"1933. Un plan de redresare financiară"

Să nu credeţi că lumea începe şi se sfârşeşte cu fiecare generaţie. Istoria e foarte generoasă cu exemplele în care, orgoliile, puterea şi bunul plac te conduc la deznodăminte cu totul neaşteptate, dar nu în câştig.

Zece ani de reconstrucţie asiduuă au fost trecuţi în cartea României Mari. Distrugerile, pierderile, fără a mai pune la socoteală capitalul cel mai de preţ, oamenii au fost recuperate la nivelul antebelic. Cu un preţ, trezoreria aproape goală şi cu handicapul monedei naţionale fără convertibilitate.

În Occidentul european , dar şi nord american, criza financiară nu a apărut din senin. Îţi făcuse simţită prezenţa cu câţiva ani înainte de fatidicul sfârşit de octombrie 1929 de la New York.

Ca să vă faceţi o idee asupra cauzelor crizei, iată în câteva cuvinte cum se prezenta situaţia în America: sistemul creditelor s-a extins foarte mult.

În 1929 valoarea acestora ajunsese la 3 miliarde de dolari; 3 din 5 mașini și 80% din radiouri au fost cumpărate pe credit.

Băncile sau societățile creditoare s-ar fi aflat într-un mare impas dacă debitorii și-ar fi pierdut slujbele și n-ar mai fi fost capabili să-și plătească datoriile.

Prosperitatea (care s-a dovedit a fi aparentă) i-a determinat însă atât pe creditori cât și pe creditați să meargă mai departe cu acest sistem.

În anii ‘20 din ce în ce mai mulți americani au început să pună tot mai mulți bani în investiții și să facă speculații bursiere, începând să creadă că „sunt predestinați să se îmbogățească fără a munci”.

Prețul acțiunilor companiilor crește până la cote nebănuite, care nu reflectă valoarea lor reală, ce era mult mai mică.

Oameni de toate condițiile au început să facă speculații. Scott Fitzgerald spunea că în 1929, când a făcut o călătorie la New York, a avut surpriza să afle că bărbierul său favorit se retrăsese din afaceri, după ce câștigase 500.000 de dolari în urma speculațiilor cu acțiuni.

La aproape zece mii de kilomteri distanţă, în România Mare, guvernul liberal se muncea să obţină un credit pentru stabilizarea monetară. În plan politic se dădea o bătălie pentru cucerirea puterii guvenamentale între liberali şi naţional ţărănişti. Cei din urmă râvneau de multă vreme la scaunele ministeriale.

Şi masa electorală era la fel de cuprinsă de valul schimbării garniturii guvernamentale, astfel că în decembrie 1928 la putere vine pe un val de simpatie de 77 la sută din voturi – un adevărat record, PNŢ.

Alături de acesta şi sloganul „Porţi deschise” capitalului străin în locul „Prin noi, înşine” al liberalilor. Trebuie să precizăm că ţărăniştii s-au bucurat de atenţia bancherilor internaţionali căci promisiunea unor câştiguri relativ bune şi într-un timp scurt convenea în acel moment, când acasă la ei, afacerile mergeau din ce în ce mai prost.

La guvernele din anii 1928-1931, a existat o adevărată frenezie a împrumuturilor. În februarie 1929 a fost contractat un credit de 100,7 mii de dolari (17 milioane lei) cu o dobândă de 8,9%. Împrumutul a fost utilizat pentru realizarea stabilizării monetare.

În iunie 1930 guvernul a contractat un nou împrumut, în valoare de 8 milioane de dolari, cu o dobindă de 8%.

Un alt împrumut a fost obţinut in februarie 1931, in valoare de 1,3 miliarde de franci francezi (8,6 miliarde lei) cu o dobindă de 10,2%. Astfel, datoria externă a Romaniei a crescut vertiginos până la 70 la sută din produsul intern brut.

Menţionăm că dobânzile practicate sau care însoţeau aceste credite erau cu mult mai mari decât cele şaşe procente de pe piaţa internaţională. Pentru noi, dobânzile au variat de la 8 la 10,2 la sută.

Printr-un joc al cursului de schimb, statul roman nu a încasat integral sumele contractate. Astfel, în 1929, Romania a obţinut efectiv 14,4 miliarde lei (87% din suma contractată); în 1930 statul roman nu a încasat nici un dolar, împrumutul având menirea de a arăta „solvabilitatea“ Romaniei; în 1931, s-au primit 6,8 miliarde lei din cei 8,6 miliarde lei, dintre care doar 3,8 miliarde au intrat efectiv in ţară.

Pe de altă parte, cei care au negociat împrumuturile au obţinut comisioane substanţiale.

Decupaj din ziarul "Universul", ediţia din 31 ianuarie 1933. Credit: https://adt.arcanum.com/ro/discover/

Ministrul de Finanţe Mihai Popovici a devenit peste noapte unul dintre cei mai bogaţi oameni din Romania. Bun cunoscător al moravurilor vremii, Constantin Argetoianu scria: „... în 1925, înainte de ministerul de Finanţe], Mihai Popovici nu mai avea un franc şi a venit la mine să-i girez o poliţă de 50.000 lei la Banca de Credit. În 1932, după ce fusese ministru de Finanţe, fratele Mihai achiziţionase, pentru fericirea Lugojancei [soţia sa, născută Lugojanu], o splendidă vilă in parcul Filipescu, o mobilase la Viena, o îmbâcsise cu tablouri şi obiecte de artă, mai cumpărase un automobil Buick, nu se mai îmbrăca decât la Orassen [Place de Vendome, Paris] şi nu mai bea la masă decit vinuri franţuzeşti. Fără să mai vorbim de sculele [bijuteriile], blănurile şi mătăsurile doamnei“.

Istoricul Iorga, care a cunoscut această lume şi a îndeplinit mandatul de şef al guvernului, dar fără strălucirea minţii sale de savant relata în epocă: „Un grup de materialişti urmase altuia, că, schimbându-se numai personalul, piesa era în fond aceeaşi, şi aceeaşi căpătuială pe seama statului [...] Era la aceşti oameni răsăriţi din mulţime o poftă de pradă pe socoteala statului care pentru cei din vechiul Regat contrasta aşa de neplăcut cu discreţia boierilor noştri“.

Toate împrumuturile contractate au fost condiţionate de concesionarea unor bunuri ale statului roman către firme occidentale. Astfel, după împrumutul din 1929 s-a creat Casa Autonomă a Monopolurilor (C.A.M.), împreună cu un grup de bănci occidentale, care avea dreptul exclusiv de exploatare a tutunului, timbrelor, sării, hârtiei de ţigarete, cărţilor de joc; câştigurile realizate se vărsau într-un cont special creat la BNR, aflat la dispoziţia creditorilor.

Guvernul a concesionat unui trust suedez (Svenska) exploatarea monopolului chibriturilor (dreptul exclusiv de fabricare, de vânzare, de import şi export) pe 30 de ani. În 1930 a concesionat unei societăţi americane (International Telephone and Telegraph Corporation) exploatarea telefoanelor pe 20 de ani.

Încă de la înfiinţarea sa, Banca Naţională a Romaniei a fost concepută ca o citadelă a capitalului românesc, aflat într-o permanentă concurenţă cu cel occidental.

Prin BNR s-au derulat importante sume de bani, care au fost utilizate pentru dezvoltarea şi modernizarea economiei naţionale, în primul rând a industriei şi transporturilor.

Această instituţie era dominată de Partidul Naţional Liberal, drept care naţional-ţărăniştii şi-au propus, în programul din 1926, reorganizarea ei, „încât să se asigure independenţa ei faţă de guvernare“.

După cum ştiţi, sloganul din campanie este primul instrument abandonat după victoria partidului-emitent.

Una din loviturile grele suferite de BNR a fost numirea unui consilier tehnic străin în conducerea Băncii, în consiliul de administraţie. Chiar dacă avea declarat un rol consultativ, totuşi, evenimentele şi practica au dovedit că avea unul din cele mai „de cuvânt” roluri, decident în aşa fel încât rapoartele sale au dus la căderea guvernului Iorga-Argetoianu.

Când, în 1931, guvernatorul BNR, Dimitrie Burileanu, s-a opus, prelungirii mandatului acordat consilierului tehnic, el a fost înlocuit din funcţie cu Constantin Angelescu, fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc. Mai mult, numărul de experţi străini a crescut.

"În fapt, „consilierii tehnici“ erau preocupaţi, în principal, de obţinerea sumelor necesare pentru achitarea „cuponului“ (ratei) datoriei externe cu dobânzile aferente. Ei s-au opus categoric oricăror măsuri de ameliorare a situaţiei populaţiei Romaniei" după dl. prof. univ. dr. Ioan Scurtu ("Dosarele Istoriei", no. 10/38 din 1999).

Astfel, când în 1932, Parlamentul a adoptat Legea pentru conversiunea datoriilor agricole, prin care se urmărea scoaterea ţărănimii de sub povara datoriilor contractate la cămătari şi bănci, consilierul Charles Rist a protestat energic, deoarece, prin preluarea unei părţi a datoriilor ţărănimii de către stat, exista pericolul ca România să nu mai poată achita „cuponul“.

La sugestia consilierilor tehnici s-au introdus, în 1931, 1932 şi 1933, „curbe de sacrificiu“ prin care, de fiecare dată, salariile achitate de stat erau diminuate cu 10-15%.

De asemenea, au fost sporite taxele şi impozitele, astfel încât o bună parte a populaţiei a ajuns în incapacitate de plată. A fost sistată acordarea de gradaţii, prime şi alte drepturi prevăzute în legile existente.

S-a creat „cadrul disponibil“ în care au intrat numeroşi salariaţi care rămâneau acasă, primind doar 50% din salariu.

Toate partidele din opoziţie au combătut politica economică a PNŢ. Astfel, Vintilă Brătianu — preşedintele Partidului Naţional Liberal, care înfiinţase BNR: „este în contradicţie flagrantă cu Constituţia, este periculoasă din punctul de vedere al ordinei interne şi al apărării ţării şi în contradicţie cu principiile care întotdeauna au stat la baza dezvoltării statului roman“.

Economiştii au stabilit că peste 10 miliarde de lei au luat drumul străinătăţii, reprezentând veniturile obţinute de trusturile internaţionale din exploatarea bunurilor concesionate de naţional-ţărănişti.

În ciuda celor patru credite contractate din străinătate, situaţia economică şi socială a României la jumătatea anului 1932 nu devenea mai blânsă, mai optimistă.

Pe 18 iunie 1932 şi pe 21 iulie 1932, guvernul Vaida Voevod, al PNŢ-ului, a transmis Societăţii Naţiunilor două scrisori, solicitând asistenţă tehnică pentru ameliorarea situaţiei economice şi financiare a României. Aşadar, guvernul ţărănist de atunci cerea instituirea unui control internaţional, punerea ţării sub tutelã.

Comisia de experţi condusã de Charles Rist a impus: economii severe în toate domeniile; concedieri masive în instituţiile de stat; restrângerea plăţii salariilor; anularea unor legi cu caracter social, ca Legea conversiunii datoriilor agricole.

Deşi erau împotriva interesului naţional şi reprezentau o gravă ştirbire a suveranităţii României, aceste cereri au fost acceptate de către Guvernul PNŢ. Mai mult, acesta se angaja ca orice reformă preconizată să fie făcută doar cu avizul prealabil al comisarului Charles Rist. Dupã tratative la Geneva, acordul a fost încheiat în ianuarie 1933. Este cunoscut în istorie sub denumirea de "Planul de la Geneva".

Din ziarul "Cuvântul", 29 ianuarie 1933. Credit: https://adt.arcanum.com/ro/discover/

Acordul de cooperare tehnică consultativă între România şi Societatea Naţiunilor (“Planul de la Geneva”) [1], 28 ianuarie 1933

Considerând că guvernul român, după ce a repus, prin legea din 7 februarie 1929, moneda sa pe bază de aur şi după ce a introdus diferite îmbunătăţiri în organizarea sa financiară, căutând să adapteze organizarea administrativă a României condiţiilor economice actuale, doreşte să obţină colaborarea tehnică a Societăţii Naţiunilor în vederea refacerii generale economice a ţării.

Considerând că Consiliul a aprobat dispoziţiunile prezentului acord,

Subsemnatul [2] valabil autorizat în acest scop, accept, în numele guvernului regal al României, următoarele dispoziţiuni:

Articolul 1. Guvernul român va lua toate măsurile posibile pentru a restaura echilibrul bugetar şi a efectua o reformă financiară întinsă care să comporte de asemeni un plan pentru reglementarea arieratelor.

Articolul 2. Consiliul Societăţii Naţiunilor va organiza, prin Comitetul său financiar, o colaborare tehnică consultativă cu guvernul român în vederea stabilirii unui program de restaurare economică şi financiară şi de aplicare a acestui program. În scopul acesta, Consiliul Societăţii Naţiunilor va recomanda şi guvernul român va numi, pentru o perioadă acoperind patru bugete anuale votate şi executate, sub rezerva art. 3, experţii ale căror funcţiuni sunt definite în anexa II.

Guvernul român îi va ajuta în toate chipurile pentru executarea atribuţiilor lor.

Pentru aceeaşi perioadă, Consiliul Societăţii Naţiunilor, de acord cu guvernul român, va numi un consilier financiar, care va coordona lucrările experţilor şi care va asigura colaborarea tehnică între Societatea Naţiunilor şi guvernul român.

Guvernul român va pregăti, în colaborare cu el, programul de reforme prevăzut în articolul 1 şi anexa I.

Guvernul român va avea dreptul să desemneze un reprezentant care va discuta cu Comitetul financiar chestiunile româneşti.

Articolul 3. Consiliul Societăţii Naţiunilor, statuând cu majoritate de voturi, va putea să recheme pe consilierul financiar sau pe unul din experţi, dacă la un momet dat după consultarea Comitetului financiar, va considera că menţinerea lor nu mai este utilă.

Articolul 4. Acordul acesta, ale cărui texte franţuzeşti şi englezeşti sunt ambele valabile, va intra în vigoare în momentul ratificării sale de către România. Instrumentul de ratificare va fi depus la Secretariatul Societăţii Naţiunilor, cât mai curând posibil.

Pentru ca prezentul acord să poată intra în vigoare, instrumentul de ratificare va trebui să fie depus cel mai târziu la 30 aprilie 1933.

Pentru care subsemnatul [2], valabil autorizat la aceasta, am semnat prezentul acord.

Făcut la Geneva, la 28 ianurie 1933, într-un singur exemplar, care va fi depus la Secretariatul Societăţii Naţiunilor şi înregistrat la intrarea sa în vigoare.

Note de subsol:

[1] Semnat după îndelungi şi grele negocieri, “Planul de la Geneva” a suscitat vii discuţii, inclusiv în Parlament, unde a fost adoptat la 12 aprilie 1933 cu 155 voturi pentru şi 66 contra.

Sub presiunea opiniei pubice, inclusiv a multor fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod nu a depus instrumentele de ratificare la Geneva în termenul stabilit.

În ziua de 12 octombrie 1933, delegatul României la Societatea Naţiunilor a făcut cunoscut că circumstanţele de ordin intern nu-i permit să dea curs dorinţei de a fi numit un nou consilier financiar în conformitate cu Acordul semnat la 28 ianuarie.

Câteva luni mai târziu, la 18 mai 1934, guvernul român, prezidat de Gheorghe Tătărescu, a declarat oficial că renunţă la Acordul de cooperare tehnică consultativă cu Societatea Naţiunilor.

Astfel, mult comentatul “Plan de la Geneva” nu s-a aplicat niciodată.

[2] Ion Lugoşianu.

Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994, pp. 187-188”

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 13 ianuarie 2025 (integral)

Regia de montaj: Eugenia Ivanov şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Nicoleta Rotar şi Paula Vasile

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro