în timp ce Teodor Balş şi mai apoi Nicolae Vogoride au pornit o amplă persecuţie împotriva unioniştilor, au înăsprit cenzura şi au falsificat listele de alegeri pentru deputaţii divanului Ad-hoc, astfel încât să câştige partida potrivnică unirii.

În Ţara Românească, gruparea unionistă reîntoarsă din exil a început să scoată din nou ziarul „Timpul” şi a înfiinţat gazeta „Concordia”.

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Caimacanul Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.

În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.

Contribuţii editoriale: dl. Horia Nestorescu-Bălceşti, istoric şi cercetător al Francmasoneriei Române cu un portret al împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. Un interviu de Mirela Băzvan.

Interviul integral :

Regia de montaj: Gianina Oprea

Regia de emisie: Oana Popescu şi Costin Iorgulescu

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 20 ianuarie 2020 (integral: 32' 36'')

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.