Ziua Mondială a Poeziei

Poezia ? Arta care trezește conștiințe și care-ți descoperă frumusețile lumii !

21 Martie 2019, 07:59

Cum s-a născut ideea unei Zile Internaționale a Poeziei ? De ce avem nevoie de ea ?

Astăzi, 21 Martie 2019, se împlinesc 21 de ani de când există o Zi a Poeziei.

Ideea a avut-o poetul grec Mihail Mitra (Μιχαήλ Μήτρα).

El a propus Societății Scriitorilor din Grecia, în 1997, să adopte o zi în care poezia să fie celebrată în Grecia și în alte țări.

Iar poeta Lidia Stefanou (Λύντια Στεφάνου) a ales-o: 21 Martie, echinocțiul de primăvară, când ziua/lumina este egală cu noaptea/întunericul, când – spunea ea – ziua se îmbină cu noaptea, așa cum se îmbină cele două chipuri ale poeziei, cel întunecat și trist cu cel luminos și plin de speranță.

***

Prima Zi a Poeziei s-a sărbătorit în 1998 în Grecia, în clădirea Poștei Vechi din Piața Kotzia/Piața Rezistenței Naționale, fără prea mult fast, dar, cu mare succes.

Un an mai târziu, scriitorul grec Vasilis Vasilikos (Βασίλης Βασιλικός), ambasadorul Greciei la UNESCO, a făcut propunerea ca, așa cum există o Zi Internațională a Muzicii sărbătorită pe 21 iunie, să existe și o Zi Internațională a Poeziei, pe 21 Martie.

Propunerea a fost susținută de ambasadorii Franței, Italiei, Tunisiei și de ambasadorii altor țări mediteraneene la UNESCO și a fost votată.

În octombrie 1999, la a XXX-a Conferință Generală a UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) de la Paris (octombrie-noiembrie), 21 Martie a fost proclamată drept Ziua Internațională a Poeziei.

Iată argumetația: „Ziua Internațională a Poeziei va întări imaginea poeziei în Media/Presă, de așa manieră, încât, poezia să nu mai fie considerată vreodată o artă nefolositoare, ci să fie recunoscută drept arta care ajută societatea să-și afle și să-și întărească identitatea. Lecturile din cei mai populari poeți pot contribui la o întoarcere la oralitate și la aducerea spectacolului viu în mijlocul societății, iar manifestările pot constitui un prilej de întărire a legăturilor poeziei cu celelalte arte și cu filosofia, astfel încât să fie redefinită spusa lui Delacroix: Nu există artă fără poezie”. («Η Παγκόσμια Ημέρα Ποίησης θα ενισχύσει την εικόνα της ποίησης στα ΜΜΕ,ούτως ώστε η ποίηση να μην θεωρείται πλέον άχρηστη τέχνη, αλλά μια τέχνη που βοηθά την κοινωνία να βρει και να ισχυροποιήσει την ταυτότητά της. Οι πολύ δημοφιλείς ποιητικές αναγνώσεις μπορεί να συμβάλουν σε μια επιστροφή στην προφορικότητα και στην κοινωνικοποίηση του ζωντανού θεάματος και οι εορτασμοί μπορεί να αποτελέσουν αφορμή για την ενίσχυση των δεσμών της ποίησης με τις άλλες τέχνες και τη φιλοσοφία, ώστε να επαναπροσδιοριστεί η φράση του Ντελακρουά: Δεν υπάρχει τέχνη χωρίς ποίηση».).

Cine sunt poeții ?

UNESCO recunoaște poeziei, artei poetice, valoarea de simbol al creativității umane și îi omagiază pe toți acei bărbați și pe toate acele femei care s-au străduit și se străduiesc din răsputeri să construiască o lume mai bună, având drept singură unealtă, cuvântul liber care imaginează, crează și lucreză. Pentru UNESCO, poeții sunt cei care știu să alerteze conștiințele, să le trezească și să le facă să vadă frumusețile lumii.

De fapt, sunt co-creatorii Divinității. Sunt ziditorii, creatorii, făcătorii lumii subtile a... ideilor ! Știm asta din analiza cuvântului poezie.

Poezie este un cuvânt grecesc: piisis/ποίησις, poezie, poem, creație.

Interesant este că, la propriu, piisis/ποίησις însemna un lucru făcut, o înfăptuire.

Vine din verbul pieo/ποιέω, a face, a fabrica, a construi, a crea... o operă de artă, a da naștere... ideilor, a produce, a scrie, a compune un poem, a imagina, a inventa...

Așadar, poezia este creația prin excelență.

Poemul este creația prin excelență: piima/ποίημα, a ajuns să însemne, în elină, de la „orice operă de artă”, în final, un poem, o poezie.
Poetul este creatorul prin excelență: piitis/ποιητής, înseamnă, în elină/în neogreacă,... creatorul, ziditorul, făcătorul, artizanul și, desigur, poetul ! În scrierile teologice creștine, ο Ποιητής înseamnă: Ziditorul, Creatorul, Făcătorul lumii, adică Dumnezeu !

Toate aceste cuvinte au ajuns în limbile romanice, așadar și în română, prin latină: poesis și *poesia (în latina târzie) și poeta.

Interesantă este, desigur, și originea familiei poeziei în indo-europeană: rădăcina *kwei-2 = a pune, a îngrămădi una peste alta (pietre, cărămizi de lut), a îngrămădi, a acumula (imaginea unui tumul), de unde: a zidi, a construi, a clădi, a face...

... familie din care face parte și cinu/цинъ din vechea slavă: ordine, ordin, rang, de unde verbul ciniti/чинити: a ordona, a (o)rândui, a crea, a constitui, a forma, a face... și de unde cin, în românește: rang, ordin, clasă, tagmă...

Și câtă dreptate pare să fi avut poetul latin Horațiu (Quintus Horatius Flaccus, 65 î. Hr.-8 d. Hr.) când spunea, îmbătat de sentimentul creatorului și al nemuririi:

Am ridicat un monument nepieritor, ce durează mai mult decât bronzul,
Și e mai înalt decât piramidele faraonilor,
Pe care nici ploaia ce sapă, nici neputinciosul Aquilo, vântul de Nord,
Nu-l pot distruge, nici trecerea anilor fără șir,
Și nici goana veacurilor.
Nu voi muri de tot, și o parte din mine, o mare parte,
Va ocoli Moartea, pe Libitina, zeița celor trecuți în lumea de dincolo;
Și voi crește mereu tânăr, proaspăt și nou, lăudat de urmași,
Câte veacuri Pontifexul urca-va, pe Capitoliu, urmat de fecioara tăcută.

(Ode, III, 30, 1-9)

[3,30,1] Exegi monumentum aere perennius
regalique situ pyramidum altius,
quod non imber edax, non Aquilo inpotens
possit diruere aut innumerabilis
[3,30,5] annorum series et fuga temporum.
Non omnis moriar multaque pars mei
uitabit Libitinam; usque ego postera
crescam laude recens, dum Capitolium
scandet cum tacita uirgine pontifex.

***

Am ales câteva poeme sau fragmente de poeme/poezii ale unor poeți celebri sau mai puțin celebri, din epoci diferite, poeți care au avut ceva de spus. Am adăugat, la unele și o traducere sau traduceri în altă limbă.

Odysseas Elytis (1911-1996, Grecia; premiul Nobel pentru Literatură, 1979):

O singură rândunică

O singură rândunică şi primăvara-i scumpă
Ca să se întoarcă soarele, de trudă multă-i nevoie și de muncă
Morţii, mii, vrea să fie la Roţi
Vrea ca cei vii să-şi dea sângele, toți.
Doamne, Meștere Mare, în munţi m-ai zidit
Doamne, Meștere Mare, în mare m-ai închis !
Luat de Magi fu trupul lui Mai
Îngropatu-l-au în mare ca într-un mormânt
Într-o fântână adâncă-l țin închis
Și înmmiresmat-au întunericul tot şi întregul apelor Abis.
Doamne, Meștere Mare, printre florile de liliac şi Tu
Doamne, Meștere Mare, simțit-ai că miroase a-n Înviere, Tu!
Ca sămânţa într-un uter întunecat
se zbate înfricoșata gânganie a amintirii, în pământ
Și aşa cum mușcă păianjenul, muşcat-a lumina
Luminatu-s-au ţărmurile şi marea toată s-a luminat.
Doamne, Meștere Mare, m-ai încins cu un brâu de țărmuri de mare
Doamne, Meștere Mare, pe munţi m-ai întemeiat!
(fragment din Axion Esti/ Άξιον Εστί , „Cuvine-se cu adevărat”, 1959)

1958. Odysseas Elytis, Atena. Pe fundal, Acropole.

Ένα το χελιδόνι

Ένα το χελιδόνι * κι η άνοιξη ακριβή
για να γυρίσει ο ήλιος * θέλει δουλειά πολλή
Θέλει νεκροί χιλιάδες * νά 'ναι στους Tροχούς
Θέλει κι οι ζωντανοί * να δίνουν το αίμα τους.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ' έχτισες μέσα στα βουνά
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ' έκλεισες μες στη θάλασσα !
Πάρθηκεν από Μάγους * το σώμα του Μαγιού
Το 'χουνε θάψει σ' ένα * μνήμα του πέλαγου
σ' ένα βαθύ πηγάδι * τό 'χουνε κλειστό
μύρισε το σκοτάδι* κι όλη η Άβυσσος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μέσα στις πασχαλιές και Συ
Θέ μου Πρωτομάστορα * μύρισες την Ανάσταση !
Σάλεψε σαν το σπέρμα * σε μήτρα σκοτεινή
Το φοβερό της μνήμης * έντομο μες τη γη
Κι όπως δαγκώνει αράχνη * δάγκωσε το φως
Έλαμψαν οι γιαλοί * κι όλο το πέλαγος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ΄έζωσες τις ακρογιαλές
Θέ μου Πρωτομάστορα * στα βουνά με θεμέλιωσες !

Une hirondelle seule

Une hirondelle seule * et le printemps à son heure
Pour que le soleil revienne * il faut beaucoup de labeur
Il faut des morts par milliers * à pousser à la Roue
Il faut, aussi, que les vivants * donnent leur sang.

Mon Dieu, Maître d'oeuvre * tu m'as érigé dans les montagnes
Mon Dieu, Maître d'oeuvre * tu m'as enclos dans la mer !

Les Mages ont emporté * le corps du mois de Mai
Ils l'ont enseveli dans * une tombe marine
En un puits profond * ils l'ont reclus
L'obscurité s'en est embaumée * et toute entière l'Abysse.
Mon Dieu, Maître d'oeuvre * au milieu des fleurs pascales, Toi aussi
Mon Dieu, Maître d'oeuvre * tu as aspiré la Résurrection !
Comme la semence s'est mue * dans une sombre matrice,
L'effroi de la mémoire * l'insecte dans la terre
Qui, comme mord l'araignée, * a mordu la lumière,
Les rives en furent illuminées * et toute la mer.
Mon Dieu, Maître d'oeuvre * tu m'as ceint de rivages
Mon Dieu, Maître d'oeuvre * tu m'as érigé dans les montagnes.

https://www.info-grece.com/anthologie/ena-to-helidoni-une-hirondelle-poeme-d-odysseas-elytis

Axion Esti s-a născut în anii grei de după cel de-al Doilea Război Mondial când Grecia, cea care vorbește în poemul lui Elytis, era epuizată și ruinată de ocupația nazistă, când foamea făcea ravagii și când părea că nimic nu se urnește ca lucrurile să fie, din nou, ca înainte. Axion Esti le spune grecilor că și viii și morții trebuie să urnească, împreună, roțile Istoriei ca Grecia să iasă din marasm, din sărăcie, foamete și disperare... la drumul cel bun, cel al progresului.

Odysseas Elytis și Mikis Theodorakis lucrând la Axion Esti

Konstantinos Kavafis (1863-1933, Alexandria, Egipt):

Când se trezesc

Încearcă să le păstrezi, poete,
oricât de puţine ar fi cele care se opresc (să le contempli).
Viziunile erotismului tău.
Pune-le, pe jumătate ascunse, în frazele tale.
Încearcă să le reţii, poete,
Când ţi se deşteaptă în minte,
Noaptea sau în strălucirea amiezii.
(1913, 1916)

Όταν Διεγείρονται

Προσπάθησε να τα φυλάξεις, ποιητή,
όσο κι αν είναι λίγα αυτά που σταματιούνται.
Του ερωτισμού σου τα οράματα.
Βάλ’ τα, μισοκρυμένα, μες στες φράσεις σου.
Προσπάθησε να τα κρατήσεις, ποιητή,
όταν διεγείρονται μες στο μυαλό σου,
την νύχτα ή μες στην λάμψι του μεσημεριού.

Visions qui surgissent 

Tâche de capter, Poète, les visions que ta sensualité
te suggère, même si tu n’en peux retenir qu’un petit
nombre. Mets-les à demi cachées dans tes phrases ;
tâche de t’en emparer, Poète, quand elles surgissent
dans ton esprit la nuit ou dans l’éclat de midi.

(Trad. Marguerite Yourcenar și Constantin Dimaras)

Cuando despierten

Trata de guardarlas, poeta,
por más que sean pocas aquellas que se detienen.
Las visiones de tu amor.
Ponlas, medio ocultas, entre tus frases.
Trata de retenerlas, poeta,
cuando despierten en tu mente
en la noche o en el fulgor del mediodía.

https://ciudadseva.com/texto/cuando-despierten/

When they are roused

Try to keep them, O poet,
However few of them can be contained:
the visions of your eroticism.
Put them, half-hidden, in your phrases.
Try to hold them back, O poet,
when they are roused within your mind,
at night, or in the blaze of noon.

(Trad. Evanghelos Sachperoglou)

Konstantinos Kavafis

Ion Barbu (Dan Barbilian,1895-1961, România):

Copacul

Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi-înnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneşte imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar când augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară,
Sub casca lui de frunze, un rod îmbelşugat,

Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
(1919)

Ion Barbu/Dan Barbilian

Alexandru Macedonski (1854-1920, România):

Valțul rozelor

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii, nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină – cum se suspină...

Şi suspină – cum se suspină...

Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverei,
La mângâierile-adierei
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,

De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunei,
S-au dat în braţele minciunei,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ – din ce în ce mai tare,

Un valţ – din ce în ce mai tare.

Alexandru Macedonski, litografie

San Juan de la Cruz/Sfântul Ioan al Crucii(1542-1591, Spania):

Văpaia de iubire, vie
1.
O, văpaie de iubire, vie,
Ce atât de dulce sufletu-mi rănești,
Adânc, în locu-i cel mai tainic, fie !
Cum împotrivă nu-mi mai esti,
Ajunge, rogu-te, și rupe vălul ce ne ține
Departe de-astă preadulce întâlnire.
2
O, rană ce mângâie, nu doare !
O, rană atotdesfătătoare !
O, mână blândă ! O, atingere ușoară,
Ce viața veșnic vie pari că ești.
Tu, ce păcatele-mi răscumperi, toate, fără de dojană !
Omorând moartea, în viață ai (pre)schimbat-o (fiindcă viață ești) !
3
O, lămpi de foc, scânteietoare,
În strălucirea voastră orbitoare,
Simțirea-mi ce fuse cufundată în peșteri fără fund,
Ce întunecată și oarbă a fost, atât de mult,
Acum, prin măiestria cea divină,
Celui Drag îi dăruie culoare și lumină.
4
Ce blând și cu ce iubire nesfârșită
În pieptu-mi Te deștepți,
Acolo unde-n taină, Tu singur locuiești;
Cu înmiresmata-Ți răsuflare mie-mpărtășită
Din care curg mărirea și binele ceresc,
O, pe cât Tu mi Te dăruiești, pe atât mă faci de Tine să mă îndrăgostesc !

Llama de amor viva
1
¡Oh llama de amor viva
que tiernamente hieres
de mi alma en el más profundo centro!
Pues ya no eres esquiva
acaba ya si quieres,
¡rompe la tela de este dulce encuentro!
2
¡Oh cauterio suave!
¡Oh regalada llaga!
¡Oh mano blanda! ¡Oh toque delicado
que a vida eterna sabe
y toda deuda paga!
Matando, muerte en vida has trocado.
3
¡Oh lámparas de fuego
en cuyos resplandores
las profundas cavernas del sentido,
que estaba oscuro y ciego,
con estraños primores
color y luz dan junto a su querido!
4
¡Cuán manso y amoroso
recuerdas en mi seno
donde secretamente solo moras,
y en tu aspirar sabroso
de bien y gloria lleno,
cuán delicadamente me enamoras!

San Juan de la Cruz, anonim din sec. XVII

Iehuda Ha-levi (scriitor/poet evreu spaniol, Tudela, Spania, 1075 – 1141, Ierusalim sau Egipt):

Noaptea, tânăra gazelă mi-a descoperit...

Noaptea, tânăra gazelă mi-a descoperit
a obrajilor văpaie și vălul părului în flăcări, ca rubinul,
acoperindu-i chipul, peste tâmpla-i de cristal înrourat,
- un rotund desăvârșit - asemeni soarelui ce, răsărind,
învăpăiază norii nopții cu strălucitoru-i foc.

(Poem din ciclul Amor și vin/Ahava ve-iain)

לֵיל גִּלְתָה אֵלַי צְבִיָּה נַעֲרָה
לֵיל גִּלְתָה אֵלַי צְבִיָּה נַעֲרָה/ חַמַּת לְחָיֶיהָ וְצַמַּת שַׂעֲרָהּ/ צָהֹב כְּעֵין אֹדֶם בְּכַסֹּתוֹ עֲלֵי/ רַקַּת בְּדֹלַח לַח תְּמוּנַת תָּאֳרָהּ/ דָמְתָה כְשֶׁמֶשׁ בַּעֲלֹתָהּ תַּאֲדִים/ אֶת עַנְנֵי נֶשֶׁף בְּלַהַב זָהֳרָהּ.

La noche en que la joven gacela...

La noche en que la joven gacela me descubrió
el sol de sus mejillas y el velo de su pelo,
rojizo cual rubí, cubriendo, sobre
sien de húmedo bedelio, su bella imagen,
se parecía al sol, que cuando despunta enrojece
las nubes del alba con su brillante llama.
(trad. Xabier Kintana)

Iehuda Ha-levi, Cesareea, Israel

William Shakespeare (1564 –1616, Anglia):

SONETUL 1

Făpturile atotfrumoase am vrea de fii să aibă parte,
Ca roza frumuseții, astfel, nicicând să piară,
Ci, veștedă, când vremea e să moară,
Vlăstaru-i fraged amintirea-i s-o ducă mai departe:
Dar tu, ce-ai ochi ce strălucesc doar pentru tine,
Cu al ființei tale foc hrănești a lor lumină, o flacără ce-i vie,
Foame aducând acolo unde-i bogăție
Tu ție-ți ești dușman, unul prea crud pentru al tău preadulce sine:
Tu ce acum a lumii proaspătă podoabă ești,
Și al primăverii vesele singur vestitor,
Seva-ți îngropi în bobocul ce nicicând nu da-va flori
Tu, gingașe zgârcit, risipă faci când te scumpești.
Îndură-te de lume, căci altfel, lacom fi-vei și vei consuma
Tu și-al tău mormânt, ce lumii ești dator a-i da.

(Sonet inspirat de povestea lui Narcis pe care o citise în Metamorfozele lui Ovidiu)

Narcis, Giovanni Antonio Boltraffio, aprox. c.1500, National Gallery, Londra

From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty’s rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou contracted to thine own bright eyes,
Feed’st thy light’s flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:
Thou that art now the world’s fresh ornament,
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content,
And, tender churl, mak’st waste in niggarding
Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world’s due, by the grave and thee.

Narcis, Ernest Eugène Hiolle (1834-1886): „(Narcis) ut e Pario formatum marmore signum”, „Narcis, ca o statuie din marmură de Paros”, Ovidiu, Metamorfoze, cartea a III-a

Martha Rivera-Garrido (Santo Domingo, Republica Dominicană, 1960):

Nu te îndrăgosti de o femeie care citește

Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.
Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și lucidă și ireverențioasă.
Să nu-ți dorești să te îndrăgostești de o asemenea femeie.
Pentru că, atunci când te îndrăgostești de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubește sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci NICIODATĂ la ce erai înainte.

No te enamores

No te enamores de una mujer que lee, de una mujer que siente demasiado, de una mujer que escribe…
No te enamores de una mujer culta, maga, delirante, loca.
No te enamores de una mujer que piensa, que sabe lo que sabe y además sabe volar; una mujer segura de sí misma.
No te enamores de una mujer que se ríe o llora haciendo el amor, que sabe convertir en espíritu su carne; y mucho menos de una que ame la poesía (esas son las más peligrosas), o que se quede media hora contemplando una pintura y no sepa vivir sin la música.
No te enamores de una mujer a la que le interese la política y que sea rebelde y vertigue un inmenso horror por las injusticias.Una a la que le gusten los juegos de fútbol y de pelota y no le guste para nada ver televisión. Ni de una mujer que es bella sin importar las características de su cara y de su cuerpo.
No te enamores de una mujer intensa, lúdica y lúcida e irreverente.
No quieras enamorarte de una mujer así.
Porque cuando te enamoras de una mujer como esa, se quede ella contigo o no, te ame ella o no, de ella, de una mujer así, JAMAS se regresa.
(Fragmento de Los Amantes de Inbox de Papel, 2014)

Martha Rivera-Garrido

Un poet anonim de limbă spaniolă, blogger:

O, divin creator !

Mă ucizi, mă reînvii
Cine ți-a dat puterea ?
Cine ar putea să ți-o ia ?
Nimeni nu știe, nimeni…
Și puterea asta, de a face ce vrei cu ce simt,
De unde o ai ?
De aceea spun că nu înțeleg nimic.
Toate s-au oprit și stau pe loc acum, în clipa asta.
Și ce văd ? Nu pare a fi nimic.
Sunt orb, mizerabil, abject.
Mintea mea a luat-o pe calea asta.
Mă uit în urmă și… în urmă nu e nimic….
Sunt tot orb, până ce o străfulgerare îmi atinge intelectul.
Ești tu, pot să văd ! Fir-ar să fie, ești tu !
Intră, hai intră, vreau să văd cum intri,
cum toată ființa mea se hrănește din tine.

Traducere: Eugen Hac și Zenaida Luca-Hac

¡Oh, divino creador !

Me matas, me revives
¿Quién te dio el poder?
¿Quién te lo puede quitar?
Nadie sabe, nadie sabe…
Ese poder de manejar lo que siento,
¿cómo lo obtuviste?
Por eso digo que nada entiendo.
Todo se detiene en este momento.
¿Y qué veo? No parece haber nada.
Soy ciego, despreciable y abyecto.
Mi mente conduce este trayecto.
Miro hacia atrás y no hay nada…
Sigo ciego hasta que un destello golpea mi intelecto.
Eres tú, ¡puedo ver! maldición ¡eres tú!
Entra, ¡anda entra! quiero ver como entras,
como todo mi ser contigo se alimenta.
https://alcanfordelasinfantas.com/tag/personal/page/8/