Cristian Deacu – Un prestidigitator al imaginii

Cristian Deacu este pentru mine ceea ce mereu voi numi „prieten”.

Ne ştim de aproape 6 ani şi în toată această perioadă de timp care pentru unii ar putea reprezenta o viaţă, am învăţat de la el să-mi respect libertatea şi să gândesc în imagini fără să-mi fie ruşine!

Viaţa ne-a făcut să lucrăm împreună aproape un an.

Atunci am înţeles ce înseamnă să-ţi găseşti partenerul profesional perfect, cu care să-ţi poţi împleti şi întregi ţesătura creatoare şi creativă.

De multe ori, între noi nu nu este nevoie de cuvinte, şi deşi nu mai lucrăm împreună de mai bine de 5 ani, toate planurile (pentru că încă mai avem planuri comune) ni le facem precum personajele de desene animate la o pizza cu creionul pe hârtie...

Să spun că am ajuns să ne înţelegem din priviri cred că este incorect pentru că de fapt adesea gândim fiecare pentru el ... dar la fel!

Cristian Deacu este de profesie regizor, dar a lucrat în diferite domenii.

Există însă o un loc comun pentru toate : „logosul imaginii”.

Mulţi ani la rând a fost operator de imagine în televiziune, pentru ca apoi să se ocupe de site-uri şi marketing, iar acum să aibă o firmă cu obiect de activitate şi nume pompos.

În esenţă, el face acelaşi lucru – crează o imagine cu care se joacă, clădind-o cărămidă cu cărămidă.

Ai fi, iubite cititor, îndreptăţit să-ţi pui întrebarea în ce constă de fapt dificultatea „meseriei lui”? ... Iar eu am să-ţi răspund că el nu vede în munca sa o muncă grea, tocmai pentru că i se dedică întru totul cu pasiunea şi dăruirea de care numai un copil mare este demn, cu o creativitate şi o luciditate native şi cu un optimism molipsitor, deşi viaţă însăşi nu i-a oferit nimic gratis.

„Un adult este doar un stăpân pe jucăriile cu care se joacă”

Aş putea spune că este un neînţeles dat fiind şi că în jurul lui s-au ţesut în timp intrigi diverse şi nebănuite, dar voi rămâne la eticheta care cred că-l caracterizează cel mai bine – este un inspirat de geniu!

„În suflet nu cred că depăşesc 10 ani; în realitate am vreo 40. Dacă trec la adolescenţa sufletului înseamnă să mă blazez, să mă maturizez, iar un om matur de regulă este un om serios. Un om serios, la rându-i nu prea mai are tangenţă cu creaţia şi cu un mod liber de-a aborda viaţa în general. Atunci când filmez sau montez un fim, cred că în proporţie de 80% se poate vorbi despre improvizaţie şi improvizaţia înseamnă joacă. De fapt, adulţii ar trebui să fie - şi unii chiar sunt – copii care îşi schimbă jucăriile. Cu cât o jucărie este mai complexă se presupune că „adultul” este mai matur, mai stăpân pe ceea ce face, dar în definitiv este stăpân doar pe jucăriile cu care se joacă.”

În viaţa de zi cu zi, Cristian Deacu este soţ iubitor şi tatăl unui băieţel de 10 ani (poate, nu întâmplător şi el consideră că are în suflet tot vârsta de 10 ani). Îmi amintesc că pe vremuri când lucram împreună, fiul lui avea doar 4 ani şi îmi dădea ca termen limită vârsta de 5 ani, când îl va învăţa să instaleze Windows-ul.

Aşa cum bine vă puteţi şi imagina, micuţul Deacu este acum el însuşi un copil ingenios cu soluţii pentru tot şi toate, cu sânge de orator şi reale veleităţi de matematician.

„Copilăria este în fiecare, însă mulţi încearcă s-o ascundă pentru că le este teamă, le este jenă; nu înţeleg de fapt care este rolul copilului din interiorul unui om. Nu este nici pe departe vorba aici de vreun virus sau de vreo boală netratabilă, ci de o necesitate a vieţii. Ca să poţi trăi, trebuie să rămâi copil; numai un copil trece peste toate fără să se uite înapoi vreodată. Mie îmi place să cred că nu există om cu care să discuţi 10 – 15 minute şi să nu-i observi latura copilărească.”

Din copilărie, construim castele în fiecare etapă a vieţii

Cristian Deacu mi-a mărturisit nu doar o singură dată de când ne cunoaştem că are senzaţia din copilărie a construirii unui castel în nisip de fiecare dată când filmează, montează un film şi construieşte imaginea a ceva sau cuiva...cu aceeaşi implicare ca atunci şi cu aceeaşi grijă ca o rafală de vânt să nu-i dărâme edificiul, iar apa să nu-i pătrundă la fundaţie năruindu-l.

„De fapt, e o realitate! Construim castele în fiecare etapă a vieţii, numai că un copil este în stare să construiască un castel, să-l dărâme şi să facă unul nou într-un timp relativ scurt, pe când un om matur face mai greu chestia asta. În fond, asta şi este diferenţa esenţială dintre un copil şi un adult – copilul se mişcă mult mai repede; îşi schimbă realitatea după cum vrea, de la o clipă la alta. Dacă vrei, ceea ce spun eu acum se poate traduce prin capacitatea de-a o lua de la capăt, în viaţă, în orice moment. Din păcate, unui adult îi pare din ce în ce mai greu să reconstruiască ceva şi aici iarăşi intervine diferenţa dintre o persoană care este conştientă de partea sa copilăroasă şi-şi permite mult mai lejer să-şi clădească oricând un castel nou şi o alta care-şi ascunde această parte copilăroasă şi când este lovită de ceva sau trebuie să schimbe ceva în viaţă se vede pusă în faţa unui zid îngrozitor de greu de trecut şi de acceptat.”

Cristian Deacu este aşa cum v-am spus şi el însuşi a acceptat un copil mare.

De la simplele sale proiecte care se revendică schimbate de fiecare dată când nu-i sunt pe plac până la viaţa însăşi – toate l-au pus într-un fel sau altul în situaţia câte unui nou început.

Trebuie să mai ştiţi că nu o dată Cristian Deacu a luat-o de la capăt într-un domeniu necunoscut, cu termeni necunoscuţi şi final nebănuit.

De altfel, aşa cum el însuşi a spus: „viaţa se bazează în mare parte pe strategie, improvizaţie şi din nou strategie”.

„Când vreau să îmi strâng jucăriile şi să plec acasă mă gândesc de două ori câţi sunt afectaţi”

E adevărat, în egală, măsură că mulţumirea nu vine foarte repede în cazul său şi nu în toate proiectele, dar este convins că aceasta este de fapt condiţia creatorului din el – de a nu fi niciodată sigur de perfecţiune şi a munci sisifian pentru a-i atinge poalele, întrucât culmile ţin doar de utopie ... dar o utopie la care, ce-i drept, râvneşte.

„Când nu-mi place un lucru făcut de mine, prefer să opresc decât să iasă ceva de care să nu fiu mulţumit deloc! De fapt, nici la copii, nu există „sunt mulţumit!” Copilul vrea tot, dacă se poate şi ceva în plus şi e normal pentru că a vrea mai mult înseamnă a vrea să cunoşti mai mult. De aici şi predispoziţia mult mai mare a celor mici de a ştii!... Mie nu mi s-a întâmplat niciodată – dacă stau bine să mă gândesc – să fiu mulţumit pe deplin, pentru că asta ar fi însemnat să trag linie şi să mă retrag de tot. Nu, partea de sus a creaţiei este un ideal şi e bine să rămână un ideal. Un om mulţumit nu mai poate crea.”

O năstruşnicie fantomatică memorabilă

Munca sa la un proiect adesea nu cunoaşte fus orar.

Cristian Deacu este omul care când se aşează la un calculator nu se mai ridică până nu-şi termina treaba! Nu vede, nu aude, nu-i e foame şi nici sete.

Cu toate acestea, susţine că are puterea ( şi o are) „de-a pune stop” în orice moment când sesizează că este pe un drum greşit.

Viaţa însă i-a oferi de-o potrivă bucuria şi necazul de a munci într-o echipă.

De ce amândouă? Pentru că într-o echipă, a întâlnit schimbul de idei fructuos şi tot într-o echipă s-a văzut blocat pentru o perioadă într-un proiect în care nu mai credea... şi aceasta pentru că s-a gândit de două ori înainte de-al abandona de teamă să nu facă vreun rău cuiva.

Video de Cristian Deacu

„Cele mai mari năstruşnicii pe care le-am făcut sunt acelea spre care m-am îndreptat fără să ştiu în realitate ce voi face. Iar improvizaţia asta în timp real are o doză de adrenalină suficient de motivantă pentru orice altă năstruşnicie derivantă. A fost, de exemplu, un moment, acum câţiva ani când a trebuit să filmez la un fel de conac bântuit, pe unde se presupunea că noaptea trec fantome. Fantoma n-am găsit-o şi sincer să fiu nici nu mă aşteptam să o găsesc. Am văzut, însă, un paznic singur într-o casă mare şi veche care scârţâia din toate ungherele şi care putea să dea oricui mulţi fiori. (Râde!) Decorul, da, întrunea toate condiţiile pentru o fantomă de calitate – o casă semi-ruinată în care simpla urcare la etaj putea fi un act de curaj şi bravadă întrucât nu ştiai pe ce calci şi în ce direcţie ajungi; deci, un loc de care instinctiv de ţii departe! Întorcându-ne totuşi la paznic – ei bine, după o sticlă, două, începea să-şi imagineze şi să ne spună poveşti despre fel de fel de strigoi. De aici şi până la a încropi legenda unei fetiţe dispărute care se reîntoarce la locurile natale nu a fost decât un pas. Problema este că de la filmările cu pricina, totul a început să degenereze în sensul în care majoritatea membrilor echipei de filmare auzeau sunete inexplicabile. În cele din urmă, a ieşit un fel de farsă, care a ajuns chiar virală pe Internet, pe Youtube. Cireaşa de pe tort a fost peste câteva zile când ne-am dus cu mai mulţi parapsihologi care ne explicau ce-i cu fantomele din acel conac, ce vor şi cum pot fi ele liniştite.”

Acum, peste timp, priveşte îngăduitor acel moment pe care-l consideră „ doar o experienţă utilă şi plăcută, în fond!”

„La livrare, ţi se dă la pachet şi un dram de creativitate!”

Pentru copilul mare Cristian Deacu, jucăria iniţială favorită a fost deci camera de filmat, după care a trecut la una comună mai multor vârste – calculatorul, care adaugă, după părerea lui, un plus de creativitate faţă de partea strictă de imagine video.

Ceea ce contează totuşi cel mai mult pentru Cristian Deacu este nu joaca în sine ci modul în care alegi să te joci cu jucăriile avute la dispoziţie.

„Poţi să dai cu ele de pământ să le strici, de exemplu, sau poţi să le foloseşti într-un fel anume astfel încât să mai şi construieşti ceva. Creativitatea ţine în mare parte de capacitatea asumată de a fi diferit faţă de ceilalţi, deşi la livrare, ţi se dă la pachet şi puţin din ea.”

Audio: Ascultaţi şi în format audio un interviu cu Cristian Deacu despre jocul creator al imaginii ale cărui dovezi dăinuiesc în timp precum castele făcute în copilărie din cuburi desenate de lemn.