Laurențiu şi joaca prin imagini

Pe Laurenţiu îl ştiu de vreo 10 ani şi de aproape jumătate din acest timp am aflat despre pasiunea lui – fotografia.

Nu am avut, însă, niciodată până acum ocazia să vorbesc pe-ndelete cu el despre jocul prin imagini şi nici despre ce se ascunde în spatele amintirii acum digitalizate, iar până acum pe hârtie fotografică.

Eu am făcut prima dată cunoştiinţă cu fotografia în copilărie, când tatăl meu avea o astfel de pasiune. Pentru el îşi cumpărase din fostul URSS un „Zenit” – cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc – iar pentru mine din fostul RDG ( Germania Democrată) un „Beretta”, mic şi cochet, o adevărată bijuterie!

Mă uit la ea şi acum cu acelaşi drag... În loc de timpul de expunere, avea pe obiectiv nişte norişorii, unii plini; alţii haşuraţi şi sori coloraţi sau tăiaţi pe jumătate pentru vremea când „Soarele era cu dinţi” – cum se spunea pe atunci.

Acestui arsenal fotografic i se adăuga şi un „Smena 6”, pe care îl avea cu mult înainte de a mă avea pe mine... Una dintre pozele din cutia care a învins trecerea timpului este o dovadă vie... mă redă pe mine la vreo 5 ani cu aparatul meu Beretta la ochi!..

Şi îmi mai aduc aminte că pe vremea aceea, tata developa clişeul şi scotea fotografiile acasă într-o cameră cu lumină semi-obscură.

Am cunoscut apoi fotografia mai în detaliu, la facultate, unde am avut un curs special, la care se dădeau examene cu note şi proiecte practice.

Profesorul ne-a explicat atunci, cum vechii fotografi puneau mâna pe fotografii în timp ce se aflau în lichidul pentru developare astfel încât căldura mâinii să ajute expunerea... deşi putea genera afecţiuni serioase ale tegumentului.

Audio: Ascultaţi interviul cu Laurenţiu despre joaca prin imagini.

Ulterior, am cunoscut pe cineva pasionat de fotografie, dar fusese introdusă deja practica digitală.

Laurenţiu fotografiază şi el astăzi cu un Nikon digital... Dar atracţia pentru joaca prin imagini mi-a mărturisit că o are încă din liceu.

”În timpul liceului, mă simţeam foarte frustrat când am văzut că ai mei colegi aveau foarte multe fotografii şi după un timp le-au scos – ca să spun aşa – la vedere, iar eu nu aveam nimic. Şi mi-am dat seama că toţi anii ăia deosebit de frumoşi trecuseră şi rămăseseră doar în amintirea mea, fără ca eu să am vreun fel de mărturie fotografică şi vreun album de amintiri şi am decis!... Da, vreau fotografie, mai ales că apăruseră camerele digitale şi era atât de uşor să faci fotografie cu ele”.

De când au apărut noile aparate digitale, îşi aminteşte că a avut ocazia de mai multe ori să plece în Străinătate şi pentru că erau foarte scumpe nu şi le-au putut permite. În cele din urmă, spune că „a rupt pisica în două” şi şi-a cumpărat o cameră digitală, pe care o considera cea mai ieftină la acel moment, dar care pentru el costa „o groază de bani”... şi pentru el a început de atunci ceea ce numeşte „o nouă viaţă”!

Când capeţi dragoste de fotografie, fotografiezi absolut orice

Lui Laurenţiu nu am să-i spun de asemenea numele complet pentru că la fel ca Alin, pasionatul nostru de navo-modelism, a ocupat mai multe funcţii publice şi chiar dacă această pasiune i-ar face probabil o publicitate pozitivă, prefer să nu fiu eu cea care năvălesc în intimitatea lui!

Ei bine, el mi-a vorbit despre stângăcia cu care fotografiază la început orice om şi cum îşi selectează momentele considerate cele mai prielnice pentru a nu se afla în situaţia de a da greş, din cauza luminii, a încadrării, sau a mesajului care poate fi înţeles dincolo de imaginea propriu-zisă.

„La început îndrepţi aparatul către ceva şi pur şi simplu apeşi pe buton. Cu timpul, te mai rafinezi... Până acum, ai făcut poze, iar de acum deja fotografiezi. Sunt altfel; exprimă o emoţie, ceva!... De regulă, încerc să surpind emoţie, culori, efecte, vibraţii, frumos!...”

Laurenţiu îmi întăreşte opinia. De la aparat de la aparat, există diferenţe de culori, dar este convins că orice fotografie presupune emoţie pe care tu o recunoaşti peste timp, iar dacă un privitor neavizat o poate identifica printre stările sale, înseamnă că a fost bine făcută.

„Sigur, din punct de vedere tehnic, camerele sunt foarte, foarte numeroase. Unele sunt mai bune, altele mai puţin bune! Pe lumină, cam toate sunt foarte bune! Când ai lumină mai puţină, însă, sigur încep şi problemele!”

Fotografia este pentru oameni spontani

Deși consideră fotografia una dintre artele secolului în care trăim, Laurențiu face o mare diferență între vechii pictori și actualii fotografi, pentru că din punctul său de vedere, primii se chinuiau mult mai mult decât ceilalți pentru surprinderea unui moment anume.

„Fotografia este pentru oameni spontani, pentru că un pictor avea nevoie de foarte mult timp de vizualizare a unui peisaj ca să poată să-l picteze... Uneori luni de zile, alteori ani; pe când fotografia este doar la un click distanţă! Totuşi, uneori, reacţiile unui fotograf sunt întârziate faţă de natură şi atunci apare frustrarea.”

Încerc să salvez aparenţele şi supralicitez: „- Poate că are aparatul delay.... – Are şi aparatul delay, dar în general nu se dă vina pe aparat. În sufletul lui, fotograful ştie că de fapt el este vinovat pentru că fotografia nu a ieşit aşa cum şi-a dorit el.”

Mi-a mărturisit în interviu şi că nu s-a gândit niciodată la ce şi-ar dori să fotografieze în vârful carierei şi în egală măsură mi-a spus că nu s-a gândit nici la fotografie ca la o carieră. Laurenţiu a rămas convins că fotografia o face pentru sufletul său, iar cariera va fi mereu cu totul alta ... adică, ceea ce şi face acum pentru a se susţine financiar.

„Sigur, mi-aş fi dorit cândva să fac mai multe lucruri în fotografie, dar este un efort extraordinar şi ai nevoie de foarte multă determinare. Îi admir, însă, pe fotografii mari şi mă bucur că din România s-au înălţat nişte fotografi foarte mari, pe diverse segmente... de exemplu, pe viaţa animalelor. Ca să surpinzi ceva spectaculos în acest domeniu, trebuie să stai adesea zile întregi în frig, în noroi...”

În fotografie este vorba doar despre creativitate, iar minţi creative sunt peste tot

Laurenţiu nu crede că în zilele noastre poate fi făcută vreo diferenţă între marii fotografi internaţionali şi cei din ţara noastră. În opinia lui, pasiunea aceasta este susţinută „doar de creativitate, iar minţi creative sunt peste tot”.

Acceptă şi că pentru a face o fotografie bună ai nevoie de un suport tehnic şi de nişte cunoştiinţe în materie, dar cea mai imprtantă rămâne pentru el creativitatea.

Nu este de acord cu părerea unor regizori care susţin că cel mai greu este să lucrezi cu animale şi copii, pentru că – mi-a mai spus el – depinde de fapt de starea de spirit a fiecărui fotograf, în parte.

„ Este şi greu, este şi uşor. Totul este să intrii în atmosferă. Contează ce îţi doreşti să faci. Dacă vrei să fotografiezi copii, trebuie să intrii în atmosferă. Sunt momente în care îţi iese şi momente în care nu-ţi iese. Mi s-a întâmplat, de exemplu, într-un parc, după ce m-am întâlnit cu o colegă cu fetiţa ei cea mică. Mi-au ieşit nişte fotografii superbe şi când am ieşit chitit să fotografiez un copilaş, acel copilaş nu a dorit pur şi simplu să fie fotografiat decât în ipostaze care nu mergeau.”

Laurenţiu mi-a explicat şi că pentru a putea să faci astfel de fotografii în care să-ţi expui în primul rând sufletul, trebuie să fii la rându-ţi un copil. Cochetează cu ideea când îl întreb care este vârsta lui, dar în cele din urmă conchide că ar fi vorba despre o plajă mai largă cuprinsă între 5 şi 12 ani, când oricine atinge un vârf al năstruşniciei.