„Urzelile” și „ţesăturile” tradiţionale cu succes la străini

În Centrul Vechi al Capitalei s-a deschis de aproape un an un atelier de haine moderne pe care se regăsesc modele de „urzeli” şi „ţesături” tradiţionale româneşti, cu un mare impact asupra publicului tânăr în mod special... român şi străin.

Oana Ivan este în spatele acestei afaceri de succes, dar şi de suflet. Ideea ei rezidă undeva din copilăria, petrecută alături de bunici la ţară, locul unde timpul chiar „dacă nu mai are răbdare”, este garantul „naşterii veşniciei”.

Îi place să-şi numească proiectul „un incubator al tinerilor designeri”, dată fiind colaborarea avută şi cu alţi creatori nu neapărat notorii.

În atelierul ei, pe lângă cuiere şi umeraşe cu haine, îşi fac veacul Tecăl – un căţel care după cum se poate vedea cu ochiul liber, îmi spune Oana râzând, este totuşi rasa teckel – şi pisoiul Toma, luat de pe stradă de când era mic şi crescut de ea.

De-a lungul interviului cei doi se-nghesui pe rând fă-mi atragă atenţia.

Pentru felina răsfăţată este desigur ceva mai uşor, pentru că poate sta nestingherită în poala mea, dar pentru căţel fiecare secundă petrecută cu boticul pe piciorul meu când îşi primeşte şi câte o mângâiere prelungă, din creştetul capului până la ceafă este o victorie.

Oana lucrează ca agent de vânzări.

Atelierul este pentru ea un refugiu din vâltoarea societăţii şi o factură metaforică pe care o are de plătit ca modalitate de recompensă, bunicilor săi care au crescut-o frumos şi bine, insuflându-i dragostea pentru tot ce este tradiţional, identitar şi veşnic!

În urmă cu doi ani a demarat întregul proiect convinsă fiind că le poate asigura tinerilor designeri momentul necesar învăţăturii şi transpunerii teoriei în practică...

Aşa s-a născut şi prima direcţie a iniţiativei sale.

Ulterior, domeniul de activitate s-a extins şi către designul grafic, transpus într-o linie vestimentară adresată tinerilor din mediul urban, între 15 şi 25 de ani care ar vrea să afle mai multe despre identitatea lor, locul din care provin şi însemnătatea unei atitudini româneşti seculare de „a sta cu capul sus”, fără a putea accesa, însă altfel mesajul şi neinteresaţi neapărat să studieze etnologia.

Oana Ivan își dorește să traducă în limbajul lui 2014 semnele cusute românești

Hainele propuse de Oana Ivan au la bază semnele cusute.

De altfel ea are în desfăşurare şi un proiect social distinct centrat pe iile româneşti şi cămăşile cusute anual în divese sate din ţară.

Acestuia i se adaugă desigur cele cu aplecare spre ceramică, tipurile mobilierului din lemn existent în casele ţărăneşti şi instrumentele muzicale.

S-a întâlnit pe rând cu artişti şi-a încercat să înţeleagă de la ei semnificaţia modelelor abordate şi legătura lor cu obiectele pe care sunt făcute.

Foto: Oana Ivan.

„Adevărul este că în general în toată lumea se-nregistrează acum un trend – regăsirea sau recuperarea identităţilor naţionale şi implicit a celor personale.... O zonă care prezintă foarte mult interes şi care cel puţin la noi, este la mare căutare... Diferenţa o va face totuşi cine va rămâne şi cine va dispărea. Nu sunt deloc adepta copy – paste-ului. N-am luat nici măcar o dată în considerare varianta aceasta, pentru că în esenţă ar fi cel mai uşor să iei nişte modele, să le vectorizezi şi să le pui ... pe haine, sau pe orice altceva. Eu vreau de fapt să traduc în limbajul lui 2014 nişte poveşti foarte vechi rostite demult – se înţelege, nu scrise....” mi-a spus Oana Ivan referindu-se la semnificaţia idenţităţii noastre naţionale şi la destinul românesc în acest spaţiu Carpato-Danubiano - Pontic transmis din generaţie în generaţie nealterat şi doar poate uitat pe segmente şi reamintit de fiecare dată când obârşia îşi cere drepturile.

Românii au ceva de spus şi nu sunt luaţi de la „creşele Europei”

Această întreagă încărcătură este văzută de Oana Ivan ca o „zestre culturală foarte complexă”, neaccesată însă în ultimul timp prea mult din dorinţa de-a importa tot ce este nou şi cosmopolit.

Pe de altă parte, ea nu condamnă tendinţa pe care o vede normală în condiţiile actuale socio-economice şi politice de după anii `90 (n.r. de-a copia ce vine dinafară), dar consideră necesară acum după aproape un sfert de secol de la începerea drumului către diversitate, reîntoarcerea la valorile autohtone.

„Cred şi doar cred că filosofia românească este foarte simplă, dar în egală măsură foarte puternică. Sunt – de exemplu – câteva lucruri esenţiale care ne definesc : să fii omenos, adaptabil, deschis la nou, fără a prelua neapărat tot ce vine dinafara ta, indiferent că aceasta înseamnă dinafara ţării, sau dinafara curţii tale, sau dinafara zonei de confort şi mai mult decât atât, cred că cumva de-a lungul timpului ni s-a transmis toată povestea unui popor care a fost şi este aici de mii de ani şi nu este luat de la creşele Europei, cum s-ar spune... Adică, noi chiar avem ceva de spus, dar cea mai mare problemă la nivelul generaţiei tinere este încrederea în ceea ce poate să facă şi ceea ce vrea să facă, în condiţiile în care filonul din care provine, sau din care se revendică este valoros”, mi-a mai explicat Oana.

Povestea trebuie dusă mai departe

Oana Ivan recunoaşte că în spatele proiectelor sale nu stă o înclinaţie spre ceea ce astăzi numim „handmade”.

„Sunt absolut neîndemânatică în ceea ce priveşte manufacturarea a orice, dar există o pasiune într-adevăr pentru tot ce înseamnă tradiţie. Asta a fost dintotdeauna şi cu siguranţă că vine din punctul prim al vieţii mele, pentru că sunt născută şi crescută la ţară. Nu numai că nu am reuşit niciodată să mă rup de tot ce presupune asta, dar de-a lungul timpului am înţeles că multe dintre lucrurile învăţate acolo sunt mult mai valide decât tot ce am deprins eu pe parcurs din marile oraşe şi din mediul urban. În consecinţă, mă interesează tinerii în mod deosebit pentru că ei sunt viitorul şi mai mult decât atât mi se pare că au o deschidere mai mare către tot ce este vechi şi nou, spre deosebire de generaţiile de dinaintea lor, care au fost supuse unor presiuni uriaşe şi au fost cumva obligate să se concentreze doar pe traiul de zi cu zi, sau pe acumularea de tot felul de mijloace de trai şi îmbunătăţirea mijloacelor de trai”.

Turiştii şi clienţii străini sunt interesaţi de tradiţia românească

Deşi adminte că turiştii şi clienţii străini sunt foarte interesaţi de tot ceea ce iese din mâinile ţăranilor români, Oana Ivan îmi mărturiseşte că nu ei reprezintă target-ul său, pentru că toate cumpărăturile lor se revendică din dorinţa de a păstra un suvenir din ţara vizitată.

Nu neagă de asemenea fascinaţia schimbului intercultural manifestată de cei care ne-au trecut graniţele.

Revine şi îmi explică, însă, nevoia tinerilor români de a se reîntoarce şi de a se apropia de mesajul autohton, care-i reprezintă, în fond.

Nu crede că a atins, până acum, un stadiu avansat în demersul propriu.

Cu aşteptări mari, preferă să considere că „ factura către bunicii săi, la care s-a-nhămat” nu va fi onorată definitiv poate niciodată şi adoptă jocul de cuvinte pentru a mă face să înţeleg că nu a ajuns departe, ci doar a dus mai departe un vis din copilărie.

„Cel mai mare risc, care mă paşte pe mine acum, este să pierd mesajul sau să deraiez. Trebuie la rândul meu să nu uit că în spatele a tot ceea ce fac eu este mândria mea de român că am ceea ce am şi am pentru că am primit de la cei de dinaintea mea”.

Concurenţa dintre tinerele femei se transforma la horele din sate în adevărate păruieli

Provocarea este şi mai mare pentru Oana Ivan în condiţiile în care apreciază că mâna românească de lucru nu este una ieftină, dar recunoaşte pe de altă parte că nici nu ar vrea să fie aşa... Iar o altă nemulţumire vine din faptul că produsul cumpărat de la fabricile cu care lucrează nu este de o calitate superioară, cum s-ar aştepta.

Foto: Oana Ivan.

Îmi precizează că cele mai bune fabrici româneşti s-au focalizat acum doar pe export şi nu-i sunt accesibile. Îi rămân cele medii şi mici de pe urma cărora are de făcut foarte multe retuşuri.

Adevărata artă vine totuşi de la sătenii care lucrează pe cont propriu şi cu care a stabilit o colaborare.

Lucrurile ieşite din mâinile lor sunt frumoase, eficiente şi spun o poveste. Iile – de exemplu – nu se rezumă la simbol.

Pe ele este cusută povestea celui care le-a făcut...

Confecţionarea uneia poate dura o lună, trei, sau şi mai mult, depinde de complexitatea modelului.

În tot acest timp, femeia care coase ia, mai face şi altceva şi tot ce face ea se poate regăsi pe cămaşă.

Fiecare produs este unic.

De altfel, sunt şi nişte poveşti foarte haioase.

E adevărat că modelele pe zone etnografice şi subzone etnografice sunt, în mare, asemănătoare pentru că toţi s-au inspirat din ceea ce au văzut în natură sau înafara spaţiului personal şi chiar şi din ceea ce au făcut vecini.

Întotdeauna, însă, creatorii de ii şi-au dorit să fie unice prin ceva...

Ca nişte mici mărci de designeri! ( Zâmbeşte când îi vine ideea să-şi exprime gândul aşa)

Înainte, femeile îşi ţineau ascunse iile pregătite pentru sărbătorile şi serbările mari, ca să nu le fie copiate modelele şi când la hore – de exemplu – le regăseau pe iile altor fete aveau loc adevărate păruieli.”

Ascultaţi şi în format audio un interviu cu Oana Ivan despre tradiţia noastră reîntoarsă la ... noi, din dorinţa de a plăti factura unei copilării fericite şi de a-i răsplăti pe cei care i-au făcut-o fericită!