„Alexandrina Cantacuzino şi emanciparea femeilor din România”

Şi acest curent de opinie – emanciparea femeii – în România modernă a avut o evoluţie cu multe similarităţi ca şi în lumea europeană şi dincolo de aceasta.

Coborând pe scara timpului istoric, deosebim câteva momente care schiţează pentru viitor o lungă perioadă de îndârjire şi înflcărare pentru mişcarea feministă:

1848 - 1849: Femeile au luat parte, alături de soții și frații lor, la revoluțiile din Țările Române; punctul al 16-lea al Proclamației de la Islaz (9 iunie 1848, de fapt programul revoluției muntene) prevedea: „instrucție egală pentru tot românul de amândouă sexele” ; Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Catinca Caracaș, Maria Eliade Rădulescu, Sevastia Bălcescu, Elena Cuza, Efimia Pleșoianu, Zoie Golescu, Pelaghia Roșu s-au afirmat drept luptătoare devotate pentru cauza revoluției.

1856 - 1859: Femeile din toate provinciile locuite de români au susținut mișcarea pentru unirea Moldovei cu Țara Românească. Publicista de excepție și institutoarea Sofia Cocea, prin articolele semnate în ziarele unioniste și prin apelurile sale către femei, atrăgea atenția contemporanilor asupra legăturii intrinsece între reformarea, în direcția democratică, a societății românești și emanciparea femeii. Aceleași idei promova și Elena Ghica (Dora d’Istria), autoare a unor studii feministe și susținătoarea unirii tuturor românilor într-un stat național modern.

1863 - 1865: Apare la București revista Amicul familiei sub direcția feministei Constanța Dunca-Schiau.

1865 - 1866: Maria Rosetti editează la București revista Mama și copilul.

1867: Se înființează Reuniunea Femeilor Române de la Iași de către Cornelia Emilian, după modelul Reuniunii Femeilor Române din Brașov, având drept scop: „îndrumarea fetelor pe calea meseriilor pentru a-și câștiga existența”.

1868: Apare la Roman jurnalul Femeia sub redacția lui I. Gheorghiu, urmărind să perfecteze „Instrucțiunea și educațiunea fetelor”.1877 - 1878: În timpul războiului de independență, au fost create pentru ajutorarea frontului și pentru ingrijirea soldaților răniți și a orfanilor de război numeroase comitete de femei în toate provinciile românesti coordonate de Comitetul Central al femeilor, cu sediul la Iași, în frunte cu Maria Rosetti Roznovanu.

1878 - 1881: A apărut la București publicația de talie europeană Femeia Română sub direcția Mariei Flechtenmacher; printre colaboratori se aflau personalități cu convingeri democratice și socialiste ca Sofia Nădejde, Adela Xenopol, C. Dobrogeanu-Gherea, Paul Scorțeanu.

1890: A luat ființă Societatea doamnelor române din Bucovina cu sediul la Cernăuți, în frunte cu Eufrosina Petrino-Armis, Victoria Stârcea, Elena Popovici, Ștefania Hurmuzachi, Aspasia Onciul ș.a. având peste 30 de filiale în orașele provinciei.

1892: S-a constituit la București Secția feminină a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, având peste 600 de membre.

Octombrie 1894: A luat ființă Liga Femeilor Române la Iași, cu filiale în mai multe orașe ale țării; printre membrele fondatoare se numărau Cornelia Emilian, Sofia Nădejde, Cornelia E. Sevastos, Profira Carp ș.a. Liga s-a afiliat la Uniunea internațională a femeilor cu sediul la Londra.

Martie 1896: A fost înaintată Camerei Deputaților petiția Ligii Femeilor Române de la Iași în vederea schimbării statutului juridic al femeii măritate.

Mai 1896: A apărut primul număr al revistei Dochia sub direcția Adelei Xenopol, având drept obiectiv susținerea luptei pentru emanciparea economică, politică și juridică a femeii române.

Noiembrie 1897: Ia ființă la București Societatea Materna sub conducerea dr. Maria Cuțarida-Crătunescu, pentru îngrijirea copiilor săraci și orfani.

1900: Se constituie la Iași Societatea Sprijinul din inițiativa unor femei intelectuale ca dr. Ecaterina Arbore, dr. Virginia Alexandrescu, Izabela Sadoveanu, Ema Beldiman, cu scopul „de a deștepta femeile muncitoare din ignoranță și inconștiență”.

1904: Se înființează la București Societatea femeilor române sub președinția Ecaterinei Cantacuzino pentru educarea femeii în spiritul culturii naționale.

1906: Se întemeiază la București asociația Cultura și ajutorul femeii, în frunte cu Elena Pherekhyde, Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu, Florica Assa ș.a., în vederea adăpostirii și educării copiilor și femeilor nevoiașe.

1908: Se constituie la Iași asociația Unirea educatoarelor române condusă de un comitet central din care au făcut parte: Emilia Humpel, Eleonora și Tereza Stratilescu, Maria Buțureanu, Aneta Socol ș.a., având ca organ de presă revista Unirea femeilor române, în care vor apărea valoroase studii de sociologie feministă.

Oficial, odată cu înregistrarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femielor din România, mişcarea feministă capătă mai multă coeziune şi forţă pentru câştigarea unor importante prefaceri pe tărâmul egalităţii de şanse dintre bărbaţi şi femei.

Dacă înainte de anul 1910, gesturile şi accentele exprimate de femei în căutarea convingerii factorilor de decizie din epocă ai României că e necesară o ajustare considerabilă pentru egalitatea de gen, până la Primul Război Mondial, dar îndeosebi pe timpul desfăşurării conflagraţiei, femeia începe să se descopere ca jucător social şi contributor şi în domenii care până atunci nu-i lăsau nici o şansă de afirmare şi consideraţie.

Spre exemplu în revista „Drumul Femeii“ din iulie 1912 apărea sub semnătura unei doamne următoarea punere în temă:

„ E imposibil, e imposibil... Acestea sunt vorbele cu care-mi răspund cei mai mulţi bărbaţi când intru în vorbă asupra: drepturilor femeei. Nu vezi, îmi zise acum câteva zile un inteligent titrat, că: luând femeia cea mai inteligentă, corectă şi ideală, după părerea d-tale şi lăsând-o în voia ei, deajuns o singură privire a unui Don Juan frumos şi rafinat şi adio; toate merg vertiginos spre calea cea rea. Să-ţi dau un exemplu: o fată se mărită cu un tânăr frumos, au o avere comună de 70.000 lei, duc, câţiva ani, trai fericit, au trei copii drăguţi. Ei bine, ce-i vine în gând femeei, părăseşte căminul şi cei trei copilaşi şi dispare... cu un stricat, cu un detracat... Deci, ce valoare mai au teoriile şi părerile d-tale ?“

„ ... Noi cerem, şi suntem în cel mai mare drept a cere, ca fata şi femeia în special să nu fie numai obiectul de plăcere şi decor al bărbaţilor, cerem ca femeii să i se respecte şi recunoască aceleaşi drepturi la îndeplinirea dorinţelor şi dispoziţiunilor sale intelectuale, artistice etc.; cerem pedepsirea tuturor perde vară care cred că pot să-şi bată joc în tot chipul de fată şi femee zicând: Ce eşti decât o simplă fată săracă... eu, om cu renume, situaţie, din familie mare, bărbat, înainte de toate, ce frică pot avea de tine?!“

În termeni asemănători şi Alexandrina Cantacuzino, viitoarea figură emblematică a mişcării feministe de la noi conchidea în volumul „Cincisprezece ani de muncă socială și culturală, discusuri, conferințe, articole, scrisori, 1928, București” : „ ... nu cu femeia-păpuşă ori cu femeia-obiect de plăcere vom păşi în lumea de mâine”.

Alexandrina Pallady, cunoscută și sub numele de Didina, s-a născut la Ciocănești, un sat din județul Ilfov. Prin naștere – 20 septembrie 1876 - a făcut parte din clasa marilor boieri: tatăl ei, locotenent colonelul Theodor Pallady, un aristocrat din regiunea estică a Moldovei, a câștigat distincții în Armata naţională în timpul Războiului de Independenţă.

Mama ei era venită din ramura familiei Kretzulescu din Țara Românească și moștenitoarea unei mari moșii. Prin bunica paternă, Alexandrina cobora dintr-o altă mare casă boierească, Ghica, care deținea conacul din Ciocănești.

Rămasă de mică orfană a intrat în grija unei mătuşi, Eliza Ghica care a trimis-o la studii în Franţa. La întoarcere, s-a căsătorit cu fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino poreclit „Nababul” pentru uriaşa averea deţinută în epocă.

Cumnatul ei era Mihail G. "Mișu" Cantacuzino, care a fost Ministru al Justiției și liderul unei facțiuni din interiorul Partidului Conservator.

Alexandrina și Grigore au avut trei fii, toți născuți între 1900 și 1905: Gheorghe (arheolog, profesor universitar, membru al Academiei Române), Alexandru (avocat, diplomat, scriitor, comandant legionar, la 22 septembrie 1939 a fost executat din ordinul Regelui Carol al II-lea) și Constantin, despre care se ştie prea puţine.

În 1910, Alexandrina s-a alăturat societății filantropice ortodoxe române, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR)

Nucleul Societăţii era reprezentat de un grup de doamne din înalta societate, care le includea printre altele pe: Alexandrina Cantacuzino, Zoe Râmniceanu, Elena Odobescu, Anastasia Filipescu, Maria Glagoveanu, Sultana Miclescu și Zetta Manu.

Deși SONFR a fost sponsorizată de "Nababul" și alți conservatori importanți, precum şi de Banca Naţională, pozițiile ideologice au rezonat cu programul Național Liberal al lui Spiru Haret, Ministru al Educației, care le-a oferit sprijinul său total.

Cu astfel de surse de venit, completate de împrumuturi bancare și donații private, SONFR a înființat două școli de fete, 17 grădinițe, prima în Dorobanților și 22 de biblioteci publice.

Unele fonduri s-au îndreptat direct spre cumpărarea de terenuri pentru comunitățile țărănești românești din Transilvania și din alte părți, cu școli construite în locuri îndepărtate: Cernăuți, Geaca și Marcovăț.

Membrii SONFR au inclus sufragete liberale, cum ar fi Calypso Botez; Cantacuzino însăși era mai puțin afiliată cu acest curent, deși ea însăși se descria ca "feministă".

Alexandrina Cantacuzino susţinea egalitatea între soţi, iar munca femeii în gospodărie considera că trebuia să fie tratată ca o profesie plătită.

Idealul feminin era mama, conducătoare a sufletului neamului; bărbatul se ocupă de stat, iar femeia de neam, de popor.

Alexandrina Cantacuzino compunea mesajul unui feminism creştin a cărui principală revendicare era recunoaşterea publică a valorii sociale a maternităţii. Ea îşi asuma o responsabilitate socială şi naţională, care o particularizează în cadrul ideologiei feministe.

Alexandrina Cantacuzino a atacat monopolul bărbatului în politică, pentru femei a cerut drepturi civile şi politice integrale. Nu era îngăduitoare faţă de femeia parazitară, incapabilă, iar discursul moralizator al Alexandrinei Cantacuzino se centra pe muncă, educaţie, credinţă.

Instituţiile care au devenit fundamentale în această activitate de resurecţie a femeii şi a neamului sunt Biserica, Şcoala şi Familia, cei trei mari factori ai vieţii sociale.

În 1912, la inaugurarea Institutului de fete al societății din București, strada Principatele Unite nr. 63, Alexandrina Cantacuzino descria societatea: „…SONFR s-a întemeiat cu deviza «Prin noi înşine» şi cu scopul de a crea grădini de copii cu internate şi biblioteci populare.”

În anii Primului Război Mondial, o mare parte a elitei feminine s-a implicat în asigurarea asistenţei sanitare. Alexandrina Cantacuzino, ca şi Martha Bibescu, a preferat să rămână în Bucureşti în perioada ocupaţiei germane, a activat ca membră a Crucii Roşii. A fost directoare și împreună cu alte membre ale SONFR s-a îngrijit de buna funcţionare a unui mare, modern şi solicitat spital de răniţi din Bucureşti – Spitalul 113.

„La 23 august 1916 ne întruneam pentru a organiza spitalul 113; multe dintre noi nu se cunoşteau nici măcar din vedere, erau însă toate mânate de spiritul de jertfă care este podoaba femeii şi de dorul nesfârşit de a-şi închina toate puterile scumpei noastre ţări… Amintirea câtorva doamne va rămâne nedespărţită de denumirea ce li s-a dat de însuşi scumpii noştri ostaşi, a d-nei Rosetti-Bălănescu de «mămica bolnavilor» şi aceea aşa de duioasă de <zânele prizonierilor> care se cuvine d-nelor Romniceanu, Greceanu, Pompei etc.”

Alexandrina Cantacuzino a reușit să obțină subvenţii de la Banca Naţională a României pentru Spitalul 113, l-a organizat în localul Institutului de fete al SONFR din București, strada Principatele Unite, nr. 63 – peste 100 de camere, trei servicii de chirurgie, două săli de operaţie, patru săli de pansamente, o farmacie, celule de izolare pentru boli contagioase, băi, serviciu de deparazitare, spălătorie, capelă, sală de serbări, cinematograf, bibliotecă, atelier de coşuri şi rogojini ş.a. – unde au fost îngrijiţi 3200 ostaşi şi 120 ofiţeri români.

Cu toate că avusese excelente relaţii cu lumea germană, în timpul Primului Război Mondial, Alexandrina Cantacuzino a fost reţinută de autorităţile militare pentru atitudine antigermană. Alături de alte doamne din protipendadă a protestat împotriva abuzurilor şi spolierii populaţiei bucureştene comise în cei doi ani de ocupaţie de administraţia militară a Puterilor Centrale.

La 23 noiembrie 1918 (stil vechi), în Capitală, Regina Maria, Principesele Elisabeta şi Maria, generalul Berthelot au vizitat Institutul SONFR, condus de Alexandrina Cantacuzino, care adăpostise orfanii de război ai Regiunii Bucureşti.

Alexandrina Cantacuzino a continuat opera sa de construcţie socială, astfel la 18 decembrie 1920 a fost inaugurat Orfelinatul Societăţii Orfanilor de Război din Calea Şerban-Vodă 92, în prezenţa Reginei Maria, a mitropolitului Miron Cristea şi a ministrului de război, general Răşcanu.

În perioada interbelică, Alexandrina Cantacuzino a iniţiat şi coordonat o serie de organizaţii feministe: Țesătoarea „Regina Elisabeta” cu școli de țesătorie, expoziții de covoare și cusături tradiționale, Consiliului Naţional al Femeilor Române care „…în 3 ani de activitate, creează prima mişcare cetăţenească a femeilor; comisiunile juridice ce le întemeiază, pun pe intelectualele femei în stare să discute legislaţiunea română cu personalităţi bărbăteşti de seamă. Din aceste lucrări reiese programul de Reforma Codului civil şi obţinerea dreptului pentru femeea română de a-şi păstra naţionalitatea, independent de căsătoria ei.

În 1927-1928, a pus în funcţiune un important centru de asistenţă socială, o asociaţie cu o mare valoare morală, Casa Femeii, care asigura femeilor un ajutor economic, medical, juridic, intelectual.

Alexandrina Cantacuzino şi-a adus contribuţia şi la activităţi desfăşurate de societățile: Solidaritatea, Secţia Auxiliară Feminină FIDAC - Federaţia Interaliată a foştilor combatanţi, Uniunea Intelectuală Română, Memorialul Interaliat de la Liege, Ateneul Popular Buşteni.

Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă și în comitetul municipal al Capitalei.

Străduinţa depusă la nivel naţional a fost dublată de o serie de iniţiative în plan regional şi chiar mondial, de numele Alexandrinei Cantacuzino legându-se înfiinţarea Micii Antante a Femeilor (România, Polonia, Cehoslovacia, Grecia), ea fiind aleasă prima preşedintă a organizaţiei (1923-1924).

Totodată, ea a coordonat, în calitate de vicepreşedinte, activitatea Consiliului Internaţional al Femeilor (1925-1936), precum şi a Comitetului de Arte al acestei organizaţii internaţionale (1936).

Alexandrina Cantacuzino a avut nenumărate contacte strânse cu diferite personalităţii ale mişcării de emancipare a femeilor din lumea întreagă. A efectuat călători în Statele Unite şi Canada. Din America a venit cu următoarele impresii:

„Căsătoriile se fac şi se desfac foarte repede. Femeea domneşte acolo. Legile sunt toate făcute spre ocrotirea ei. Una din ele îmi spunea: «Aci nu sunt regi, ci numai regine!». Fata tânără e liberă, iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute, fără ca părinţii să aibă ceva de zis, însă dacă ar necinsti-o sunt siliţi la căsătorie sau condamnaţi la închisoare. (...) În privinţa căscniciei şi a vieţii familiare, părerile sunt iarăşi împărţite, dar se poate spune că bărbatul lucrează ca o maşină pentru a produce bani. (...) Femeea trăieşte alături de soţ, este camaradul de business, adică de afaceri, părtaşă la câştiguri şi la pierderi. Romanul, iubirea, care la noi în vechea Europă mai joacă un mare rol, acolo nu au vreme să se înfiripeze. Te însori, te desparţi, iar te căsătoreşti, acestea sunt lucruri neînsemnate. Munca, producţia, creaţiunea, banul, acestea formează rostul vieţii“

În 1921, a devenit vicepreşedintă şi din 1930, preşedintă a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), o federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război

În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale.

Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate.

Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.
„Gruparea nu admite înscrierea femeilor în partide, ci le cere să se concentreze sub conducerea ei, care va trata cu toate guvernele condiţiile colaborării femeilor votante. În nici o ţară din lume – chiar acolo unde femeile au participat intens la luptele politice, înaine de emancipare – nu există un partid feminin, ca o reală forţă politică, ne-cum la noi. Şi după părerea mea, nici nu trebue să existe. Atâta ne-ar mai trebui: după luptă politică de clasă, luptă politică de sex“, declara pentru „Universul“ din 29 aprilie 1929, Maria Popp, scriitoare şi preşedinta Asociaţiei pentru emaciparea femeilor din Oltenia.

O explicaţie mai optimistă a dat, tot pentru „Universul“ d-na Satmary, preşedinta Asociaţiei pentru emanciparea femeilor din Bucureşti, care aderase la GFR: „Niciodată în revendicările noastre feministe nu am cerut decât posibilitatea de colaborare, alături şi împreună cu bărbatul. Nu înţeleg noua grupare nici într-un caz ca un partid politic, căci aceasta ar presupune aspiraţia la un partid exclusiv feminim, un partid de guvernământ exclusiv feminim, ceea ce pe lângă că ar fi o imposibilitate în fapt, dar ar fi şi în absolută contrazicere cu principiile feministe“.

În 1938, femeile au primit şi dreptul de a vota şi de a fi alese în Parlament, însă vremurile începeau să devină tulbure. La sfârşitul anului 1938, regele Carol al II-lea interzicea activitatea GFR şi Alexandrina cădea în dizgraţie.

Unele opini converg către ipoteza că Alexandrina Cantacuzino ar fi fost adepta ideologiei legionare, iar în locuinţa sa ar fi avut loc întâlniri legionare. Realitatea istorică arată însă că prinţesa nu a obţinut avantaje din simpatiile sale politice de dreapta, dimpotrivă: şi-a pierdut fiul, comandantul legionar Alexandru, a fost izolată şi condamnată la domiciliu forţat de către Regele Carol al II-lea aproape un an.

După abdicarea lui Carol al II-lea, prinţesa şi-a reluat activitatea, ea fiind sprijinită chiar de către generalul Ion Antonescu, chiar în condiţiile grele de război, iar în 10 octombrie 1944, la Bucureşti, Alexandrina Cantacuzino a decedat.

Pentru întreaga sa activitate, Alexandrina Cantacuzino a primit numeroase distincții, printre care ordinul Meritul Cultural, cu rang de cavaler cl. I, Crucile de Răsboi române, italiene şi interaliate, Marele Cordon al Sfântului Mormânt, Crucea Ordinului Regina Maria a României, Mare Ofiţer al Ordinului Sf. Sava al Iugoslaviei, Leul cehoslovac în gradul de comandor.

Ziaristul Corvin Petrescu, în ziarul „Ghiara” din iunie 1925, o descria astfel: „Principesa Alexandrina Cantacuzino are şi virtuţile matroanei romane şi calităţile femeii moderne americane: un spirit familial şi un spirit social; un spirit tradiţionalist şi un spirit modernist; un spirit idealist şi un spirit pozitivist.”

Prin ideile, munca și realizările ei – înființarea de școli, cămine, cantine, spitale, monumente istorice, biserici, asociații feministe –, prin conexiunile pozitive și constructive cu elitele politice și culturale, naționale și internaționale, prințesa Alexandrina Cantacuzino, chiar și uitată în zilele noastre, rămâne un model veșnic al feminismului românesc. (Monica Negru - Orizonturi culturale, no. 12 din decembrie 2020, http://www.orizonturiculturale.ro/)

Contribuţii editoriale: părinte-profesor dr. Mihai Săsăujan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti despre valorile şi funcţiunile Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române în câmpul emancipării genului în România interbelică. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea “Istorica”, ediţia din 8 martie 2021 (integral)

Interviu cu părinte-profesor dr. Mihai Săsăujan despre colaborarea BOR-SONFR (integral)

Regia de montaj: Carmen Idriceanu şi Florina Neda

Regia de emisie: Oana Popescu şi Raluca Goga

Foto:

Câteva instantanee ce provin din colecţiile aflate la Arhivele Naţionale îngăduite de invitata noastră, doamna prof. Anemari Monica Negru

Alexandrina Cantacuzino în anii tinereţii.

Împreună cu soţul, în automobil la Paris.

Cei trei copii ai Alexandrinei Cantacuzino. De la stânga la dreapta.

La reuniunile SONFR:

într-o croazieră cu un vas de pasageri.

întâlnire cu preşedintele Cehoslovaciei la Geneva.

invitaţie adresată artiştilor plastici din cadrul "Micii Înţelegeri" ( a femeilor) la o seară de muzică la Palatul Cantacuzino

invitaţie adresată de preşedintele Cehoslovaciei şi soţia către Alexandrina Cantacuzino

cu prilejul sărbătoririi

în buletine externe

din timpul ocupaţiei Bucureştiului de armatele Puterilor Centrale

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro