Parteneriatul strategic dintre Statele Unite şi România

Realizator Radu Dobriţoiu, producător Nicu Popescu, transcriere RADOR.

Radu Dobriţoiu - Bun găsit la o nouă ediţie a emisiunii "Euroatlantica", vă spune Radu Dobriţoiu, cu o temă compelxă în această seară de actualitate şi strâns legată de istoria recentă a României. Vom analiza relaţia dintre Bucureşti şi Washington, Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite, care a influenţat semnificativ istoria recentă a României. Şi, pentru că este o temă atât de importantă, vom dezbate această problematică, până aproape de ora 22:00. Trei invitaţi speciali mă vor ajuta în acest demers, în încercarea de a aduce aminte de istoricul acestei relaţii strategice, de importanţa ei pentru România, dar şi pentru viitorul securităţii Euroatlanticii la frontiera de Est a NATO şi a UE. Aşadar, de la fundamentarea Parteneriatului strategic cu SUA, la alianţa concretă şi demonstrată în teatrele de operaţii, despre sprijinul politico-diplomatic acordat de Washington şi până al proiectul defensiv de instalare a elementelor din scutul american antirachetă pe teritoriul României. Invitaţi în această seară, în studiou, domnul colonel doctor Constantin Hlihor, profesor universitar la Universitatea Naţională de Apărare, specialist în geopolitică, geostrategie şi, mai ales, istorie contemporană. Amintesc că domnul profesor Constantin Hlihor face parte şi din Consiliul Centrului de Studii Euroatlantice de la Universitatea Bucureşti. Va intra în legătură telefonică cu noi şi cunoscutul analist militar Radu Tudor. Domnule colonel, bine aţi venit în emisiune! Bună seara şi vă mulţumim din nou că aţi acceptat invitaţia noastră. Radu Tudor urmează să intre în legătură cu noi.

Radu Tudor: Bună seara! Mulţumesc de invitaţie!
Radu Dobriţoiu: Care, nu numai că este recunoscut pentru analizele sale în domeniul securităţii şi al geopoliticii, dar a avut, Radu Tudor, şi ocazia să vadă în teren colaborarea dintre trupele româneşti şi americane în Afganistan şi în Irak. Şi, de la Oradea, ni se va alătura, prin telefon, domnul locotentent-colonel în rezervă, doctor în istorie Nicolae Toboşaru, putem spune unul dintre cei mai buni specialişti din ţară pe această problematică a parteneriatului strategic dintre România şi SUA. Domnul Toboşaru şi-a luat doctoratul chiar cu această temă de cercetare "Parteneriatul strategic dintre SUA şi România" şi, deloc întâmplător, din Comisia de doctorat a făcut parte şi domnul profesor Constantin Hlihor. Voi încerca şi eu să mă alătur informaţiilor aduse de cei trei specialişti, cu experienţa acumulată în cei aproape patru ani, cât am fost corespondent în Afganistan şi Irak, acolo unde am avut ocazia nu numai să văd , să cercetez, dar să şi simt această relaţie specială dintre români şi americani, să zicem, dimensiunea tactică din teren a Parteneriatului strategic dintre Bucureşti şi Washington. Colegele din regia de emisie, Raluca Goga şi Ema Corodeanu, îmi confirmă că avem legătura, la Oradea, cu domnul Nicolae Toboşaru. Bună seara, domnule locotenent-colonel!

Nicolae Toboşaru: Bună seara! Voi începe prin a vă mulţumi pentru posibilitatea, pe care mi-aţi oferit-o de a mă alătura distinşilor dumneavaostră invitaţi, la această prestigioasă emisiune.
Radu Dobriţoiu: Vă mulţumesc c ă aţi acceptat să participaţi la emisiunea "Euroatlantica". Mulţumesc tuturor invitaţilor din această seară! Am cu mine, în cabina de emisie, atât cartea lansată recent, la Târgul "Gaudeamus", de domnul Nicolae Toboşaru, cât şi prima lucrare despre Parteneriatul strategic cu SUA, scrisă de regretatul general Corneliu Paraniac, cu dedicaţie, de la domnul Paraniac. E adevărat, nu are consistenţa tezei de doctorat, publicată de domnul Toboşaru. Fără a avea intenţia de a transforma într-o recenzie literară în această emisiune, citez un motto, prezent în lucrarea domnului general Paraniac, domnia sa îl citează pe preşedintele Bill Clinton:"Acest parteneriat este important pentru America, deoarece România este importantă pentru America".
Domnule profesor Hlihor, domnule Radu Tudor, vă rog să-mi permiteţi să-i adresez prima întrebare domnului Nicolae Toboşaru. Domnule locotenent-colonel, pentru a contura, de la bun început acest parteneriat, vă rog să treceţi în revistă, pe scurt, principalele coordonate ale acestei colaborări strategice dintre Bucureşti şi Washington, mă refer la istoria recentă, amintind că relaţiile diplomatice datează din 14 iunie 1880. Vă rog!

Nicolae Toboşaru: Ca putere subregională semnificativă, România a prezentat un interes pentru Statele Unite şi înainte, dar mai ales după 1989. În intervalul 1990-1997, s-a derulat un proces de acumulări cantitative şi calitative în relaţiile bilaterale româno-americane, generat şi susţinut de un proces paralel de apropiere a intereselor majore româneşti şi americane şi o să enumăr câteva dintre aceste obiective şi interese americane. Mă refer, de exemplu, la stabilizarea spaţiului sud-est european şi balcanic, reformarea sectorului militar al României şi al fostelor state europene socialiste sau la stabilizarea proceselor evolutive subregionale pe un trend proccidental ferm. Acestor obiective americane li s-au adăugat obiectivele majore, obiectivul major al României, şi anume securitatea naţională, prezervarea acesteia într-un context geopolitic şi strategic confuz, greu predictibil şi în plin proces de reformulare, în acest sfârşit de secol XX. În acest interval 1990-1996, dacă la început, în plan politic şi economic, din varii motive, relaţiile bilaterale evoluau lent, în planul militar, evoluţiile erau dinamice şi tot mai substanţiale şi complexe. O să enumăr câteva repere în acest sens, astfel, începând cu 1992, demarează programul de colaborare IMED, de învăţământ şi instruire militară. Urmează apoi în '93 programul Mil-to-Mil de sprijin financiar şi logistic pentru reformarea Armatei, pentru ca, în octombrie 1993, să se instituie grupul bilateral de lucru pe probleme militare, la iniţiativa Statelor Unite. A urmat, în mod firesc, ianuarie 1994, Programul de Parteneriat pentru Pace, la care România, aşa cum bine ştim, a fost...

Radu Dobriţoiu: Primul stat.
Nicolae Tobosaru: Prima semnatară. A urmat, apoi, în 1995 demararea programelor de înzestrare cu tehnică militară, mă refer la avioanele de transport C-130, radarele tridimensionale FPS 117 şi sisteme de transmisiuni.

Radu Dobriţoiu: Să amintim că avioanele ne-au fost donate de către Forţele Aeriene Americane, acele Hercules, pe care Forţele Aeriene Româneşti le folosesc, în continuare, cu succes şi astăzi. E adevărat, s-au împuţinat ca număr şi multe au devenit ca rezervă de piese de schimb, dar, cel puţin, unul de atunci încă mai zboară.

Nicolae Toboşaru: Da, este o realitate şi ajungem astfel la data de 11 iulie 1997, dată la care în Piaţa Universităţii din Bucureşti, preşedintele Bill Clinton împreună cu preşedintele Emil Constantinescu au...

Radu Dobriţoiu: Preşedinte care a scris şi prefaţa la lucrarea dumneavoastră şi-mi aduc aminte că era foarte mândru de rugămintea pe care i-aţi adresat-o, tot într-o emisiune "Euroatlantica", când aminte că va pregăti o prefaţă pentru lucrarea dumneavoastră de doctorat, în cele din urmă.

Nicolae Toboşaru: În mod cert, susţinerea dânsului a fost şi unul din argumentele pentru care am continuat studierea acestui fenomen şi am ajuns la această fază. Vreau să spun că acest parteneriat, lansat al 11 iulie 1997, s-a dovedit unul dintre cele mai performante instrumente de politică externă şi securitate pe care România le are la dispoziţie după 1997. Percepţia generală este că această relaţie a demarat în scopul pregătirii României pentru accederea în Alianţa Nord-Atlantică. Cine studiază şi urmăreşte acest fenomen va constata că, de fapt, acest parteneriat se referea la ansamblul procesului de reformare a societăţii româneşti post-decembriste. Aplicarea strategiei de dezvoltare prin noi înşine, deşi avea o valabilitate nealterată, era insuficientă pentru societatea românească atât de fragilizată, în resorturile ei cele mai intime de 40 de ani de comunism. În lipsa unui vehicul politic de natura grupului de la Vişegrad, grup care cuprindea Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România avea nevoie de un accelerator al procesului său post-comunist, iar acest accelerator s-a dovedit acest parteneriat strategic.

Radu Dobriţoiu: Aceasta este istoria parteneriatului, istoria recentă a Parteneriatului strategic dintre Statele Unite şi România.
Domnule profesor Constantin Hlihor şi apoi domnule Radu Tudor, vă rog să definiţi şi dumneavoastră acest parteneriat dintre Bucureşti şi Washington, atât despre importanţa parteneriatului şi cum îl putem evalua astăzi. onstantin Hlihor: Înainte de a răspunde la această întrebare, aş dori să-mi permiteţi să fac şi eu o...

Radu Dobriţoiu: Vă rog!
Constantin Hlihor: ...o scurtă apreciere asupra acestui volum, lansat de curând şi la târgul Gaudeamus.
Radu Dobriţoiu: De către domnul Toboşaru.
Constantin Hlihor: Da. Îl consideră un instrument extrem de valoros, atât pentru cei care se ocupă de analiza istoriei recente, aşa cum aţi menţionat şi dumneavoastră, dar...

Radu Dobriţoiu: O lucrare foarte riguroasă care...
Constantin Hlihor: Dar eu consider că este şi un suport pentru cel care face expertiza relaţiilor internaţionale la nivel regional. Şi, mă refer aici la un segment chiar de noutate în Tratat, pentru că Şcoala Franceză de Relaţii Internaţionale vorbeşte, la un moment dat, că pot fi încadrate şi relaţiile bilaterale ca fragment de relaţii internaţionale. Şi, pe de altă parte, mai face ceea ce nu a menţionat domnul Toboşaru. Analiza aceasta atât de riguroasă are un suport consistent de analiză geopolitică şi geostrategică, la nivel global şi regional.

Radu Dobriţoiu: Ceea ce la domnul Paraniac este punctat, dar nu este conturat atât de...
Constantin Hlihor: Da. Este un alt tip de analiză şi aş vrea să mai completez că interesul societăţii româneşti, la nivel academic şi la nivelul, să spunem mediatic, este pe măsura importanţei acestui parteneriat strategic. Aş mai aduce în discuţie şi o altă lucrare, apărută în 2006, la Universitatea Naţională de Apărare, semnată de doi oameni cu prestigiu în analiza strategică şi politico-militară. Este vorba de parteneriatul strategic, strategia pentru parteneriat, semnată de domnul Văduva şi Mircea Mureşan. Mai ştiu că au făcut o serie de analize destul de importante, cu unele nuanţe, să spunem, de distanţare politică Institutul de Studii Social- Politice Ovidiu Şincai şi mai există la nivelul Ministerului Afacerilor de Externe câteva analize ale unui diplomat român, Napoleon Pop, transmise de la Washington. Deci, am făcut aceste precizări ca să arăt că interesul societăţii române şi pentru a cunoaşţe această relaţie deosebită dintre România şi Statele Unite ale Americii nu este doar, să spunem, văzută dintr-o perspectivă excelentă, de altfel, făcută de domnul Nicolae Toboşaru.

Radu Dobriţoiu: Şi putem profita de această emisiune pentru a-l felicita pentru lucrarea foarte riguroasă pe care a realizat-o- extrem de complexă şi necesară pentru cei care doresc să cerceteze.

Constantin Hlihor: Sigur, sigur. De altfel, domnia sa utilizează o serie de surse, în lucrare, pe care eu le-am menţionat. În ceea ce priveşte parteneriatul strategic, este un instrument al diplomaţiei internaţionale cu oarecare tradiţie în relaţiile internaonale, chiar şi în timpul Războiului Rece. Dar, acest instrument a revenit în forţă după încheierea Războiului Rece şi, mai ales, atunci când la nivelul unor regiuni, şi aici am în vedere chiar şi continentul european, dinamica raporturilor de putere, schimbările, aveau, pe termen scurt, mai ales pe termen, cum am spune în termeni militari, tactic, un anumit grad de impredictibilitate. Şi, atunci, America care a adus, să spunem, a inovat mult relaţiile internaţionale, după încheierea Războiului Rece, a lansat un asemenea parteneriat sectoria- parteneriate în funcţie de interesele Americii, de ordin strategic-militar, pentru securitate, de ordin economic, financiar, energetic. Încât astăzi, la nivelul Comitetului European, şi nu numai, există o multitudine de asemenea instrumente de colaborare, care alcătuiesc un ansamblu, o reţea care contribuie la stabilitatea şi securitatea regională sau globală.

Radu Dobriţoiu: Domnule profesor, dar înainte de a-l întreba şi pe domnul Radu Tudor despre ce părere asre, trebuie să punem în balanţă şi să amintim că SUA, marea putere mondială, nu are parteneriat strategic similar cu România, decât cu Turcia şi cu Israelul, dacă nu mă înşel.

Constantin Hlihor: Da. Dar eu am adus în discuţie că, după ce acest instrument de colaborare şi-a dovedit viabilitatea în relaţiile internaţionale, a fost adoptat. De exemplu, există un parteneriat cu Uniunea Europeană...
Radu Dobriţoiu: Cu Polonia.

Constantin Hlihor: Şi noi cu Polonia, dar şi la nivelul Uniunii Europene şi Federaţia Rusă, în domeniul energetic, şi un parteneriat între America de Sud şi...

Radu Dobriţoiu: Domnule Radu Tudor, vă rog mult, aştept cu interes şi părerea dumneavoastră despre evoluţia şi despre importanţa parteneriatului strategic dintre Statele Unite şi România.

Radu Tudor: Înaite de toate, să îi salut şi eu pe celilalţi invitaţi - le apreciaz foarte mult activitatea - şi să spun că în mod concret ar trebui să situăm parteneriatul dintre România şi Statele Unite în repere mai importante de timp. Aş spune că cel mai important reper este data de 11 septembrie 2001. Înaintea acestui eveniment dramatic din viaţa lumii moderne, relaţiile dintre România şi Statele Unite erau, mai degrabă, precaute, evident, cu o deschidere - să spunem - în plan politic şi, într-o oarecare măsură, în plan militar, ceva mai consistente. În urmă rămâneau colaborarea, cel puţin, în plan economic şi evident chestiunile care interesau foarte mult şi populaţia simplă, chestiunile de consolare legate de vize. de posibilitatea de a face un schimb direct, să spunem, de persoane care pot vizita cele două ţări. După 11 septembrie, bazându-se pe onestitatea şi pe profesionalismul militarilor români, în primul rând, România a putut valorifica - spun eu - un atuu extraordinar, acela de a oferi Statelor Unite un sprijin direct prin contribuţie militară cu personal dar şi cu tehnică militară pentru misiunile din Afganistan şi din Irak - şi cred că acela a fost momentul în care Statele Unite au realizat dimensiunea parteneriatului strategic cu România. În primul rând, Armata Română care a contribuit esenţial la nivelul acesta de acceptare din partea Statelor Unite dar nu mai puţin important şi colaborarea serviciilor de informaţii. Cred că ceea ce a realizat Sistemul Naţional de Apărare, după 11 septembrie, în materie de colaborare cu Statele Unite depăşeşte orice fel de altă colaborare anterioară. Este vârful parteneriatului dintre România şi Statele Unite, de aproape 200 de ani. Cred că militarii noştri care au fost vârful de lance pentru integrarea României în NATO, şi care au... practic, au adus această garanţie de securitate României, sunt cel mai important argument, în continuare, pentru o relaţie extraordinară cu Statele Unite. Şi, concluzionând, cred că în momentul în care am constatat cât de profesionişti sunt militarii româi, cât de utili sunt ei în zone atât de dificile precum Irak şi Afganistan, Statele Unite au decis, la acel moment, să amplifice şi colaborarea politică şi cea economică. Militarii noştri au fost nişte pionieri, au fost nişte contributori esenţiali la această amplificare fără precedent a relaţiei dintre România şi Statele Unite, şi dacă, mă rog, am avea posibilitatea să dezvăluim câteva din punctele esenţiale, chestiunile, să spunem, strategice ale colaborării în materie militar şi în materie de intelligence dintre România şi Statele Unite, cu siguranţă, majoritatea ascultătorilor noştri ar fi absolut impresionaţi dar...

Radu Dobriţoiu: O să punctăm câteva elemente /.../ se poate spune ceva mai încolo, pentru că o să amintim chiar de întâlnirea noastră de la Detaşamentul Special din Irak ceva mai încolo, în emisiune, domnule Radu Tudor...

Radu Tudor: Şi să spunem, Radu Dobriţoiu, că pentru prima oară în istoria militară a Statelor Unite această mare şi uriaşă ţară, o superputere a lumii, a acceptat...
Radu Dobriţoiu: ...ca militarii săi...

Radu Tudor: ...militarii săi să fie sub comanda unei alte ţări.

Radu Dobriţoiu: După 60 de ani. După 60 de ani de al doilea război mondial.

Radu Tudor: O chestiune esenţială şi... gândiţi-vă că Statele Unite fac analize extrem de serioase şi extrem de pertinente sub comanda cui îi plasează militarii. Pentru România este o chestiune esenţială, ca să-şi demonstreze valoarea în acest perteneriat.

Radu Dobriţoiu: Da, vă rog, domnule Toboşaru...

Nicolae Toboşaru: Dacă îmi permiteţi, aş vrea să fac un scurt comentariu asupra unei problematici care revine, periodic, în discuţie atunci când ne referim la Parteneriatul Strategic Româno-American. Întâlnesc des o aserţiune, anume, că acest parteneriat a fost un cadou compensatoriu acordat nouă de Statele Unite, după momentul Madrid 1997. Părerea mea, şi din datele pe care le am eu la dispoziţie, confirmă faptul că SUA erau prima şi singura superputere globală în acel moment şi rămâne în continuare, şi nu erau în postura, în 1997, de a fi nevoite să ofere cadou unor state europene aflate în situaţia României. Pentru partea americană, această relaţie strategică cu România a constituit elementul cheie al politicii sale în spaţiul sud-estul european şi balcanic, după 1997. Pe acest parteneriat, pe succesul acestui parteneriat, Statele Unite au dezvoltat, ulterior, în 1998 - Planul de Acţiune al Americii pentru Europa de Sud-Est, au dezvoltat, tot în 1998, Carta Parteneriatului cu Estonia, Letonia şi Lituania. Iată că nu a fost o întâmplare, nu a fost un cadou această relaţie.

Radu Dobriţoiu: O informaţie pe care am primit-o pe surse, în această seară, o dovadă a relaţiilor adevărate existente între cele două armate. Atât locotenent-colonelul Augustin Pegulescu, veteran, care a fost rănit grav în Afganistan, cât şi subofiţerul Marius Iovi, de asemenea, rănit în Irak, cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite şi cu ajutorul ministrului Gabriel Oprea, vor pleca în Germania şi apoi în statele Unite pentru tratament şi recuperare medicală. Iată, aliaţii din linia întâi nu au fost uitaţi. Sunt sprijiniţi, în continuare, de americani. Vă propun să ascultăm şi o corespondenţă de la Washington, de la colega mea, Doina Saiciuc.

Reporter: Doina Saiciuc - Lansat în 1997, Parteneriatul Strategic Româno-American a avansat, de atunci încoace, câteodată, la scenă deschisă. Sigur, însă, că eforturile diplomatice militare-economice, ca şi în domeniul justiţiei, s-au desfăşurat zi de zi, departe de ochii publicului, pentru a avansa o cooperare de care ambele ţări au nevoie pentru stabilitatea şi securitatea în Europa de sud-est şi nu numai. Pe parcursul timpului, nu puţini s-au întrebat dacă nu cumva formula parteneriat strategic este prea mare pentru mecanismul avansat de cooperare româno-americană în domenii ca cel militar, economic, al securităţii regionale şi al riscurilor neconvenţionale. Ultimele dezvoltări privind decizia preşedintelui Obama de a plasa componente ale scutului antirachetă în România, vin însă să consolideze aspectul strategic al Parteneriatului bilateral. Reamintesc că imediat după vizita din vară, anului trecut, a preşedintelui Obama la Moscova, când, împreună cu preşedintele rus Medvedev, decidea ca experţii americani şi ruşi să facă o analiză comună a riscurilor balistice actuale, pentru a încerca să rezolve diferendul dintre Moscova şi Washington, privind fosta versiune a planului preşedintelui George Walker Bush, care ar fi amplasat scutul antirachetă în Polonia şi Cehia. Ziarele poloneze scriau că noua administraţie de la Washington a renunţat la desfăşurarea elementelor scutului antirachetă în Polonia şi Cehia. La începutul lunii februarie, a acestui an, apoi, preşedintele Traian Băsescu anunţa, după o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a ţării, că România a acceptat invitaţia preşedintelui Obama de a participa la dezvoltarea sistemului antirachetă şi că pe baza acestui acord vor fi amplasate, pe teritoriul românesc, componente, interceptori tereştrii ai acestuia. Este o nouă dezvoltare majoră a Parteneriatului Strategic Româno-American, după ce interesul pentru promovarea lui s-a amplificat în urma schimbărilor de administraţie de la Bucureşti şi Washington, la sfârşitul anului 2000, când fostul preşedinte, George Warlker Bush declara deschis că "relaţiile excelente cu România reprezintă unul din pilonii politicii Statelor Unite, în Europa de Sud-Est". Pentru aderarea sa la NATO, la 29 martie 2004, când a depus instrumentele de ratificare la Washington, probabil că România a primit cea mai puternică susţinere din partea Statelor Unite. România a devenit, se ştie, un aliat puternic şi declarat al Statelor Unite în lupta împotriva terorismului, după atacurile de la 11 septembrie 2001, trimiţându-şi soldaţii în Afganistan, unde luptă alături de trupele americane şi în Irak, unde România a fost una dintre ultimele ţări care şi-au retras trupele. România şi-a încheiat, în mod oficial, misiunea acolo, în iunie 2009. Se ştie, pe de altă parte, că trupele româneşti au participat la operaţiunile de menţinere a păcii din fosta Iugoslavie. Sigur că, nu în ultimul rând, insistăm şi asupra componentei economice, la 10 martie 2003, Statele Unite acordau României statutul de economie de piaţă funcţională, iar numai departe de luna trecută, ambasadorul american la Bucureşti, Mark Gitenstein, spunea că investiţiile americane în România nu au fost afectate de criza economică globală, ci, dimpotrivă, într-un singur an, spunea domnul Gitenstein, au venit în România, investiţii americane de 1,2 miliarde de dolari.

Radu Dobriţoiu: Ne puteţi urmări şi pe internet la adresa www.romaniaactualitati.ro. Acolo puteţi găsi şi o arhivă cu transcrierile emisiunii Euroatlantica. Invitaţi, în această seară, profesorul universitar Constantin Hlihor, analistul militar Radu Tudor şi locotenent-colonelul în rezervă Nicolae Toboşaru. Domnule profesor Hlihor, în ce domeniu credeţi că nu a ştiut România să aplice cu succes acest parteneriat strategic cu Wshingtonul?

Constantin Hlihor: Sigur, parteneriatul strategic a fost construit şi a avaut ca punct de greutate în special problemele de securitate, aşa cum excelent au fost trecute în revistă, de către analistul Radu Tudor, dar şi de domnul Toboşarul. Dar parteneriatul strategic vizează, aşa cum s-a văzut din corespondenţa de la Washington, şi alte elemente ale cooperării bilaterale, în special cele de ordin economic. Având în vedere că societatea românească a susţinut integrarea deplină în structurile euroatlantice. Dacă ne amintim, perioada romantică a, să spunem, campaniilor mediatice de promovare a valorilor euroatlantice, s-a ajuns, uneori, la sondaje care arătau, către 70-80-90%, aderenţa populaţiei, societăţii, să spunem, civile,care a fost un vector de mediatizare excelent şi cred că elita noastră politică nu a ştiut să exploateze, să spunem, căile cele mai eficiente de promovare a imaginii noastre ca ţară,în relaţiile internaţionale, pentru că,în ultimii ani, faptul că circulaţia românilor în Europa, şi s-a obişnuit cu libertatea de a ajunge în orice punct, să spunem, din Spaţiul Schengen. Faptul că ajung mai greu şi cu oarece necazuri la viză...

Radu Dobriţoiu: Şi să aducem aminte că SUA au ridcat viza pentru unele state europene, nu şi pentru România. Cu toate că noi avem un parteneriat strategic...
Constantin Hlihor: Asta la nivelul opiniei publice, la nivelul societăţii, ar putea crea unele, să spunem, frustrări, pe nedrept, pentru că...

Radu Dobriţoiu: Există aceste frustrări, mai ales la nivelul celor care ştiu ce sacrificii am făcut noi în Irak şi Afganistan pentru aliaţii noştri.

Constantin Hlihor: Sigur, dar, mai ales după 2001, Statele Unite ale Americii au standarde de securitate extrem de ridicate, ceea ce la novelul opiniei publice, la percepţia comună, se înţelege mai greu. Şi, cred că aici ar fi trebuit să lucreze mai mult, că în celelalte domenii relaţiile sunt excelente şi sunt în beneficiul, să spunem...

Radu Dobriţoiu: Iată, economia funcţionează bine, de armată să nu mai vorbim şi ne îndreptăm iarăşi spre... să vorbim despre acest capitol. Domnule Radu Tudor, aţi fost în cele mai complexe teatre de operaţie. Ai avut ocazia să vedeţi parteneriatul româno-american în teren. Îmi aduc aminte, am fost odată chiar împreună, eram cu dumneavoastră şi cu maestrul Ion Cristoiu, la detaşamentul special românesc din Irak . Din delegaţie făcea parte, atunci, şi domnul general Sergiu Medar, cel care a regândit şi modernizat serviciile militare româneşti de informaţii. Atunci, trupele speciale româneşti se subordonau direct americanilor, deşi făceau parte dintr-o divizie comandată de Polonia. Vă rog, domnule Radu Tudor, să faceţi o analiză a evoluţiei acestei colaborări în teren, pornind de la acel moment, dacă nu mă înşel era 2005, şi până astăzi.

Radu Tudor: Mi-aduc aminte cu plăcere. Era vorba de 2005, era la Al-Hilah, o zonă extrem de importantă pentru stabilizarea şi securizarea Irakului cu o contribuţie esenţială din partea României, în domeniul inteligence-ului militar. Vedeţi, această chestiune a devenit o capabilitate nişă a României. S-a dovedit faptul că Armata Română este în măsură să pună la dispozia Alianţei Nord- Atlantice, dar şi a coaliţiei multinaţionale din Irak, o capabilitate mult peste media armatelor aliate sau partenere. Serviciul Militar de Informaţii al Armatei Române, DGIA, a devenit în ultimii ani de zile o structură de elită în interiorul comunităţii euroatlantice, recunoscută ca atare, fie şi prin acceptarea înfiinţării acelui Centru de Excelenţă de la Oradea, care reprezintă o emblemă pentru România şi o recunoaştere.

Radu Dobriţoiu: Am reinventat, într-un fel, Humint-ul, noi românii, să spunem, culegerea de informaţii din surse umane, Human intelligence.

Radu Tudor: Foarte adevărat. Sunt ţări în NATO şi ţări partenere infinit mai bine bugetate, din punct de vedere militar şi iată, noi am reuşit să "furăm" această capabilitate, graţie pregătirii absolut extraordinare a militarilor români, dar şi experienţe şi expertize. Dacă România a avut o contribuţie atât de importantă şi este recunoscută în comunitatea de informaţii a NATO pentru valenţele ei extraordinare, în materie de intelligence militar, îmi pare rău că factorul politic n-a reuşit să valorifice, din alte puncte de vedere, vârfurile acestea de performanţă din partea Armatei Române. Spunea foarte bine domnul profesor Hlihor că, din punct de vedere economic, România n-a materializat, n-a marcat pe măsura contribuţiei ei în Irak.

Radu Dobriţoiu: În Irak, bineînţeles. Noi nu am speculat, cum au făcut alte state care au avut efective mai puţine acolo sau chiar n-au avut deloc. Iată, Serbia are mai multe inevstiţii şi mai multe contracte economice în Irak, decât România care a rulat acolo mii de militari.

Radu Tudor: Să spunem că aici este o responsabilitate clară a factorului politic. Nu este nimeni, să spunem, de vină, pentru faptul că România n-a reuşit să-şi recupereze nici măcar creanţele din Irak, darămite să facă, în continuare, să spunem profit prin companiile de stat sau private care ar fi putut acţiona în acea ţară, cu atât mai mult cu cât România are o tradiţie extraordinară pe aceel teritorii. Înainte de 1989, ţara noastră a construit câteva obiective strategice pentru economia irakiană, avea şi are o imagine bună şi, zic eu, ar fi fost bine primită doar dacă ar fi insistat un pic pentru interesul ei economic; n-a fost să fie aşa. Rămânem doar cu chestiunile acestea esenţiale în privinţa combaterii terorismului, în privinţa culegerii de informaţii, în privinţa capacităţii extraordinare de analiză pe care o dovedesc militarii români în ceea ce priveşte nu doar...

Radu Dobriţoiu: Culegerea de informaţii... Da.

Radu Tudor: ...securitatea Irakului, ci gândiţi-vă şi la proximitatea cu Iranul. Aici, România a avut o contribuţie şi are în continuare o contribuţie - este un partener important - şi mă bucur că aţi dat acel argument al parteneriatului strategic cu Turcia şi cu Israelul, domnule Dobriţoiu, pentru că, cu siguranţă, elementul de bază, elementul fundamental în parteneriatul strategic cu Turcia şi cu Israelul reprezintă securitatea. Ori, şi în privinţa României rămâne la fel, sper să ne dea Dumnezeu politicieni care să poată valorifica mai bine pentru ţară ceea ce sunt în măsură să creeze şi să ofere miliarii români în zona strategică de securitate internaţională.

Constantin Hlihor: Da. Aş vrea să pornim de la ideea domnului Radu Tudor, aş vrea să atrag atenţia asupra unei probleme care cred că este de mare interes pentru ca parteneriatul strategic româno-american să funcţioneze. Suntem într-o situaţie de criză la nivel mondial, dar criză şi mai accentuată economic în spaţiul românesc, ori bugetarea sau subdimensionarea bugetului pentru apărare să nu pună în pericol tocmai ceea ce am demonstrat că suntem capabili să ne ridicăm la standardele euroatlantice. Mi-aduc aminte câteva din ideile spuse chiar de preşedintele român, într-un interviu acordat Televiziunii publice, înainte de participarea summit-ului de la Lisabona, când întrebat fiind de Luca Niculescu care sunt reducerile în sectorul Apărării, spunea că se ajunge la anul 0,8% din buget, or parteneriatul strategic a funcţionat excelent, am avut suportul logistic pentru că am avut când a participat la NATO 2003, 2004, 2005 şi în Afganistan, Armata dispunea de 2,3, după aceea s-a redus...

Radu Dobriţoiu: 2,37, 2,43, 2,37 şi a tot redus. Până la 1,80, la un moment dat, dar când economia mergea ceva mai bine, deci era...

Constantin Hlihor: De acord, dar s-a scos aici în evidenţă, excelent, dimensiunea umană, în culegere de informaţie şi dimensiunea umană în ce priveşte îndeplinirea misiunilor atât în Afganistan şi în alte teatre de operaţiuni.

Radu Dobriţoiu: Şi, iată că, iarăşi punctăm: acest parteneriat strategic dintre Washington şi Bucureşti, chiar şi la subbugetarea Armatei României. Să aducem aminte şi, domnule Radu Tudor, cred că ştiţi foarte bine asta, noi la ora actuală avem două batalioane de manevră în Afganistan, dar avem tehnică de luptă acolo doar pentru un singur batalion - să aducem aminte, e aceeaşi tehnică de pe vremea când pleca Batalionul 26, acele TAB-uri 77, inutilizabile aproape acum, şi iată, partenerii noştri americani ne-au donat, în Afganistan, absolut noi, 60 de blindate mari de luptă, moderne, MRAP-urile, pentru cele... Deci, noi am trimis militarii la luptă, dar fără să le dăm tehnica. Iată că, iarăşi, vine Parteneriatul american şi cu foarte multă modestie, nici nu au făcut foarte multă propagandă, publicitate nu şi-au făcut foarte multă americanii cu asta. Ei sunt modeşti, ne-au dat... Au văzut unde le trebuie cel mai mult ajutorul, să ne folosim de oamenii ăştia. Nu am bătut toba că "uite, v-am dat noi 60 de MRAP-uri", cu toate că ar fi putut să spună: "iată, v-am ajutat acolo, vă protejăm vieţile.". Nu, ei au considerat că acest parteneriat trebuie, chiar şi până în linia întâi, dus până la capăt, chair şi cu acest sprijin. Domnule Radu Tudor, cred că ştiţi despre ce vorbesc?

Radu Tudor: Cu siguranţă ştiu despre ce vorbiţi. Este foarte adevărat, îmi aduc aminte şi alte exemple concrete în Kandahar şi în alte zone, unde au operat militarii români din Afganistan, inclusiv cei din Irak, un sprijin logistic continuu, care a venit din partea SUA şi performanţa asta, pe care militarii români o au în astfel de teatre de operaţiuni dificile se datorează, într-o oarecare măsură, şi sprijinului acesta logistic, sprijinului prin tehnică militară, pe care SUA l-au pus continuu la dispoziţie. Mie îmi pare foarte rău că nişte militari atăt de bine pregătiţi, atât de apreciaţi, care au primit zeci, sute de scrisori din partea liderilor Penatgonului, din partea liderilor misiunilor NATO în Afganistan, pentru priceperea lor, pentru dăruirea lor în misiunile militare, nu sunt dotaţi şi nu sunt protejaţi al nivelul la care ar merita.

Radu Dobriţoiu: Şi nici nu sunt plătiţi la nivelul, la care ar merita, trebuie să o spunem şi pe asta, la ora actuală.
Radu Tudor: Din punctul acesta de vedere, e o frustrare, pe care am simţit-o acolo, la faţa locului, în zone extrem de dificile şi nu s-a născut încă, să spunem, acel conducător, care să genereze os chimbare profundă de perspectivă asupra sistemului naţional de apărare, pentru că oamenii aceştia au fost în permanenţă dispuşi la sacrificii, au oferit foarte mult ...

Radu Dobriţoiu: Au oferit şi viaţa, deci nu au precupeţit absolut nimic.

Radu Tudor: Au oferit foarte mult, inclusiv un sacrificiu uman destul de mare. Ne apropiem de cifra de 20 de morţi în teatrele de operaţiuni şi ...
Radu Dobriţoiu: Şi vreo 60 de răniţi.

Radu Tudor: ... Şi au primit destul de puţin, din punct de vedere al tehnicii militare. Cred că undeva trebuie să găsim un echilibru. Criza nu e o scuză, Radu Dobriţoiu. O ţară care se află în criză îşi întăreşte capacitatea de apărare naţională pentru a nu deveni şi mai mai vulnerabilă.

Realziator: Şi pentru că revenim, iarăşi, la acele subunităţi şi detaşamente de intelligence, aduc aminte că i-am cunoscut pe aceşti bravi oameni, luptători din umbră. În timp ce, să spunem, trupele similare din SUA obţineau informaţiile, de multe ori cumpărându-le pe bani, românii reuşeau să obţină aceste informaţii din resurse umane, din Human intelligence, fără a cheltui decât foarte puţin şi iată că, noi vorbeam de această reinventare a Human-tului de către trupele româneşti şi cu resurse puţine. Militarului român nu trebuie să-i dai foarte mult, dar are, în primul rând, nevoie de respect şi, iată, bineînţeles, să fie şi cât de cât bine plătit, în comparaţie cu alţi aliaţi din NATO.

Nicolae Toboşaru: dacă îmi permiteţi un scurt comentariu.
Radu Dobriţoiu: Vă rog! icolae Toboşaru: Referitor la tehnica de luptă donată de partea americană, zilele trecute, în cursul unei vizite a preşedintelui Poloniei la Washington, preşedintele Obama tocmai anunţa că a donat Armatei Poloneze 20 de vihicule blindate rezistente.
Radu Dobriţoiu: MRAP.
Nicolae Toboşaru: Ce aş vrea să remarc? De mai bine de opt ani, suntem împreună cu..

Radu Dobriţoiu: Nouă ne-a dat 60, deci readuc aminte - polonezilor 20, nouă 60.

Nicolae Toboşaru: Da. De mai bine de opt ani suntem împreună în teatrele militare, air ambasadorii noştri sunt miile de militari, care au luptat, luptă şi vor continua să lupte. Cu sigurantă că un sacrificiu suprem în luptă este dovada absolută a aangajării noastre, dar cred că este important să subliniem faptul că solidaritatea noastră este bazată pe interese şi valori comune.

Radu Dobriţoiu: Sigur că da, dar dacă nu existau aceşti militari din linia întâi şi, domnule Nicolae Toboşaru, ambasadorul SUA la Bucureşti Mark Gitenstein vorbind despre sângele vârsat, de soldaţii români alături de cei americani în Afganistan şi Irak, îl cita pe Shakespeare:"Cine varsă sângele alături de mine este fratele meu". Cât a contat această colaborare? Pentru că vorbim de această colaborare în teren pentru dezvoltarea şi întărirea acestui parteneriat strategic dintre România şi Statele Unite. Dumneavoastră l-aţi studiat, parteneriatul, în mod ştiinţific, dar sunteţi şi militar. Haideţi să mergem să spunem şi să coborâm la acest nivel tactic al militarului român, care a fost umăr la umăr cu militarul american, în cele mai dificile misiuni.

Nicolae Toboşaru: În mod cert, declaraţia ambasadorului american nu este gratuită şi exprimă o atitudine reală şi definitorie spiritului american. De-a lungul istoriei lor, SUA a avut de puţine ori nevoie de ajutor. După11 septmbrie au avut nevoie de ajutorul nostru şi noi l-am acordat.

Radu Dobriţoiu: Şi au conştientizat că au nevoie de ajutor după 11 septembrie.
Nicolae Toboşaru: Exact. Coborând la nivel tactic, vreau să cobor mai jos, la nivel personal. Vreau să vă spun că zilele trecute cumnatul meu s-a întors din Afganistan. Este militar; a fost angajat în acest autovehicul Humvee şi timp de şase luni a luptat cot la cot cu militarii americani, în Afganistan.

Radu Tudor: Tragicul atentat de la 11 septembrie ne-a oferit cadrul general în care am avut luciditate şi forţa de a fi alături de americani, pe baza valorilor pe care le apărăm împreună. Războiul nu este neapărat o fatalitate, dar victimele umane sunt. Şi iată că Armata Română a adus această jertfă care, probabil, a compensat şi continuă să compenseze o serie de gafe şi neîmpliniri diplomatice, politice, economice. Aceşti militari fac acest efort pentru noi; împing această relaţie înainte, în pofida unor asemenea gafe, pe care le cunoaştem.

Radu Dobriţoiu: Şi nu doresc să insistăm pe aceste gafe, dar am puncta, totuşi, că miliatarul român, pornind chiar şi de la militarii profesionişti, de la caporali şi până la generali, la fruntea Armatei, merită, în primul rând, mai mult respect şi, în al doilea rând, să fie mai bine retribuiţi. Domnule profesor Hlihor, doreaţi să adăugaţi ceva.

Constantin Hlihor: Da. eu cred că pe câmpul de luptă, în experiena istorică a campaniilor pe care le-am studiat, de foarte mare importnanţă este încrederea pe care o au aliaţii într-o misiune. Această încredere conduce la o percepţie adecvată a solidarităţii în faţa pericolelor. Această percepţie, care cred, se cimentează, ea trebuie să fie transmisă la opinia publică- ceea ce faceţi dumneavoastră acuma- pentru că, la rândul ei, media- această percepţie a unui aliat care îşi salvează camaradul în situaţii dificile care îl ajută pentru a face faţă pericolelor şî ameninţărilor, pentru că au aceleaşi scopuri, aceleaşi, valori, să spunem, de apărat- trebuie să atingă masa critică la nivelul societăţii. Pentru că degeaba avem o percepţie şi o colaborare excelentă, să spunem, la militari, dacă aceasta nu se transmite ca masă critică la nivelul societăţii şi, în opinia mea, dacă s-ar realiza acest lucru, atunci opinia publică, media, ar fi un factor de presiune pentru armonizarea şi, să spunem, adecvarea politicilor de securitate în plan intern, pentru a fi eficient în plan extern.

Radu Dobriţoiu: Susţinând ceea ce aţi spus dumneavoastră şi continuând o idee pe care domnul Radu Tudor a enunţat-o la începutul emisiunii, tot ambasadorul Statelor Unite declara într-un discurs la care am asistat la Muzeul Aviaţiei, că, pentru prima dată, după 60 de ani, deci, după al Doilea Război Mondial, o unitate americană se află în subordinea unei armate străine. Se referea la compania americană aflată în subordinea Batalionului românesc de Manevră din Afganistan. Domnule Radu Tudor, cum putem interpreta această premieră pentru trupele americane?

Radu Tudor: Vă spun foarte sincer, am fost martor la unul din primele momente ale acestei predări, să spunem, de comandă în Kabul. Erau foarte mulţi militari din staff-ul internaţional al NATO, era chiar şi înaltul reprezentant civil, secretarul general NATO în Afganistan, diplomatul turc /.../. Majoritatea oamenilor erau impresionaţi, dar şi surprinşi, în egală măsură, de gestul făcut de americani. Se tot întrebau cum de marea naţiune americană, marea putere militară americană, care are şi un orgoliu pe măsură, nu, trebuie să înţelegem lucrul acesta, a binevoit să dea comanda militarilor americani pe mână românească. Şi, a stârnit o oarecare invidie, cum să spun, o chestiune despre care se vorbea foarte mult, chiar acolo, în zona Kabulului. E... ăla a fost unul din puţinele momente, după decembrie '89, în care m-am simţit extrem de mândru şi de satisfăcut, de bucuros că sunt român. Aveam impresia că toată lumea se uită la mine, acolo, în Kabul şi la toţi cei din delegaţia românească. E o chestiune pe care n-o poţi uita toată viaţa şi care, din punct de vedere strategic, semnifică enorm de mult. Gândiţi-vă că Statele Unite au o armată pe care o finanţează cu aproape două miliarde de euro pe zi, o armată care este finanţată cu peste 750 de miliarde de dolari şi care, din punctul acesta de vedere, cum să spun, banii alocaţi bugetului românesc al Apărării nu i-ar ajunge decât de la ora 8 până pe la ora 12. Gândiţi-vă la dimensiunea aceasta a unei armate finanţată şi dotată, aşa cum este Armata Română, în raport cu Armata Americană, pentru că războiul şi conflictul şi pregătiera militară înseamnă, în primul rând, bugetare, în primul rând, pregătire, comparat cu ceea ce au Statele Unite şi veţi înţelege dimensiunea reală a acestui gest incredibil de important în parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite. Mai există şi o componentă în zona serviciilor de informaţii; avem peste 20 de înalţi ofiţei ai serviciilor secrete româneşti care au fost medaliaţi de CIA, cea mai mare parte dintre ei la cartierul general al CIA din Langley, Virginia, pentru nişte operaţiuni despre care nu vom pueta să discutăm decât peste 30 de ani.

Radu Dobriţoiu: Şi continuând chiar şi la acest nivel military to military, persoan to person, să aduc aminte că, la un moment dat, puţină lume ştie, militarii americani au o emblemă pe umărul drept, care reprezintă unitatea din care ei fac parte în acel moment, batalionul, compania şi aşa mai departe. Dar pe umărul stâng, după ce devii militar şi după o oarecare perioadă de carieră, militarii americani poartă emblema celei mai bune unităţi în care ei au servit, la un moment dat, în cariera lor militară. Una dintre aceste companii care s-au aflat în subordinea Batalionului românesc de manevră militar, din acea companie, au solicitat oficial, la un moment dat, să aibă permisiunea de la Armata Americană, sa poarte pe umărul stâng, ca emblemă a celei mai bune unităţi militare din care au făcut parte, emblema unui batalion românesc de vânător de munte. Iată că, nu numai că sunt angajamente politice militare şi diplomatice, dar şi oamenii de rând au simţit profesionalismul militarilor români în alianţă şi în parteneriat cu militarii americani, militari români despre care, de fiecare dată când vorbim, ne aducem aminte cu mândrie. Domnule profesor Constantin Hlihor, credeţi că putem face o paralelă, că putem pleca de la alianţa tactică, de la parteneriatul tactic, de la nivelul militarilor de care tocmai am vorbit, de la loialitatea dovedită în luptă de militarii români faţă de aliaţii americani şi să ajungem. Putem face o paralelă, pentru a ajunge la scutul american antirachetă? Are acest scut în spate şi sudoarea sângele militarului român?

Constantin Hlihor: Da, înainte de a răspunde la această întrebare, aş dori să fac o mică, dar cred eu, importantă completare. Sigur că sunt mândru. Trebuie să ne bucurăm că profesionalismul militarilor români a atras atenţia şi americanii au avut încredere să facă un gest nemaiîntâlnit.

Radu Dobriţoiu:Da...După 60 de ani de la al Doilea Război Mondial.

Constantin Hlihor: Dar eu aş dori să atrag atenţia că, totuşi, asta are o semnificaţie mult mai mult... După schimbarea administraţiei americane s-au produs unele elemente de nunanţă în strategia şi apărarea americană. Acel smart power arată că americanii nu mai utilizează doar hard power, doar forţa, ci şi câştigul, simpatia, camaraderia.

Radu Dobriţoiu: Câştigând inimile...
Constantin Hlihor: Inimile celor cu care colaborează. Deci, este o nuanţă care ne arată că strategiile se... Acuma, revenind la...
Radu Dobriţoiu: Plecând de la militarul din linia întâi şi ajungem la scutul anti-rachetă, care credeţi că este legătura?

Constantin Hlihor: Legătura eu aş vedea-o doar trecând prin ceea ce se numeşte încredere şi loialitate între parteneri, atunci când ameninţările sunt comune, când interesele /.../ sunt comune, dar având în vedere că un scut anti-rachetă, de nivel regional este un sumum de negocieri de interese ale puterilor regionale, ale puterii... Deocmandată idiferent dacă ne place, indiferent dacă vorbim....

Radu Dobriţoiu: Dar pentru asta trebuie să câştigăm, an de an, încredere de la aliaţi.
Constantin Hlihor: Sigur că da.

Radu Dobriţoiu: Şi militarii au avut un rol, spun eu, fundamental.

Constantin Hlihor: Fundamental, dar nu aş merge până acolo încât să spun că...

Radu Dobriţoiu: Nu. Bineînţeles că nu este condiţionată, dar există la temelia acestui proiect şi încrederea, loialitatea dovedită.

Constantin Hlihor: Sigur. Pentru că negociatorul care îşi negociază interesele la nivel politico-diplomatic, pentru că aici nu mai vorbim de configurarea structurilor de putere, de nivel tactic, elementele care trebuiesc luate în calcul sunt cu totul altele şi aici, în scutul anti-rachetă, trebuie să vedem poziţia Uniunii Europene şi interesele de securitate ale Uniunii Europene, poziţia Federaţiei Ruse, dar şi aici poziţia NATO. Şi, având în vedere că chiar în NATO avem unele nuanţe de interese şi comportamente, tot plecând de la ameninări şi modul în care sunt percepute ameninţările la nivel regional.

Radu Dobriţoiu: Aş vrea ca o concluzie, pentru că mai avem exact două minute din această emisiune, să ştiu de la fiecare dintre invitaţi şi să începem, mai întâi, cu domnul doctor în istorie Nicolae Toboşaru. Să ne spuneţi, iată, după ce am analizat sau am încercat să analizăm acest parteneriat strategic dintre România şi Statele Unite, domnule locotenent-colonel Nicolae Toboşaru, ce puteţi spune, foarte pe scurt despre acest parteneriat?

Nicolae Toboşaru: În ultimii ani... Vreau să revin la rolul Armatei Române în acest parteneriat. În ultimii ani, Armata Română a structurat, a susţinut această relaţie. În preajma anului 2014, prin finalizarea campaniei din Afganistan, probabil că elementul militar, în această relaţie, va scădea în pondere. Eu îmi pun problema dacă societatea civilă , dacă structurile politice româneşti au pregătite o strategie de dezvoltare a parteneriatului, după această etapă de campanii militare.

Radu Dobriţoiu: Domnule profesor Constantin Hlihor...
Constantin Hlihor: Este un excelent instrument de colaborare în relaţiile internaţionale contemporane şi dacă vom avea inteligenţa să îi mărim eficenţa şi în alte domenii, cum ar fi cel energetic, economic, financiar, probabil vom avea de câştigat.

Radu Dobriţoiu: Domnule Radu Tudor...
Radu Tudor: Dacă vor fi politicienii la fel de eficienţi ca militarii, în parteneriatul ditnre România şi Statele Unite, vom avea surprize din cele mai plăcute, pe viitor.

Radu Dobriţoiu: Vă mulţumesc foarte mult! "Euroatlantica", la final. Invitaţi în această ediţie au fost profesorul universitar colonel Constantin Hlihor, analistul militar Radu Tudor şi locotenent-colonelul în rezervă Nicolae Toboşaru.