„Acordul de procentaj şi soarta României”

Istoriografia sovietică a recunoscut abia în anul 1989 înţelegerea dintre Stalin şi Churcill sau acordul de procentaj care delimita sferele de influenţă ale celor două mari puteri.

Acordul de procentaj a constituit subiectul principal al întâlnirii din 9 octombrie 1944.

Acordul de procentaj nu a fost o iniţiativă spontană, născută din atmosfera discuţiei dintre cei doi lideri, ci rezultatul unei reflecţii politice, tabelul cu procentele fiind pregătit de premierul britanic, înainte de discuţia cu Stalin.

Aceste procente sunt cunoscute: România : 90% Rusia, 10 % alţii; Grecia: 90% Marea Britanie în acord cu SUA, 10% Rusia; Iugoslavia şi Ungaria: 50% cu 50%; Bulgaria: 75% Rusia, 25% alţii.

„STENOGRAMA CONVERSAŢIEI TOV. STALIN CU CHURCHILL

9 octombrie 1944, ora 22.00

Au fost prezenţi:

Eden, Kerr şi Birse – din partea britanică

Molotov şi Pavlov – din partea sovietică

La începutul conversaţiei, Churchill îi oferă tov. Stalin portretul său cu autograf.

Tov. Stalin, primind portretul, îi mulţumeşte lui Churchill.

Începând discuţia, Churchill anunţă că, fiind necesară clarificarea unui şir de probleme – şi pentru că acest lucru este mai uşor de realizat prin intermediul discuţiilor personale, decât prin corespondenţă – el, Churchill, a venit aici, la Moscova.

În conversaţiile personale se va putea stabili ce doreşte una sau cealaltă parte, şi se va putea găsi soluţia problemelor care interesează ambele părţi. Discuţiile personale scutesc ambele părţi de corespondenţa telegrafică.

Cea mai dificilă problemă este cea a Poloniei. Ambele părţi trebuie să încerce să ajungă la un acord în privinţa unei politici comune faţă de Polonia. Faptul că ambele părţi au «cocoşi de luptă» nu este bine.

Tov. Stalin face observaţia că fără cocoşi ar fi fost dificil să se rezolve (ceva – n. trad.). De exemplu, cocoşii dau semnal că „e timpul să ne trezim”.

Churchill se declară de acord cu această observaţie. Aduce la cunoştinţă că problema graniţei sovieto-polone a fost deja rezolvată. Am putea, încă o dată, să mai aruncăm o privire la hartă.

Tov. Stalin răspunde că dacă problema graniţei a fost hotărâtă pe baza Liniei Curzon, atunci acest lucru uşurează misiunea noastră.

Churchill răspunde că acesta este şi punctul de vedere al guvernului britanic.

Tov. Stalin face observaţia că polonezii nu înţeleg, însă, acest lucru.

Churchill răspunde că atunci când toţi aliaţii se vor întâlni la masa conferinţei de armistiţiu – căci americanilor le este mai uşor să rezolve problemele la conferinţa de armistiţiu, deoarece, în acest caz, Preşedintele poate hotărâ independent, în timp ce dacă ar fi fost vorba despre o conferinţă de pace,

Preşedintele ar fi trebuit să consulte Senatul –, el, Churchill, va susţine pretenţiile ruşilor faţă de acea linie de graniţă care lui i-a fost arătată la Teheran. Această intenţie a lui a fost aprobată de Cabinet.

El, Churchill, aduce la cunoştinţă că această graniţă este firească şi necesară pentru asigurarea securităţii şi viitorului Rusiei.

El, Churchill, este convins că americanii îl vor sprijini. Iar dacă generalul Sosnkowski se va împotrivi, acest lucru nu va avea o importanţă mare, dacă Marea Britanie şi Statele Unite vor considera corectă decizia. Englezii s-au străduit – pe parcursul câtorva luni – să-l elimine pe generalul Sosnkowski. În ceea ce-l priveşte pe generalul Bura, de el se vor îngriji germanii.

Tov. Stalin afirmă că, acum, polonezii au rămas fără comandă.

Churchill răspunde că la ei se află un om şters. El, Churchill, doreşte să-i pună Mareşalului Stalin o întrebare. Ar considera util Mareşalul Stalin ca englezii să-i aducă la Moscova pe Mikolajczyk, Romer şi Grabski? Ei sunt gata în avion, la Cairo. Peste 36 de ore ei pot fi aduşi la Moscova. Se poate? Englezii doresc să rezolve această problemă.

Tov. Stalin întreabă dacă au polonezii autoritatea să rezolve problema cu Comitetul Polonez Naţional de Eliberare.

Churchill răspunde că el crede că polonezii de la Londra doresc să se pună de acord cu Comitetul Polonez. Dar aici, la Moscova, părţile britanică şi sovietică îi pot obliga şi pe unii şi pe alţii să ajungă la un acord.

Tov. Stalin răspunde că el nu este împotriva sosirii lui Mikolajczyk, Romer şi Grabski. Haideţi, îndeamnă tov. Stalin, să mai facem încă o încercare. Să-i punem în legătură pe Mikolajczyk, Romer şi Grabski cu reprezentanţii Comitetului Polonez Naţional de Eliberare. El, tov. Stalin, îl roagă pe Churchill să aibă în vedere că Comitetul Polonez Naţional are acum o armată – şi una nu rea –, care reprezintă o forţă serioasă.

Churchill răspunde că de partea aliaţilor, în Italia, luptă, de asemenea, un curajos corp polonez. Militari polonezi sunt, de asemenea, şi în Franţa. Militarii polonezi au foarte mulţi prieteni în Anglia. Polonezii sunt un popor bun şi curajos. Nenorocirea lor este că ei au lideri politici nechibzuiţi. Necazul constă în faptul că acolo unde sunt doi polonezi, apare şi cearta.

Tov. Stalin constată că dacă un polonez este singur, atunci el începe să se certe cu el.

Churchill afirmă că noi, toţi patru, avem mai multe şanse de a-i uni pe polonezi. Noi putem exercita presiuni, englezii asupra polonezilor lor, ruşii asupra alor lor.

Stalin spune, fie ca ambele părţi să încerce să facă acest lucru.

Churchill anunţă că el ar dori, de asemenea, să atingă un şir de probleme, care au legătură cu armistiţiul cu sateliţii care au fost obligaţi de Germania să intre în război, dar care nu s-au remarcat în conflict. Unii dintre aceşti sateliţi nu le plac deloc englezilor, alţii ruşilor. El, Churchill, propune, dacă Mareşalul Stalin este de acord, ca Eden şi Molotov să dezbată aceste probleme.

Tov. Stalin răspunde afirmativ.

Churchill afirmă că problema Ungariei este foarte importantă. El, Churchill, nădăjduieşte că, în curând, militarii sovietici să ajungă la Budapesta.

Tov. Stalin răspunde că acest lucru este posibil.

Churchill afirmă că sunt două ţări, de care Anglia este interesată în mod special. În primul rând, Grecia. El, Churchill, nu este neliniştit, în mod special, din pricina României.

Într-o foarte mare măsură, România este problema ruşilor, iar acordul cu România, care a fost propus de către Guvernul Sovietic, a fost considerat de către guvernul britanic extrem de moderat, iar el (acordul) a evidenţiat înţelepciunea politică a Guvernului Sovietic. Este fără îndoială că acest acord va contribui la pacea generală. În ceea ce priveşte, însă, Grecia, guvernul britanic este extrem de interesat de această ţară.

Guvernul britanic speră că Angliei i se va oferi posibilitatea de a avea drept hotărâtor de decizie în problemele greceşti, astfel cum are Uniunea Sovietică în România. Evident, atât în problemele greceşti, cât şi în cele româneşti, Anglia şi Uniunea Sovietică vor menţine legătura între ele.

Tov. Stalin răspunde că el înţelege că Marea Britanie a pierdut foarte mult din cauză că drumul prin Marea Mediterană a fost interceptat de către germani.

El, tov. Stalin, înţelege că dacă nu va fi asigurată securitatea acestei căi maritime, atunci Marea Britanie va suferi o mare pierdere. Grecia reprezintă un punct important pentru asigurarea (securităţii – n. trad) acestei căi de comunicaţie. El, tov. Stalin, este de acord că Anglia trebuie să aibe drept hotărâtor de decizie în Grecia.

Churchill răspunde că el a pregătit un tabel. Poate că ar fi fost mai bine ca ideea care a fost exprimată în acest tabel, să fi fost expusă în limbaj diplomatic deoarece, de exemplu, americanii, în special, Preşedintele, ar fi şocaţi de împărţirea Europei în sferei de influenţă.

Tov. Stalin afirmă că e tocmai bine deoarece şi el ar fi vrut să se refere la Preşedintele Roosevelt. El, tov. Stalin, a primit un mesaj de la Roosevelt, în care Roosevelt aduce la cunoştinţă dorinţa sa ca discuţiile dintre Churchill şi el, tov. Stalin, să aibă loc în prezenţa ambasadorului Harriman, în calitate de observator.

În al doilea rând, Preşedintele roagă ca deciziile adoptate în timpul discuţiei să aibă un caracter preliminar. El, tov. Stalin, dorea să întrebe ce atitudine are Churchill faţă de aceste dorinţe ale Preşedintelui.

Churchill afirmă că el i-a comunicat lui Roosevelt că el ar saluta prezenţa lui Harriman la un şir de discuţii cu Mareşalul Stalin. Dar Churchill ar dori ca aceasta (prezenţa lui Harriman – n. trad.) să nu deranjeze discuţiile cu caracter confidenţial dintre Churchill şi Stalin sau dintre Eden şi Molotov. În orice caz, el, Churchill, îl va informa integral pe Preşedinte. Dar el, Churchill, trebuie să spună că Harriman, ca observator, nu se află într-o situaţie identică cu el, Churchill, şi cu Mareşalul Stalin.

Tov. Stalin răspunde că el trebuie să spună că i-a trimis lui Roosevelt un răspuns, în care i-a comunicat că nu ştie ce probleme vor fi dezbătute cu Churchill. Lui Stalin, i-a rămas impresia, din mesajul Preşedintelui, că acesta este îngrijorat. El, tov. Stalin, trebuie să afirme că lui nu i-a plăcut mesajul pentru că Preşedintele pretinde prea multe drepturi pentru el şi lasă prea puţine drepturi pentru Anglia şi Uniunea Sovietică, care sunt legate între ele prin intermediul tratatului de ajutor reciproc.

Un astfel de tratat de ajutor reciproc nu există între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Însă el, tov. Stalin, nu este împotrivă ca Harriman să asiste la întâlnirea oficială, fără un caracter confidenţial; pe deasupra, el, tov. Stalin consideră că Churchill şi el, tov. Stalin, înşişi vor decide când să fie invitat Harriman”.

În contextul în care în sistemul internaţional se diferenţiau două superputeri, premierul britanic W. Churchill s-a temut că Marea Britanie va rămâne izolată politic în cazul în care SUA şi URSS îşi vor delimita singure sferele de dominaţie în Europa. Ca să câştige bunăvoinţa sovietică, Churchill a hotărât să recurgă şi la soluţii imorale pentru a consolida prezenţa politică a Marii Britanii în Europa şi în acelaşi timp pentru a proteja rutele comerciale către coloniile britanice.

Ideea de a împărţi Europa în sfere de influenţă nu era agreată iniţial de Washington, datorită presupunerii că sferele de influenţă sunt acelaşi lucru cu blocurile politice ostile.

Churchill şi Stalin nu erau de aceiaşi părere cu preşedintele F.D. Roosvelt când vine vorba de împărţirea Europei în zone de influenţă. Până la urma partea americană a ajuns să accepte planul de împărţi a Europei în două blocuri politice antagonice.

„În opinia istoricului Laurențiu Constantiniu, Acordul de procentaj din 9 octombrie 1944 încheiat cu ocazia vizitei la Moscova a premierului britanic, Winston S. Churchill, a pus bazele glacisului strategic sovietic în Europa de Sud-Est (România, Bulgaria, Ungaria). În privința Iugoslaviei, deși împărțită în părți egale, autoritatea lui Iosip Broz Tito a făcut din această țară o componentă a brâului de securitate sovietic.

Istoricul român consideră, pe bună dreptate, că Stalin a conceput construirea brâului de securitate prin „extinderea spre Vest a frontierelor URSS și formarea unui bloc de state clientelare aflate sub control sovietic.

În context amintim și o serie de alte proiecte sovietice privind aranjamentele postbelice, realizate de Comisia Maiski (fost ambasador sovietic la Londra) și Comisia Litvinov (fostul comisar al poporului pentru Afaceri Străine al URSS”

(Procesul destructurării glacisului strategic sovietic din Europa Centrală și de Est văzut de la Moscova* | Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (aesgs.ro) )

(A se vedea şi: Planul Maiski sau planuri sovietice pentru schimbări politice postbelice | Istorica | România Actualitați (romania-actualitati.ro) )

Tendinţa pronunţată a lui Churchill către sfere de influenţă se poate remarca şi din planul său de a organiza Europa în federaţii regionale (proiectul său de a crea Statele Unite ale Europei) care să fie conduse de Marea Britanie, secondată de SUA. Atunci când avansase această idee, Churchill a declarat vag că Polonia şi Cehoslovacia ar trebuie să aibă şi ele relaţii prieteneşti cu URSS-ul.

La 9 octombrie 1944, România era deja sub ocupaţie sovietică. Clasa politică autohtonă nu numai că nu cunoştea detalii ale discuţiei Stalin-Churchill, dar nici nu credea că încă din iarna anului 1941, URSS şi Marea Britanie schiţaseră traiectoriile de politică externă ale celor două state interesate după război, intenţii ce au căpătat un contur precis la Teheran, 1943 şi în cursul anului următor în întâlnirile bilaterale dintre Rusia Sovietică şi Anglia.

Conform Convenţiei de Armistiţiu de la 12 septembrie 1944, România era gestionată de Comisia Aliată de Control (Sovietică). Înainte de 23 august, toate tentativele de negocieri între reprezentanţi români şi cei Aliaţi pentru părăsirea Axei şi a războiului în Est, mesajele pe căi diplomatice secrete aveau acelaşi conţinut: „în această privinţă, comunicaţi cu sovieticii, cu Moscova. Sunt aliaţii noştri şi sunt mai aproape de voi”

Conferinţele de la Yalta şi Postdam au reiterat în ceea ce ne priveşte acordul aliat în privinţa frontierelor URSS cu ţările riverane, fiind acceptate şi recunoscute cele din ziua de 22 iunie 1941 şi nu cele de dinainte de 28 iunie 1940.

În fine, Tratatul de pace de la Paris la care şi România a fost parte, ne-a trimis pentru următoarea jumătate de secol în lumea guvernată de totalitarismul sovietic cu acceptul Aliaţilor tradiţionali.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 14 noiembrie 2022 (integral)

Contribuţii editoriale: dl. Dinu Zamfirescu, cercetător istoric, om politic şi membru al emigraţiei româneşti de la Paris despre consecinţele înţelegerii dintre Aliaţi şi soarta României. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Regia de montaj: Elena Batală şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Adriana Anica şi Claudia Buzică

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro