Vanilia – esența îmbrățișării fără sfârșit

Numele vaniliei

Când indienii totonaca s-au așezat pe coastele Golfului Mexic, în Papantla și în regiunea pe care spaniolii aveau s-o boteze mai târziu Vera Cruz (Crucea cea Adevărată), au descoperit o orhidee-liană și, mai ales, fructul ei neobișnuit: o păstaie parfumată.

I-au spus xahnat, Floarea Neagră, nume pe care, mai târziu, aztecii, l-au tradus în limba lor náhuatl cu tlil-xochitl, Floarea Neagră.

După o altă interpretare, xahnat provine din caxixanath care înseamnă Floarea Vânată, pentru că vanilia era foarte căutată, ca și astăzi, de altfel, când încă este cea mai scumpă mirodenie din lume, după șofran.

Conchistadorii spanioli au numit-o teaca cea mică, vainilla: seamănă cu o mică teacă de spadă.
Francezii îi spun vanille, italienii, vaniglia sau vainiglia, portughezii, baunilha, englezii, vanilla și grecii, βανίλια sau βανίλα, iar numele-i științific este Vanilla planifolia, adică „vanilia cu frunze netede”.

Legenda vaniliei

Trebuie că totonacii aveau multe legende și povești despre vanilie, una însă e deosebită: metamorfoza vaniliei.
O putem citi în 730 de Povestiri mexicane - 730 CUENTOS MEXICANOS, povestită de José de Jesús Núñez y Domínguez - scriitor, jurnalist, diplomat și academician mexican născut la Papantla, la 27 aprilie 1887:


„Când totonacii, poporul cel mai artist din America precolumbiană - și asta se vede în minunatele ornamente pe care le-au sculptat în piatră în Teotihuacan - s-au hotărât să se așeze pe coastele Golfului Mexic, nu mai practicau sacrificiile umane.

Erau panteiști, iubeau lucrurile frumoase și delicate și se închinau Soarelui, Vântului, Apei și Gliei. Singurele ofrande pe care le aduceau zeilor lor erau câteva rămurele sau buchețele de flori și tămâierile cu Copal. Aduceau și arderi de tot: câteva animale sălbatice, dar adorau păsările, în special pe cele frumos colorate, cu penele cărora își împodobeau panașele și coroanele lor –copilli –de aur.

Celebrul copilli (coroana de pene/panașul) despre care se crede că a aparținut marelui împărat al Mexicului, Moctezuma al II-lea/ Muzeul Etnografic din Viena

„După ce s-au stabilit în Golful Mexic, au format regatul Totonacapan cu o capitală la Papantla, al cărei nume însemna în limba lor Țara Lunii Strălucitoare, și cu alte două la Cempoala și Mixquihuacan.

Primii regi totonaca au ridicat temple zeilor, mai ales zeiței Tonacayohua, ocrotitoarea semănăturilor, a pâinii și a bucatelor, pe care primii cronicari spanioli au comparat-o cu Ceres a romanilor.

Zeița Tonacayohua își avea templul în vârful unuia din cei mai înalți munți din Papantla. O slujeau întotdeauna zece fecioare, ce-i fuseseră închinate de mici, cu legământ de feciorie pe viață.

Se spune că regele Teniztli, al treilea din dinastia totonaca, a avut de la una din soțiile sale o copilă atât de frumoasă, încât i-au dat numele de Tzacopontziza, Luceafărul de Dimineață. Și, fiindcă regele nu voia ca cineva să se atingă de frumusețea-i fără seamăn, a închinat-o zeiței Tonacayohua.

Un tânăr prinț, pe numele-i Zkatan-Oxga,Tânărul Cerb, s-a îndrăgostit de ea.

Deși știa ce pedeapsă îl aștepta pentru un asemenea sacrilegiu, tăierea capului, tânărul aprins de dragoste a răpit-o pe Luceafărul de Dimineață . A fost într-o zi în care a văzut-o ieșind din templu să prindă turturele pe care trebuia să le aducă jertfă Zeiței. A luat-o și a dus-o cu el pe vârful cel mai prăpăstios al muntelui.

N-au făcut cale lungă: în față le-a apărut o arătare înfricoșătoare care, aruncând spre ei ziduri de flăcări, i-a silit să se întoarcă la drum, unde îi așteptau, furioși, preoții Zeiței.

Tânărul Cerb n-a mai apucat să vorbească: i-au tăiat capul dintr-o singură lovitură. Aceeași soartă a avut-o și prințesa.

Trupurile, calde încă, le-au fost aduse la templu. După ce le-au scos inimile și le-au pus pe pietrele de jertfă ale altarului Zeiței, preoții le-au aruncat într-o prăpastie.

Pe locul unde au fost jertfiți, iarba deasă a început a se usca, ca și cum sângele scurs din trupurile lor ar fi fost vrăjit.

Și, nu după mult timp, acolo a început să crească un copac ce se tot înălța, pe zi ce trecea, cu câteva palme de la pământ, și se tot acoperea de frunze.

După ce a crescut și a devenit un copac adevărat, în jurul lui a început a se întinde o orhidee agățătoare care, de asemenea, cu o nemaivăzută repeziciune, își trimitea fericită lujerii de smarald, îmbrățișând trunchiul copacului, cu atâta putere și delicatețe totodată, încât păreau brațele unei femei ce-și îmbrățișează cu ardoare iubitul.

Erau lujeri delicați, cu frunze elegant și măiestrit dăltuite.

Soarele fierbinte de la Tropice cu greu putea răzbate prin frunzișul des al copacului, la adăpostul căruia orhideea creștea și se întindea, ca o mireasă la pieptul iubitului ei.

Și, într-o dimineață, orhideea s-a acoperit de flori mici și totul împrejur s-a umplut de miresme negrăite”.

Fântâna Luceafărului de Dimineață și a Tânărului Cerb din centrul orașului Papantla. În spate, placa cu rezumatul Legendei vaniliei - La Leyenda de la Vainilla scrisă de José de Jesús Núñez y Domínguez

Puterile vaniliei

În imperiul Totonacapan, singurul unde creștea, vanilia era ce era porumbul pentru alte triburi, o avuție națională și o monedă forte.

De fapt, vanilia era un dar sfânt al zeilor: înainte de a urca muntele și de a intra în pădure să culeagă păstăile înmiresmate, totonacii îi cereau voie și îi mulțumeau zeului muntelui, Ki Mi Ekolo sau Quihuipolo.

Sau, atunci când nu apăreau albinele sălbatice, furnicile, păsările colibri sau insectele, care polenizau în mod obișnuit vanilia, o făceau femeile, dar, mai ales, fetele tinere și neprihănite ale indienilor, îmbrăcate cu fuste (cuetl), și bluze (quexquenitl) albe.
Așa se explică de ce, după creștinare, sărbătoarea Vaniliei s-a contopit cu sărbătoarea catolică Corpus Cristi.

Los curanderos (vracii/tămăduitorii) totonaci și azteci cunoșteau și foloseau puterile subtile ale păstăii de vanilie. În primul rând ca să redea vigoarea pierdută trupului și spiritului.

Știau că semincioarele negre, minuscule, închise în teaca lor ce creștea timp de nouă luni și care era apoi pusă la uscat cam tot atât, căpătau de la Glie, Apă, Aer, Cer, Soare și Vânt câte ceva din puterile lor subtile și binefăcătoare.

Ce puteau face aceste semințe bine-mirositoare ? Binecuvântau pântecul femeilor, iar soților lor le sporeau bărbăția; dăruiau putere de viață și întăreau, regenerau, însuflețeau și înălțau trupul și mintea, încălzeau sângele și viscerele, insuflau curaj și vitejie.

Și mai știau că Floarea Neagră are puterea de a învăța o pereche să rămână nedespărțită și să se iubească așa cum credeau că se iubesc copacul și orhideea-liană: veșnic îmbrățișați și veșnic împătimiți unul de celălalt.

Vanilia și ciocolata aztecilor

Primul european sedus de farmecul vaniliei a fost Hernán Cortés, cuceritorul imperiul aztec (mexican).
Era în anul 1519, în Tenochtitlán, când se întâlnea prima dată cu împăratul Moctezuma al II-lea Xocoyotzin (1466-1520).

Atunci Hernán Cortés a fost poftit la ospățul pe care regele aztec l-a dat în cinstea lui, crezându-l chiar Quetzalcóatl (Șarpele cu pene), adică Stăpânul zeilor în persoană, și atunci a gustat din „Băutura Zeilor”, xocolatl .
Era o băutură cremoasă, făcută din cacao bătută cu vanilie, în apă îndulcită cu miere sălbatică, îngroșată cu făină de porumb şi asezonată cu... ardei iute, într-un cuvânt... ciocolata !

Cortés avea să-i scrie regelui său, Carol al V-lea, că o singură ceaşcă de ciocolată era de ajuns să ţină în putere un soldat o zi întreagă de marş, fără nimic altceva de mâncare.

Cortés primit de Moctezuma
Miniatură aparținând lui Diego Durán, Istoria cuceririi Mexicului, 1579, BN Madrid

Secretul vaniliei: polenizarea manuală

De când au descoperit-o conchistadorii în Lumea Nouă, vanilia a fost cultivată numai în patria-i, Mexic, pentru că numai acolo... rodea. Mulți botaniști au încercat s-o cultive în Europa, dar, deși prindea rădăcini și creștea, nu dădea prețioasele-i teci.

Până în 1836, când botanistul belgian Charles Morren le-a obținut în Grădina Botanică din Liège.
El a descoperit că, în lipsa albinelor mexicane și a păsării colibri, vanilia trebuia polenizată manual.
În treacăt fie spus, e singura orhidee care rodește, din cele mai mult de 35 000 de specii de orhidee, câte există.
După Morren, horticultorul francez Joseph Henri François Neumann a reușit același lucru în 1837.

Totuși, cel care a descoperit, în anul 1841, modul cel mai simplu și cel mai practic de fecundare manuală a vaniliei a fost un copil de 12 ani ...micul sclav negru Edmond, din insula Bourbon (azi La Reunión), pe atunci colonie franceză.

Edmond era micul sclav al domnului Féréol Bellier Beaumont, un cultivator din insula Bourbon, de la care a învățat tot ce se putea ști pe atunci despre grădinărit. Se pare că Edmond era un copil foarte înzestrat: învăța arta grădinăritului din zbor și ținea minte toate denumirile științifice ale plantelor din grădina stăpânului și maestrului său. Într-o scrisoare din 17 februarie 1861, domnul Férol Bellier a relatat cum a descoperit micul său sclav și ucenic Edmond procedeul de polenizare artificială a vaniliei: „Mă ajuta la fecundarea florilor unei plante din familia bostanului, numită jolifiat. (...) Mă plimbam cu credinciosul meu companion prin grădină când am văzut la singurul vanilier pe care-l aveam pe atunci o păstaie ce crescuse bine. Mă mirai și i-am arătat-o. Mi-a spus că el fecundase floarea. Am refuzat să cred și am plecat mai departe. Dar, după 2 sau 3 zile, am mai văzut o păstaie, lângă prima, iar el mi-a repetat ce-mi spusese prima oară. L-am întrebat cum făcuse și a executat în fața mea operațiunea pe care toată lumea o practică azi. Acest copil inteligent a știut să deosebească, în aceeași floare, organele masculine și organele feminine și să le alăture cum trebuie”. După ce a fost eliberat, Edmond a primit numele Albius… Albul ! A fost, de fapt, singura recunoaștere a descoperirii sale care a făcut ca, de atunci, vanilia să se poată cultiva și produce în afara Mexicului. De altfel, vanilia se polenizează și astăzi după metoda simplă și ingenioasă a lui Edmond. După abolirea sclaviei, Edmond Albius avea să se mute la Saint-Denis unde și-a găsit de lucru ca ajutor de bucătar în slujba unui ofițer din garnizoană. A fost acuzat că a participat la un furt și pe 15 iunie 1852 a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică. Nu-l iertaseră pentru a fi făcut o descoperire epocală... pe care n-au putut-o face marii savanți din Grădina Botanică din Paris. Pe 26 aprilie 1855 guvernatorul insulei, Hubert De Lisle, l-a eliberat pentru bună purtare după trei ani de executare a pedepsei. Edmond Albius a murit în azilul din Sainte-Suzanne la 9 august 1880... în cea mai neagră mizerie.

Din insula Burbon, vanilia s-a răspândit repede în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în coloniile tropicale: Java (col. olandeză); Seychelles și Mauritius (col. britanice); Madagascar, Comore și Tahiti (col. franceze).

În ciuda concurenței, Madagascarul rămâne și azi primul exportator mondial de vanilie. Îl urmează: Indonezia, China, Comorele, Tonga, La Reunión, Africa orientală, Turcia și Guadalupe.

De ce este vanilia cea mai scumpă mirodenie din lume, după șofran ? Pentru că, tot ca și el, vanilia cere multă muncă manuală (de la polenizare până la recoltare, care se fac exclusiv manual, floare cu floare) și mult timp.

După cules, tecile de vanilie (care se culeg verzi) și care nu au încă mireasma lor unică, sunt scufundate timp de trei minute în apă fierbinte (64/76 de grade), sunt apoi înfășurate în cuverturi de lână și puse în cutii de lemn cam 12 ore, timp în care capătă culoarea ciocolatei, după care sunt puse la uscat, la soare și la umbră. În continuare se pun în cuptor pe grătare, câteva ore pe zi, apoi din nou la soare, una sau două săptămâni și la umbră cel puțin o lună. În cele din urmă sunt așezate în cufere de lemn tapițate cu hârtie de copt, timp de opt luni, în care mireasma lor se trezește la viață. La capătul celor aproape nouă luni de pregătire, tecile se triază după lungime și culoare, cele care, spun negustorii, le dau valoarea pe piață.

Edmond Albius

Vanilia în Rețetarul bucătarilor

Se pare că nu există o altă mirodenie mai potrivită decât vanilia pentru cremele voluptoase... cremele de cacao, de ciocolată sau de lapte cu ouă, cum sunt celebra cremă de vanilie și crema chantilly...
... dar și pentru flanuri, budinci, tarte, galete, cremșnit, clătite, îngheţată, orezul cu lapte sau deserturi cu iaurt și fructe și, mai ales, pentru dulciurile Crăciunului și ale Paștelui.

Dar, puțină vanilie face atotdesfătătoare și cremele de brânză untoasă și dulce, caș sau urdă... cu puțină scorțișoară și șofran, însoțind salatele de morcovi, țelină sau sfeclă roșie ...
... salatele, piureurile și sucurile de fructe proaspete sau compoturile ...
...ceaiul, cacaua, laptele sau vinul... cărora le dă gustul unei... îmbrăţişări fără sfârşit.

Tot o îmbrățișare tandră vă va părea tot ce pregătiți cu uleiul, mierea, sarea, vinul în care lăsați, de la câteva zile (vinul) la câteva săptămâni (uleiul) sau luni (mierea, sarea) una sau două păstăi de vanilie.

Maeștrii Bucătăriei Subtile spun că sunt zile când avem nevoie de esența profund feminină și venusiană a vaniliei și atunci e bine s-o lăsăm să lucreze singură în noi. Sunt zilele în care ne simțim epifiți, agățători, ca și ea, adică tânjim/avem nevoie de un reazem, de un suport pe care să creștem și să ne înălțăm.

Dar sunt zile în care vanilia, însoțită fie de puțin șofran, fie de puțină scorțișoară, nucșoară sau cuișoare... fie de toate împreună, ar putea să ne răspundă nevoilor celor mai profunde de tandrețe și mângâiere.

Cum se folosește vanilia ? Păstaia se spală bine sub un jet de apă rece, se crestează pe lung și se scot semințele mici și negre care seamănă cu o pastă. Dacă înmiresmați cu ea doar o ceașcă de ceai sau de lapte sau un pahar de vin, atunci folosiți numai o bucată.

Semințele minuscule se scot din teacă și se lasă să se „topească” cu voluptate în lapte, suc, vin...

Sfatul bucătarilor

Tecile de vanilie se păstrează într-un borcan de sticlă sau, mai bine, într-un vas de porțelan bine închis, în dulăpiorul cu mirodenii.
Ca toate mirodeniile, este sensibilă la... micul ei apartament.

Connoisseur-ii preferă tecile de vanilie și NU pudra (simplă sau cu zahăr), NU esența, NU extractul alcoolizat de vanilie și nici zahărul vanilat.

Și, în nici un caz, vanilina (vanilia sintetică) care e mult mai ieftină și se produce în cantități mult mai mari (12 000 de tone pe an) decât vanilia naturală (30 de tone pe an), dar care nu are nici spiritul viu și nici subtilitatea tecii de vanilie.
Cât despre așa-numitul vanilon (fr. vanillon) sau vanilla pompona, este o varietate de vanilie cultivată în Mexic, Antile și India. Are un miros mult mai puternic și mult mai peristent, dar îi lipsește tocmai acea atingere suavă, venusiană și delicată a vaniliei planifolia.

Tot ei recomandă cele trei specii de vanilie cunoscute:

1. vanilia gourmet mexicană, cultivată în Mexic, Veracruz (foarte scumpă și foarte rară), despre care se spune că păstrează aroma inefabilă a vaniliei totnace.

2. vanilia Bourbon, cultivată în insula La Reunión și în Madagascar (cea mai răspândită pe piață), despre care se spune că este cea mai dulce și cea mai fină.

3. Vanilia tahitiană, produsă în Tahiti: densă, corpolentă, puternică, persistentă, căreia îi lipsește, însă, delicatețea.

Sfatul herboriștilor

Prima mărturie scrisă și prima descriere a vaniliei se află într-un ierbar… Codicele De la Cruz-Badiano (Libellus de medicinalibus indorum herbis -Cartea ierburilor medicinale ale indienilor).
Este un ierbar apărut în 1552 și scris în náhuatl de medicul Martín de la Cruz și tradus în latină de Juan Badiano, doi cărturari indieni formați la Real Colegio de Santa Cruz Tlatelolco.

„Fișa tehnică” a vaniliei în Codicele De la Cruz-Badiano scris în náhuatl

Această orhidee care a stârnit atât de mult interesul spaniolilor era, înainte de toate, un remediu de bază pentru los curanderos mexicani.

La scurt timp după ce au aflat despre ea, spaniolii au început să-i cerceteze puterile-i tămăduitoare: în anul 1532 un călugăr franciscan, Fray Bernardino De Sahagún, a început s-o studieze temeinic în Mexic și a descoperit că era binefăcătoare, printre altele, pentru digestie...

...iar Filip al II-lea al Spaniei și-a trimis medicul personal, pe Francisco Hernández, într-o călătorie de studii în Mexic (1571-1577) ca să-i afle tainele. El a numit-o aracos aromaticus, mazărea parfumată.

Colegii lor de azi au constatat că vanilia este:

- antioxidantă (încetinește îmbătrânirea)
- sedativă (potolește mânia, alungă stările de tensiune, de iritare și anxietatea și, nu în ultimul rând, aduce liniște și un somn plăcut)
- antidepresivă (trezește plăcerea/voluptatea de a trăi)
- activantă a hormonilor estrogeni și a testosteronului (ne face să ne descoperim sinele erotic)

Ceaiul preferat, compotul sau vinul fiert în care adăugați un sfert de păstaie de vanilie (la o ceașcă), cu miere, vă poate ajuta să vă regăsiți forțele, limpezimea, liniștea, exuberanța, tandrețea, voluptatea, și poate grăbi momentul vindecării.


Lecția vaniliei: trăiește iubirea totală a lianei pentru copac, dacă ești femeie, și a copacului pentru liană, dacă ești bărbat.