„Alianţe electorale. Anul 1937”

Două percepţii ale lumii politice autohtone au caracterizat anii '30: Restauraţia şi declinul avansat către regimuri autoritariste şi totalitare.

Înscăunarea regelui Carol al II-lea la 8 iunie 1930 a fost o opţiune politică pregătită personal de prinţul dezmoştenit de părinţii săi, atunci când se găsea într-un autoexil, dar la care a contribuit şi o parte a clasei poltice nemulţumită de randamentele oferite de Regenţă în materie de guvernare.

Mai putem adăuga şi ascuţirea luptei – ca să preluăm un termen din arsenalul din viitor – între partide pentru ajungerea la guvernare şi gestionarea bugetelor publice.

Regele a venit cu un mesaj de împăcare, abil, laborios şi de mare rezonanţă pentru politicieni – unii naivi, adresat şi publicului larg în care aproape că îşi cerea iertare pentru erorile din trecut şi avansa un şir de promisiuni dintre cele mai optimiste şi încurajatoare pentru poporul său.

Înscăunarea regelui Carol al II-lea a coincis cu amplitudinea maximă a crizei economice mondiale din perioada 1929-1933, am putea avansa opinia că Restauraţia a fost şi produsul neputinţei guvernelor de a oferi soluţii la criză, aşa încât, Suveranul a avut aproape toate atuurile pe care şi le putea dori, cu o excepţie care l-a bântuit în următorii zece ani de domnie: ruperea relaţiei cu Elena Lupescu-Wolff, atât de intens cerută de Iuliu Maniu şi suporterii săi din PNŢ.

Bătrânii liberali, veteranii PNL, rămaşi după dispariţia prematură a liderului lor Ionel Brătianu s-au opus serios intenţiei regelui de a se întoarce, numai că mişcările sau jocurile de seducţie ale lui Carol al II-lea au fost mult mai cuprinzătoare şi intense. De altfel, Vintilă Brătianu preşedintele PNL se stingea din viaţă chiar în anul 1930, iar la putere se găseau naţional-ţărăniştii care câştigaseră cu un scor memorabil alegerile din 1928.

Monarhul primea sprijin şi din partea militarilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât nimic nu părea să umbrească sărbătoarea Restauraţiei şi domnia regelui Carol al II-lea.

Refuzul Suveranului de a nu se mai implica în viaţa partidelor şi a-şi depăşi prerogativele constituţionale pe lângă promisiunile de împăcare încălcate pentru reluarea vieţii de familie alături de regina Elena în favoarea celeilalte Elene (Lupescu-Wolff) au uşurat apariţia unui antagonism între Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ.

Mai mult , Suveranul în locul rolului de arbitru constituţional între puterile statului a aplicat poate cel mai iscusit deviza: „dezbină şi stăpâneşte” aproape fiecare partid politic participant la viaţa parlamentară şi socială a ţării suferind de disidenţe şi sciziuni.

Tranzacţionarea funcţiilor şi a posturilor publice din administraţia statului de nivelul cel mai înalt s-a făcut şi cu concursul neprecupeţit al regelui şi amantei sale, în scurt timp, persoanele din jurul monarhului au dobândit puteri discreţionare în ceea ce s-a numit „Camarila regală”.

Camarila ajunsese să beneficieze de suportul, ajutorul serviciilor speciale de informaţii pentru a combate adversarii declaraţi sau aleşi, inclusiv folosirea Poliţiei şi a Jandarmeriei în acelaşi scop.

Crizele de guvern s-au înmulţit cel puţin în perioada de până la preluarea puterii de către PNL în anul 1934 prin Gheorghe Tătărescu, fidel Palatului, având de partea sa şi ajutorul dat prin proclamarea stării de asediu, stare care a ţinut până la abdicarea Suveranului în septembrie 1940.

În aceste condiţii, lupta dintre regele Carol al II-lea şi Iuliu Maniu principalul opozant a căpătat accente şi mai intense. Acestui conflict i s-a mai adăugat un altul, între Suveran şi Mişcarea Legionară, iniţial o asociere politică naţionalistă îndreptată împotriva pericolului bolşevic şi a influenţei străinilor din ţară, îndreptată de asemenea şi împotriva populaţiei evreieşti.

Mişcarea Legionară a activat iniţial sub numele de „Legiunea Arhanghelul Mihail”, apoi drept „Garda de Fier”, în anul 1931 ca „Gruparea Corneliu Codreanu”, iar din 1935 sub numele de partidul „Totul pentru Ţară”.

Schimbarea deasă a numelui de înmatriculare politică a fost cauzată de deciziile cabinetelor de a-i scoate în afara legi, fiind considerată o formaţiune politică periculoasă şi antidemocratică, aşa după cum statua şi legea Mârzescu din 1924, prevedere prin care atât comuniştii, cât şi legionarii au fost declaraţi persona non grata. Dacă pentru comunişti, prevederile legii amintite au fost puse în aplicare, pentru legionari, acestea au contat prea puţin.

Este drept că autorităţile statului nu îi menajau pe legionari care practic conduceau centrele universitare ce deveniseră radicale în cererile lor naţionaliste - membrii şi simpatizanţii Mişcării ajunseseră la ordinul de mărime: un milion de oameni - deseori arestarea, tortura şi uciderea manifestanţilor fiind metode curente de represiune.

De cealaltă parte, atacul asupra instituţiilor statului şi a reprezentanţilor săi, cazul prefectului Manciu de la Iaşi (1924), uciderea prim ministrului I.G. Duca (1933), a foştilor membri ajunşi disidenţi, cazul Mihai Stelescu, şef al organizaţiei politice „Cruciada românismului” ori disputele cu foşti asociaţi „lăncierii” sau membri Ligii de Apărare Naţional Creştine conduse de prof. A.C. Cuza au fost catalogate de autorităţi ca manifestări clare de nesupunere şi ameninţări la adresa siguranţei statului.

Trebuie reamintit că Mişcarea Legionară s-a circumscris ca ideologie şi manifestare politică curentului de radicalizare a dreptei din Europa de la care a împrumutat multe caracteristici şi cu care a păstrat relaţii cordiale.

Disputele mai mult sau mai puţin vizibile între regele Carol al II-lea şi opozanţii săi au culminat în anul 1937 cu încheierea unui pact de neagresiune electorală în avant-premiera scutinului electoral de la 20 decembrie.

PNŢ, partidul „Totul pentru Ţară”, gruparea disidentă liberală condusă de Gheorghe Brătianu şi Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu decid la 25 noiembrie în favoarea eliminării contradicţiilor de conduită electorală, sprijinirea reciprocă pentru controlul şi supravegherea alegerilor, împiedicarea tentativelor de fraudă – un detaliu binecunoscut în perioada interbelică – aplanarea conflictelor între părţi, fără renunţarea la propria ideologie şi listă electorală.

Pactul de neagresiune electorală a fost consemnat în istoriografia noastră ca o etapă a înlăturări PNL de la guvernare şi implicit a încercări de a-l obliga pe Suveran să reintre în cadrele rolului său constituţional.

De cealaltă parte a baricadei, regele Carol al II-lea îi cere lui Gheorghe Tătărescu ca Partidul Național-Liberal să încheie un cartel electoral cu Frontul Românesc condus de Vaida Voevod, fost la PNŢ și cu Partidul German, susținători ai politicii carliste.

Legea electorală, din anul 1926, acorda o primă electorală de zece la sută partidului sau grupării politice (Grupare Majoritară) care atingea pragul de 40% din voturi, asigurând majoritatea absolută menită să asigure stabilitatea politică în actul guvernării.

Istoricul dr. Sorin Aparaschivei într-un studiu dedicat acestui eveniment nota: „ ...Strategia lui Carol al II-lea era să aibă controlul asupra organizării scrutinului. Anterior, regele s-a îngrijit să-și pună oamenii cheie în aparatul administrativ. Gavrilă Marinescu era unul dintre ei. Fusese numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, îndeplinind în același timp și funcția de Prefect al Poliției Capitalei.

Pentru serviciile aduse, la 10 mai 1937 primește gradul de general de brigadă.

Nu în ultimul rând, ministru de interne era chiar Gh. Tătărescu ! În iunie 1935, ziarul „Dreptatea”, oficiosul PNȚ, îl caracteriza astfel pe Gavrilă Marinescu: „Un specimen dintr-o serie de cuibare cu ploșnițe sugătoare de sânge din trupul sănătos al nației (...). Nici viața filmată a gangsterilor nu întrece în peripeții și tertipuri activitatea acestui borfaș de junglă”.

Din aceaşi sursă mai aflăm că: „ ... În decembrie 1937, Mihail Moruzov și unii apropiați din Serviciul Secret au aflat că Gavrilă Marinescu, protejatul lui Carol al II-lea, a primit de la Regele Carol al II-lea sarcina de a se asigura că la alegerile generale din 20 decembrie 1937: „Nu se va înregistra nici o surpriză neplăcută, iar liberalii vor câștiga cu 42% contra alianței Maniu-Codreanu ! - Lucru pe care Marinescu l-a garantat în fața regelui”

şi : „ ... Eugen Cristescu, pe atunci director în Siguranța Statului și viitorul Director General al Serviciului Special de Informații: „La alegerile din anul 1937, Mișcarea Legionară (Partidul Totul pentru Țară) a obținut 800 000 de voturi ! Dar 300 000 voturi au fost escamotate de Ministerul de Interne, anunțându-se public numai 500 000 de voturi ”

După încercări de tergiversare, la 30 decembrie 1937, ministrul de interne s-a văzut nevoit să anunțe public rezultatele. Pe primele trei locuri s-au clasat: Partidul Național Liberal, cu 35.92%;

Partidul Național-Țărănesc, cu 20,40%;

Partidul „Totul pentru Țară”, cu 15.58%.

Partidul Naţional Creştin, rezultat al fuziunii partidului condus de Octavian Goga – Partidul Naţional Agrar şi cel al profesorului A.C. Cuza - Liga Apărării Naţional Creştine din anul 1935 a obţinut al patrulea scor: 9,15 la sută.

Conform legii electorale, nici un partid nu a obţinut minimum 40 la sută din sufragii, astfel că se adâncea criza politică.

Regele nu a mai așteptat publicarea rezultatelor oficiale, a primit demisia lui Gheorghe Tătărescu, la 28 decembrie 1937, și fără a mai recurge la consultări politice l-a numit premier pe Octavian Goga.

Cele 44 de zile ale guvernării Goga – a se urmări şi Criza parlamentară (1937-1938 ) - Istorica - Radio România Actualităţi Online (romania-actualitati.ro)

au lucrat în favoarea regelui Carol al II-lea care a demonstrat încă o dată fragilitatea mandatului guvernamental, a clasei politice autohtone pe care a dinamitat-o, boicotat-o şi dezmembrat-o cu orice ocazie.

De altfel, activitatea guvernului Goga-Cuza a fost premeditat condusă prin interpuşi – a se vedea conţinutul fişierului audio al ediţiei – spre disoluţie prin dezorganizare.

În loc de organizarea unor noi alegeri parlamentare programate pentru martie-aprilie 1938, Suveranul preia iniţiativa, iar la 10 februarie 1938 instaurează regimul de autoritate regală cunoscut şi sub numele de dictatura regală.

În ciuda protestelor şi a revendicărilor exprimate de Iuliu Maniu şi partidul său, monarhul prin noua Constituţie plebiscitată scoate în afara legii toate partidele politice.

În ceea ce priveşte Mişcarea Legionară, aceasta se retrage din competiţia electorală, partidul „Totul pentru Ţară” este dizolvat la cererea lui Corneliu Codreanu, practic, membrii Mişcării intrând în clandestinitate.

Având toate pârghiile puterii, regele porneşte la decapitarea Mişcării Legionare şi a liderilor ei, în următorii doi ani (1938-1939).

Contribuţii editoriale: dl. prof. dr. Gheorghe Onişoru de la Universitatea din Suceava cu un portret al Elenei Lupescu-Wolff, amanta regelui Carol al II-lea şi membru de vază al Camarilei. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 11 octombrie 2021 (integral)

Regia de montaj: Eugenia Ivanov şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Adriana Anica şi Izabel Jerdea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.05 – 02.30.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro