Jurnal de război; Corespondenții speciali ai RRA în Ucraina

AUDIO: Euroatlantica.

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (10 martie, ora 21:05) - Emisiunea: "Euroatlantica" - Realizator: Radu Dobriţoiu - Bun găsit. Ucraina își continuă bătălia David contra Goliat cu invadatorii ruși. La 14 zile după invadarea Ucrainei, trupele agresoare ale Moscovei nu au reușit să preia controlul asupra țării, unde se dau în continuare lupte grele. Rusia a început să apeleze la mercenari pentru a-şi completa trupele din Ucraina și face eforturi pentru a ascunde adevăratele pierderi pe care le suferă în fiecare zi. Lansatoarele moderne de rachete antiaeriene și antitanc primite de ucraineni dau rezultate; la fel și dronele de luptă turcești folosite pentru a identifica și distruge coloanele rusești de blindate. Este începutul Jurnalului de război din această seară, un război care se desfășoară în apropiere de granițele României. La fel ca sănătatea, pacea este cel mai mult prețuită atunci când ai pierdut-o. Războiul înseamnă crize, înseamnă drame, morți și răniți, prizonieri, înseamnă familii despărțite, copii orfani și durere. Trei corespondenți Radio România Actualități au fost în zonele de război din Ucraina. Ilie Pintea a ajuns până în apropierea Kievului, având ca bază Cernăuțiul, Mario Balint și Alex Buzică au fost în sud peste Dunăre, în Ismail - un efort al principalului post public de radio pentru a-și informa cât mai corect ascultătorii cu date de acolo, din linia întâi. Invitații acestei ediții Euroatlantica sunt colegii mei Ilie Pintea și Mario Balint, trimiși speciali Radio România Actualități în Ucraina. Eu sunt Radu Dobrițoiu şi vă invit să rămâneți alături de principalul post public de radio pentru a asculta emisiunea Euroatlantica. Tema ediției: Ucraina - Jurnal de război Radio România Actualități. Colegii din regia de emisie îmi confirmă că avem legăturile telefonice. Bună seara, Ilie Pintea.

Ilie Pintea: Bun găsit. Mi-a plăcut foarte mult comparația de la începutul acestui emisiuni, David și Goliat, pentru că vorbește despre curaj. Să sperăm că şi deznodământul acestui război va fi pe măsura legendei pe care tocmai ai citat-o.

Realizator: Sperăm şi noi acest lucru. Bună seara, Mario Balint.

Mario Balint: Bună seara, Radu Dobriţoiu. Bună seara, doamnelor şi domnilor. Într-adevăr, alături de sănătate, pacea este cea mai prețuită atunci când ai pierdut-o. Sperăm să o regăsim în Ucraina zilele următoare.

Realizator: Ilie Pintea, aţi revenit în țară, un drum destul de lung din Ucraina până acasă. Cum a fost drumul şi cum ți se pare acum, având ambele imagini, la scurt timp, trecerea dintr-o regiune de război într-una de pace.

Ilie Pintea: Păi, primul lucru pe care îl vezi plecând spre casă din Cernăuți e coada de mașini de la punctul de frontieră Siret, 4 km și ceva avea la momentul la care am trecut eu și încă erau foarte mulţi oameni care treceau pe jos, deşi autoritățile de ambele părţi ale frontierei încercau să reglementeaze lucrul ăsta, să asigure măcar mijloacele de transport până la punctul de frontieră, unde să fie procesați. Erau încă oameni care treceau pe jos şi a fost o imagine care mi-a rămas mult timp în minte, aceea a unei bătrânici într-un cărucior cu rotile, pe care probabil nepoții ei o trecuseră frontiera și era o imagine a disperării, până la urmă, deşi poți să vezi uitându-te în jur o mulţime de astfel de imagini acolo, la punctul de frontieră. De altfel, foarte mulţi colegi de-ai noştri din presă erau acolo și încercau să vorbească cu oamenii. Eu nu am făcut-o pentru că tocmai veneam de la ei şi asta este prima imagine pe care o vezi venind spre casă. Pe urmă, seara, când am văzut cozile de la stațiile de benzină am crezut că am greșit ţara, că am rămas în Ucraina, pentru că doar acolo am văzut scene de genul acesta, unde oamenii stăteau la coadă nu să ia benzină, ci să vină cisterna care aducea combustibil în stația de alimentare. Vasăzică, o imagine care cred că dă măsura a ceea ce vorbeam noi data trecută la Euroatlantica, și anume dezinformare și războiul acesta informațional despre care cred că putem vorbi foarte mult timp de aici încolo.

Realizator: Chiar și pe teritoriul României, ascultătorii știu că este un pic mai dificil să fii jurnalist de radio. Spre deosebire de colegii de la televiziune, noi trebuie să ne ajutăm doar de cuvinte și doar de informații prezentate, de interviuri, pentru a crea imagini și pentru a le contura ascultătorilor drama de acolo, din Ucraina. Mario Balint ai un drum un pic mai lung de făcut până la Reșița. La fel ca Ilie, ai transmis din multe zone de război. Prin ce se diferențiază Ucraina?

Mario Balint - Aş compara Ucraina pe care am văzut-o și am cunoscut-o pentru prima dată săptămâna trecută, cu Iugoslavia și cu războiul din Kosovo din 1999 cam aceleași sentimente le-am trăit, sunt două sentimente, două tipuri de sentimente extrem, extrem de puternice pe care le ai atunci când ești acolo și când vezi ce se întâmplă. Primul este unul de durere de-a dreptul fizică pentru drama acestor oameni care își părăsesc casele din cauza bombelor ucigașe, din cauza avioanelor, din cauza tancurilor care intră în periferia orașelor și uneori trag la întâmplare și, cel de-al doilea sentiment e unul de de furie de-a dreptul împotriva celor care profită de pe urma războiului. Am cunoscut, ca să spun așa, și am adus și în atenția ascultătorilor noștri un fenomen acela al ''cumetrilor de ocazie'', sunt oameni care își pun la dispoziție mașina, care fac taximetrie din zonele distruse de război către zonele mai liniștite și încasează sume extrem de mari pentru Ucraina acestor zile, între trei și cinci sute de euro pentru un drum de exemplu de la Nicolaev până la la Ismail. Sunt două sentimente contradictorii care te încearcă și care îţi rămâm. Mie mi-au rămas până acum, deși mai am 50 de km până acasă și mă tot gândesc la acea imagine pe care nu cred că o voi putea uita multă vreme, a unui copilaș de nu mai mult de trei ani, de mână cu bunicul lui și cu mămica lui. Bunicul trăgea în urmă un troler micuț, cu o păturică legată pe troler, iar mama avea un rucsăcuţ în spate, treceau vama de la Giurgiulești pe jos. Ce i-o fi spus mama băiețelului? ''Hai, mergem într-o aventură!''Şi imaginea din Vama Giurgiulești, acolo unde este un drum de aproximativ 2 km care se pierde undeva în zare ca în poveștile lui Panait Istrati, cele trei persoane cele trei siluete care se pierdeau undeva pe drumul acela colbuit. E ceva care rămâne și care o să îți rămână multă, multă vreme și te face să te întrebi de ce atâta suferință până la urmă?

Realizator: Iată încă un motiv pentru a fi recunoscători că România a avut șansa să adere la Uniunea Europeană și e foarte important să facă parte din NATO, cea mai puternică alianță militară de pe Glob. Războiul a transformat radical viață ucrainenilor. Totul s-a schimbat. Valoarea lucrurilor este alta, viața curge diferit. Să ascultăm reportajul de la Piața de pește din Leticev, o filă din ''Jurnalul sonor'' ținut de Ilie Pintea în Ucraina.
*
Reporter: Ilie Pintea - Pe drumul care leagă orașele Ucrainei, Vinița și Jitomir spre capitala țării, am dat de o piață cu totul specială care m-a făcut să mă opresc și să mă învârt minute bune printre tarabe. Toate felurile de pești, de la păstrăv la pisică de mare, de la biban la nisetru așteptau cumpărători, dar piața era pustie și nu doar la ora la care am ajuns eu acolo, așa cum aveam să aflu de la localnici. Mă aflam la Leticev, o zonă renumită pentru puzderia de lacuri din care oamenii pescuiesc tot ce mișcă, dar și pentru măiestria cu care peștele prins aici e copt, afumat și pregătit de localnici. Vladimir, un pescar bătrân înfofolit într-o șubă groasă, mi-a zis că nimeni nu mai cumpără peștele lui, așa că mare parte din ce prinde și afumă ajunge la refugiați.

Vladimir, un pescar: Nu este piață, până una alta. A căzut cu totul. Eu stau aici doar ca să țin piața deschisă. Acum, mult pește îl dăruim oamenilor și ei tare se bucură de asta. Ajutăm cu ce putem. Peștele acesta se face numai la noi să știi. Aducem pește din Nistru, din Nipru, din mare şi-l prelucrăm pentru toată Ucraina.

Reporter: Ceva mai încolo, un alt pescar mi-a spus necazul lui. De data asta nu aveam în față un interlocutor resemnat pentru că Robert Artenian mi-a zis că e gata să lupte pentru pământul lui.

Robert, pescar: Cu viața normală s-a terminat. Ajung în fiecare zi acasă şi îmi e foarte, foarte greu. Nu îmi mai găsesc locul. De șase zile, jumătate din Ucraina a fugit: toți copiii pleacă din țară. Din Harkov au fugit, din Kiev fug toți./lalexandrescu/ Femei nu mai sunt în sat, copii nu mai sunt nici ei. Foarte multe autobuze au venit și au luat copiii și i-au dus. Nu știm ce va fi mâine. Acum se luptă acolo, dar mâine vor fi şi la noi. Împuşcă totul ca nebunii. O să îi batem, pentru că Rusia a stricat toată ordinea lumii, a distrus viețile tuturor. Uite, eu sunt armean de naționalitate, dar m-am născut aici și sunt ucrainean. Tata a fost armean şi mama ucraineancă, iar eu iubesc Ucraina. Niciun bărbat nu pleacă de la noi, pentru că nu au să apere altceva decât pământul de aici.

Ilie Pintea: Pentru pescarii din Leticev, plecarea din calea războiului nu era o alternativă, dar la câteva zeci de metri de peștii lor, cu gustul Ucrainei autentice, zeci de autoturisme se încolonaseră la o benzinărie, care aștepta cisterna cu carburant. Mișa, unul dintre cei care stăteau de ceva vreme la rând pentru combustibilul care era pe drum, mi-a zis că a parcurs 20 de km în 8 ore. Şi coloana de mașini, care trece spre vestul țării, era peste drum, lungă de 15 km. Mi-am continuat drumul cu o bucățică de pește primit în dar. Pe sensul opus, mii de mașini se încolonaseră spre frontieră. La taraba fără mușterii, Vladimir începuse deja să strângă peștele pe care nu-l mai cumpăra nimeni.
*
Realizator: Ilie, o poveste tristă, fața urâtă a războiului. Ce ne mai poţi spune despre oamenii de acolo?

Ilie Pintea: Asta a fost o scenă din drumul spre Vinița. La Viniţa am ajuns la lăsarea întunericului și abia aici am văzut adevăratele proporții ale acestui exod. Am trecut pe lângă coloana aceasta lungă de 15 km. M-am uitat la kilometrajul mașinii, pentru că nu-mi venea să cred. Sensul pe care mergeam eu era pustiu şi pe sensul opus era o coloană interminabilă de oameni care încercau să plece din calea războiului. Şi ştii că este butada aia printre jurnalişti, că dacă vezi o mulțime de oameni fugind într-o direcție și doi-trei spre direcția opusă, ăia sigur sunt jurnaliști. Aşa se întâmplase şi de data asta. Am ajuns la Viniţa și a fost imposibil să găsesc un loc de cazare pentru noaptea aceea. Eram în drum spre Jîtomîr şi trebuia să mă opresc peste noapte acolo. Cei de la hotel m-au îndrumat spre singurul loc în care aș mai fi putut dormi la ora aia - o sală de sport în care fusese amenajată o tabără de refugiați. Oamenii m-au primit și pe mine printre ei și, fără să fie nimic premeditat, am reușit să trăiesc orele alea împreună cu ei și să le cunosc povestea din perspectiva asta. Am lăsat jurnalistul din mine la ușă și am fost pentru noaptea aceea unul dintre oamenii care şi-au găsit adăpost peste noapte datorită unor oameni inimoși. Ringul de box al sălii a fost singurul loc liber în care mi-am putut pune sacul de dormit. M-am așezat acolo și am privit în jurul meu, ca să țin minte imaginea asta absolut dezolantă a oamenilor plecați din calea războiului, care nu știau ce îi mai așteaptă, nu știau unde o să doarmă noaptea următoare, nu ştiau cât o să le ia până la destinație, care o fi fost destinaţia aceea. Fiecare încerca să se pună la adăpost din calea războiului. Erau foarte multe familii cu copii și, absolut neverosimil, când s-a dat stingerea, am adormit pe un cântec de leagăn cântat de jucăria unuia dintre copilașii de lângă mine, cu care, mai înainte de asta, mă jucasem pe acolo cu un roboțel galben. Sunt niște imagini pe care, cum ziceam, le-am ținut minte și uite, încerc să ţi le povestesc ţie acum, doar pentru că, nu știu, este, dacă vrei, privilegiul acestei meserii - faptul că ajungi să relatezi astfel de povești trăindu-le, nu doar în graba reportului, ci uite, trăind cu oamenii care îţi sunt subiect de reportaj și cunoscându-le îndeaproape povestea, după ce ai văzut-o efectiv prin ochii lor, la propriu.

Realizator: Mario Balint, ai fost destul de aproape de Odesa. Cum este situația de acolo?

Mario Balint: Situaţia de acolo este destul de complicată, aș putea spune puțin mai complicată decât în regiunea în care a fost Ilie, în nordul țării, pentru că sudul Ucrainei și ieșirea implicită la Marea Neagră este un punct esențial pentru armata rusă, care încearcă, iată, de 15 zile, tot tatonează cucerirea acelei acelei zone. Ei bine, Odesa deocamdată este salvată de asaltul armatei ruse, pentru simplul fapt Hersonul și Nikolaevul nu au dorit să capituleze. Ei bine, rezistența în Herson şi în Nikolaev este atât de mare, probabil că rușii nu s-au așteptat la acest lucru./geftene/ Ba a fost și un moment de-a dreptul hilar la Herson, atunci când o coloană de tancuri ruse a fost practic alungată din oraș de o manifestație a cetățenilor. A fost o demonstrație cum se pare că nu a mai fost de ani de zile la Herson. Peste 2000 de oameni au protestat împotriva ocupanților ruși și imaginea pe care probabil că ați văzut-o cu toții pe rețelele de socializare, rușii punând, închizând turelele tancurilor și plecând efectiv din oraș, făcând cale întoarsă. E o imagine interesantă, care ne aduce aminte de Piața Tiananmen, dacă îți aduci aminte de celebrul bărbat cu...

Realizator: Care iese în fața unui tanc.

Mario Balint: Exact, exact! Puterea omului în fața unei mașini ucigașe. Hersonul este un exemplu ucrainean pentru această putere și iată că Hersonul acum, în a 15-1 zi, deși este bombardat la fel ca Nikolaev-ul, nu cedează în fața mașinăriei de război ruse. Ei bine, această rezistență din sud a celor două orașe practic salvează deocamdată Odesa de la un asalt al armatei ruse, un asalt care este pregătit încă de la început, din 24 februarie, prin tiruri de rachetă care au lovit Odesa, dar și prin - cum să spun? - prin manevre de intimidare le-aș spune eu, a flotei ruse din Crimeea, în largul portului Odesa. În fiecare zi acele nave, acea flotă care conține inclusiv vector maritim de desant se apropie de coasta Odesei, patrulează în zonă și apoi se retrag. Ucrainenii nu se sfiesc să spună ”da, veniți, fraților, haideți aici să ne batem pe plajă, pentru că toate plajele sunt înțesate cu mine, sunt plantați arici metalici, apele costiere - pentru că la Odesa nu este o plajă efectivă, este o faleză mai abruptă, ea ne aduce aminte de debarcarea în Normandia de unele plaje, acele plaje abrupte pe care au debarcat aliații în ziua Z și ucrainenii îi așteaptă pe ruși pregătiți, apele mării sunt minate, plajele sunt minate și împânzite cu arici și pe faleze sunt acele forțe de voluntari. Asta este o chestie care mi se pare din nou ca o dovadă extraordinară de patriotism a ucrainenilor, sunt unitățile de apărare teritorială, un fel de gărzi patriotice de la noi de pe vremuri, nu știu cine mai ține minte...

Realizator: Noi mai ținem minte. Şi probabil așteptați acolo și de rachetele Javelin, și de modernele lansatoare...

Mario Balint: Evident, evident a fost o bătălie cu acele rachete Javelin la Nikolaev, în nordul Odesei și chiar spunea un comandant militar, ei bine, lupta noastră cu aceste lansatoare de rachete împotriva tancurilor rusești se vor preda în manualele de tactică în viitor.

Realizator: Se pare că tancul se demonstrează pe zi ce trece, odată cu apariția acestor arma, rachete portabile, care pot fi manevrate doar de două persoane, cu o precizie foarte mare și cu un efect de distrugere covârșitor asupra blindatelor.

Mario Balint: Total, practic.

Realizator: Rușii nu s-au așteptat la multe și aroganța strategilor militari ai Rusiei o regăsim acum în pierderile suferite în Ucraina. Jitomir este o localitate ucraineană care a suferit în urma bombardamentelor rusești. Să ascultăm reportajul realizat acolo de Ilie Pintea.

Ilie Pintea: Când am ajuns în cartierul în care căzuseră bombele, oamenii strângeau ce se mai putea din dărâmături. Atacul a avut loc pe 1 martie, după căderea nopții, mi-a povestit Iura Ostimovici.

Iura Ostimovici: Au căzut două bombe, una chiar aici unde suntem noi, iar una în beciul unei case și a luat foc totul. Uite aici, în casa asta a murit o fată. Acolo, alături a mai murit alta. Aici a supraviețuit una și este la spital. Toată lumea a venit să ne ajute să eliberăm locul, ca să nu mai vedem nenorocirea asta. Aici sunt 10 case distruse.

Ilie Pintea: Şi Arkadie Şumilo, un ucrainean de 69 de ani, se enumeră printre cei care au avut de suferit.

Arkadie Şumilo: Totul a ars. Ce să fac eu? Unde să plec? Nimeni nu știe asta./gpodea/
Ilie Pintea: În oraşul aflat la doar 130 km de Kiev și 60 km de Belarus, oamenii s-au mobilizat și sunt hotărâți să își apere țara. Nikolai Petrovici este unul dintre cei rămași fără casă după bombardament și spunea că toți trebuie să se unească pentru a apăra Ucraina.

Nikolai Petrovici: Federaţia Rusă a început să atace oraşul Jitomir prima dată pe 1 martie seara, când au căzut două bombe care ne-au distrus casele. Nu știu cum de vecinul meu mai este în viață după ce a căzut bomba peste casa lui. Așa l-a ajutat Dumnezeu, să nu ardă de viu. Dacă e care pe care, atunci hai oameni buni să ne adunăm și să apărăm Ucraina!

Ilie Pintea: Din Jitomir nu se mai poate înainta spre Kiev din cauza situației de securitate, iar alarmele sunt dese aici pentru că localitatea este o țintă strategică a Armatei Ruse, atât datorită apropierii de capitală, dar și pentru că aici se află o fabrică de tancuri.

Realizator: Ilie, cum se descurcă oamenii de acolo cu aprovizionarea? Ajung ajutoarele la ei?

Ilie Pintea: Ţin legătura cu câțiva dintre localnici și chiar aseară a avut loc ultimul bombardament aici. Să precizăm puţin contextul reportajului de mai devreme. Eu am ajuns acolo a doua zi după ce Școala 24, aflată la 300 de metri de sediul autorităților regionale, fusese bombardată și am putut să văd la fața locului și să relatez în direct momentul acesta, şcoala efectiv făcută praf, era plin de cărți aruncate de suflul exploziilor, o imagine de-a dreptul apocaliptică, și asta pentru că, așa cum spuneau cei de aici, încercaseră cei de la Armata Rusă să nimerească sediul autorităților regionale, nu le-a ieșit, au ajuns lângă această clădire și au bombardat școala. Aprovizionarea este dificilă în acea zonă, se resimte puternic războiul și frontul care este la foarte puțini kilometri distanță de oraș. Cu toate astea, l-aţi auzit și voi mai devreme pe omul care zicea "dacă e care pe care, păi hai să ne luptăm". Acesta este spiritul tuturor celor de acolo și oamenii sunt îndârjiţi și înverşunaţi împotriva acestui agresor, pe care îl desconsideră pentru faptul că a lovit ţinte civile; și spitalul din oraș, o aripă a spitalului fusese afectată de bombardament, iar câteva zile mai târziu niște depozite de combustibil de la marginea orașului au fost supuse unui raid aerian. E foarte dificil acolo, pentru că sunt multe ţinte militare, este o fabrică de tancuri, mai multe poligoane ale armatei, un institut militar, acel aeroport militar care este extrem de important, inclusiv pentru apărarea Kievului. Şi oamenii ştiau că urmează astfel de atacuri acolo și s-au pregătit așa cum au putut, asta și pentru că...

Realizator: Două minute până la final mai avem. Mario, în fiecare zi Kremlinul susține că va lansa atacuri copleșitoare, că va ocupa întreaga Ucraină. Evoluția din teren arată însă că în fiecare zi Rusia lui Vladimir Putin înregistrează noi pierderi, cu fiecare săptămână Armata Rusiei din Ucraina este tot mai slăbită. Cât va putea avea rezistență, cât va putea Ucraina să reziste?

Mario Balint: Ucraina va putea să reziste, pentru că, iată, așa cum știm cu toții, este înarmată de partenerii europeni și euroatlantici, sunt voluntari străini care luptă de partea Ucrainei şi, așa cum spunea și Ilie, poporul ucrainean, bărbații Ucrainei sunt îndârjiţi, sunt hotărâţi să lupte până la unu pentru a apăra fiecare centimetru din pământul Ucrainei. Nu ştim cât va rezista Armata Rusă acestei rezistenţe teribile pe care a descoperit-o în Ucraina. Rămâne ca timpul să discearnă.

Realizator: Aşa cum aminteam la începutul emisiunii, o luptă care poate deveni legendară, iată, între David și Goliat. Euroatlantica la final.

Tema ediției: Ucraina - Jurnal de război; Radio România Actualități. Invitații emisiunii au fost colegii mei Ilie Pintea și Mario Balint, trimiși speciali Radio România Actualități în Ucraina. Sunt Radu Dobrițoiu, realizatorul Euroatlantica, și alături de producătorul emisiunii, Nicu Popescu, vă mulțumesc pentru că ați fost alături de noi pe frecvențele Radio România Actualități.