Mărțișorul sau îmbunarea lui Marte

Numele mărțișorului

A fost o vreme când, pretutindeni în vechea Europă, exista în preajma echinocțiului de primăvară un festival al renașterii naturii, o sărbătoare a fertilității, mai precis, un An Nou de primăvară.

În vechea Romă, de pildă, el începea pe 1 martie, adică în... ziua zeului Marte, Dies Martis (de unde, în românește ... marți).

Să spunem că, nu întâmplător, prima lună a anului roman, după calendarul vechi, s-a numit martius mensis, adică luna lui Marte.

Nu întâmplător pentru că, în vechea Italie, Marte era întruchiparea Soarelui la echinocțiul de primăvară, „Soarele tânăr”, în plină putere fecundatoare, „un zeu al naturii, al primăverii, al câmpurilor și al pășunilor” (At. Marienescu), un zeu al rodirii și al belșugului, al înmulțirii grânelor și animalelor care doar mai târziu a devenit și zeul războiului, adică ocrotitorul ogoarelor care trebuiau apărate sau ... cucerite de la vecini !

Să mai spunem că, în românește, martius a devenit marț, adică martie, și că strămoșii noștri autohtoni, ca să-l îmbuneze pe năvalnicul Marț, îl chemau Mărțișor, adică „bunule Marte” !

În treacăt să mai spunem că marț este cel mai vechi nume al lui martie, de vreme ce este moștenit din latină (îl au și aromânii: marțu), pentru că martie este un slavism intrat în română probabil când slava veche era limba bisericii: slavii îi spuneau lunii martie martii sau martu (probabil din greacă martios/μάρτιος, un împrumut din latina târzie).

Marte, figurină romană de bronz, sec. II-III d. Hr.; Musée des Beaux-Arts, Lyon

De la Marte la mărțișor

Romanii îl rugau pe Marte să abată bolile, molimele și înghețul, ca unul ce era ocrotitorul câmpurilor, al livezilor, al pășunilor și al animalelor. Iată, de pildă, cum îl rugau Frații Arvali, preoții zeului, prin secolul al VI-lea î. Hr., să apere recoltele romanilor:

O Lari, spre noi cătați și ne-ajutați !
Nu lăsa, Marte, molimile și prăpădul să cadă peste (noi) cei mulți !
Fii bogat, Marte, cum ești tu ! Peste prag, hai, saltă ! Hai, dincolo te-oprește !
Pe toți Semonii, rând pe rând, chema-va ! (sau chemați-i !)
O, spre noi cată, Marte, și ne ajută !
Biruitorule ! Biruitorule !
Semonii, adică spiritele semințelor !

Pe un asemenea ocrotitor al naturii îl îmbunau și strămoșii noștri, dacii romanizați, și-l rugau să le apere pomii și animalele, numai că îl vedeau în chip de Soare tânăr de primăvară.

Cum îl îmbunau ? Agățau în pomi și probabil în staul, dar și în casă, o amuletă, mărțișorul, adică „Bunul Marte”, menită să țină departe înghețul.

Și nu numai ei. O făceau toate neamurile de traci... romanizați. Pentru că obiceiul „îmbunatului lui Marte” a supraviețuit la noi, la aromâni și la ceilalți români sud-dunăreni și la albanezi. Interesant este că marea majoritate a popoarelor care au intrat în contact cu neamurile traco-geto-ilire romanizate au luat de la ele și obiceiul și numele mărțișorului. ... de la românii de la nord de Dunăre mărțișorul a ajuns și la ucraineeni... ... iar de la românii de la sud de Dunăre, în principal de la aromâni sau vlahi cum le spun grecii, mărțișorul a ajuns în calendarele populare ale grecilor, bulgarilor, sârbilor sau macedo-slavilor din Republica de la Scopje. De altfel, numele mărțișorului în greacă: martaki/ μαρτάκι, martis/μάρτης (un latinism apărut în greaca medievală ca nume al lunii martie) sau martia/μαρτιά (un feminin popular)... ... sau numele lui în bulgară: martenița/ Мартеница, un diminutiv feminin... ... ne arată că, mai degrabă, sunt împrumutate din română... ... cu atât mai mult cu cât, în vechea Grecie, nu exista zeul Marte, ci zeul Ares. Aromânii îi spun mărțișorului marțu, adică ... martie, iar albanezii, verore, adică ... vară ! Și mai e ceva, grecii aveau pe 1 Martie sărbătoarea rândunicii sau colindul rândunicii, helidonismata/ χελιδονίσματα, nu a mărțișorului, iar bulgarii, prin faptul că au încercat să istoricizeze mărțișorul prin descălecatul hanului Аспарух-Asparuh, în secolul al VII-lea, în actuala Bulgarie, dovedesc clar că-l simțeau ca pe un obicei străin pe care trebuia să-l... bulgarizeze!

Amuleta de care vorbeam trebuie că era un disc de lemn cu chipul stilizat al Soarelui, pe care oamenii și-l legau la mână sau la gât sau îl agățau în pomi, un disc legat de un șnur făcut din două fire de lână împletite, unul roșu și unul alb (sau negru, culoarea pământului bun de arat).

Amuleta era, de fapt, o ... rugăciune.

Era semnul prin care Ocrotitorul Marte era rugat să recunoască oamenii, animalele sau pomii pe care trebuia să-i ocrotească, să-i ferească de boli și de gerul care putea ucide poamele încă nenăscute.

Un semn care putea arăta astfel:

... legat de un șnur care arăta astfel:

... cu deosebirea că firul alb nu era chiar alb, ci avea culoarea naturală a lânei.

Cele două fire care legau amuleta-rugăciune erau, de fapt, o vrajă a trezirii la viață a pomilor roditori, o vrajă care ruga ... zeul Soare la Anul Nou de primăvară să dăruiască pământului și viețuitoarelor lui ... viață: alb-gălbuiul firului de lână, adică lumina soarelui, împletit cu roșul, adică sângele, simbolul vieții prin excelență.

Romulus Vulcănescu, de altfel, numește mărțișorul un „talisman solar”. În Mitologie română el a transcris un descântec cules din jud. Gorj în 1937 care sună așa:

Sfinte Soare, Sfinte Soare
dăruiescu-ți mărțișoare,
‘n locu lor tu mă ferește,
de pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi, te rog, negrețele
și dă-mi albețele,
fă-mi fața ca o floare,
Sfinte Soare, Sfinte Soare.

Și iată nota scurtă care însoțește descântecul: „La sfârșitul lunii martie, fetele care aveau pistrui pe față îndeplineau un rit arhaic: ieșeau în grădini sau pe ogor și aruncau mărțișoarele în sus, spre soare, spunând (acest descântec) în șoaptă”.

Sigur, e un descântec târziu care ne arată că se pierduse adevărata menire a acestei amulete folosite în riturile apotropaice, de alungare a răului, dar și în cele de trezire a forțelor vieții, de la Anul Nou de primăvară.

Și totuși, ne putem da seama că rolul descântecului lui era acela de a dărui ... vitalitate: negrețele de pe piele nu sunt altceva decât semnele unui trup sleit de vlagă.

Credința pe care o avem și noi și grecii și bulgarii că fetele sau copiii, mai ales, purtau mărțișor ca să nu-i ardă soarele de ... martie este, de fapt, o interpretare târzie și greșită a mărțișorului care, cum am spus, nu era altceva decât o rugăciune care trebuia să-i ferească pe purtătorii lui de ... boli și să le dăruiască, după o iarnă lungă, vitalitate !

Grecii de pildă spun că o fată poartă mărțișor „ca să n-o ardă soarele” sau „să n-o înnegrească soarele” și au și un proverb care sună cam așa: „cine are fată aleasă-n casă, să fie văzută de soarele lui martie n-o lasă”/Απού 'χει κόρη ακριβή,του Μάρτη ήλιος μην τη δει...
... iar bulgarii spun că poartă mărțișor ca să nu-i ia... Baba Marta (transformarea lui Marte în ... Marta, de fapt, o variantă a Babei Dochia).

Presupunem că, la început, toată lumea purta mărțișorul legat la gât sau la mână, ca un talisman protector și că mărțișoarele se dăruiau, ca și azi, cu bucuria venirii primăverii și cu urări ca acestea: să fii sănătos, puternic, plin de viață, îmbelșugat, ca un pom roditor...

Cu timpul, însă, au început să-l poarte doar fetele și copiii, cărora mamele le puneau la gât sau la mână, înainte de răsăritul soarelui, chiar pe 1 martie, mica amuletă care trebuia să-i păzească.

Fetele și femeile tinere, ca unele care sunt... purtăroare de rod.

Cât timp se purta mărțișorul nu știm precis, știm doar că și la noi și la vecinii noștri se poartă în general până la sfârșitul lui martie, după care purtătorii lui îl atârnă în copacii înfloriți sau înmuguriți ca să ... înflorească și să rodească ca ei. Este magia sorcovei !

Grecii, de pildă își lăsau mărțișorul (pe care îl purtau și-l mai poartă și azi ca pe o brățară, la mână) într-o tufă de trandafiri, când vedeau prima rândunică, ca vreo rândunică să-l ia și să-și facă cuib cu el.

La noi, mărțișorul se lasă, în lumea satului, în pomii înfloriți sau în tufele de trandafiri, la sfârșitul lui martie sau până la venirea ... berzelor !

Cu timpul această amuletă de îmbunare a zeului Soare-Marte, patronul Anului Nou de primăvară în această parte a Europei, o amuletă care putea îndepărta bolile și frigul, a devenit un porte-bonheur.

Discul de lemn pe care era cioplit chipul soarelui a fost înlocuit de un bănuț de argint sau de aur și, mai târziu, cu mici figurine aducătoare de noroc: un trifoi cu patru foi, o potcoavă sau un coșar sau figurine-simboluri ale primăverii: rândunică, barză, flori, ghiocel.

Mărțișorul preferat al grecilor este cel cu ochiul care apără de ... deochi (în greaca modernă mati înseamnă, depopotrivă, ochi și deochi !), la origine un simbol tot al soarelui atotvăzător, care vede totul în drumul său pe cer și care, tocmai pentru că vede și știe tot, are puterea de apăra... de toate!

Iată trei mărțișoare tipic grecești:

Iată și două martenițe tradiționale bulgărești pe care le poartă legate la mână, prinse de rever sau ținute în buzunar copii, fete și băieți, bărbați și femei, și care se dăruiesc cu urarea Cestita Baba Marta/ Честита Баба Марта (Baba Marta sau Martie cu bucurie, cu fericire, sau Baba Marta să-ți aducă noroc și fericire, un fel de La mulți ani în martie!).

Sunt Pizho (cel alb) și Penda (cea roșie) ... perechea de însurăței, cu siguranță o reminiscență a hierogamiei, a nunții sacre a zeului Cer/Soare cu zeița Glie, celebrată esențialmente la Anul Nou de primăvară:

Ce mai e de adăugat ?

Că mărțișorul, unul din ritualurile Anului Nou de primăvară care celebrează bucuria uriașă a învierii naturii și lumii, în general, este ... daco-traco-românesc, oriunde s-ar afla, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Republica de la Scopje și chiar în Albania: o dovedește numele său, singurul care are legătură cu originile sale, anume ritul îmbunării zeului Marte-Soare, patronul agriculturii, nu însă în vechea Italie, ci în ținuturile locuite de traco-dacii romanizați !