Un memorial al totalitarismului - Fortul 13 Jilava

Pe aici au fost trecut, în drumul spre alte închisori şi lagăre de muncă sau intre procese şi anchete, majoritatea deţinuţilor politici din perioada 1948-1964.

Penitenciarul Jilava a fost ridicat, de fapt, la sugestia regelui Carol I, în jurul Bucureştiului, între anii 1870 şi 1890, ca sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman format din 18 forturi , fiecare dintre ele fiind prevăzut cu o baterie de artilerie.

După terminarea construcţiei, Fortul 13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniţii şi garnizoană militară până în anul 1907, când la Jilava au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi.

Din acel an, Jilava a fost amenajată ca închisoare militară, subordonată Statului-Major al Armatei până la 1 aprilie 1948, când a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor.

Fortul a fost săpat până la adâncimea de 10 m, iar pământul care a rezultat în urma săpăturilor a fost folosit la ridicarea zidului împrejmuitor, pe acest zid fiind amplasate turnurile de observaţie.

Audio: Documentarul "Un memorial al totalitarismului - Fortul 13 Jilava".

Intrarea în fort se făcea printr-o poartă boltită, pe frontispiciul căreia este gravat anul de înfiinţare al închisorii militare şi inscripţia „Fortul 13 Jilava". În 1907, închisoarea avea un pavilion administrativ (180 m patrati), Cancelaria închisorii (30 m patrati), dormitorul trupei (120 m patrati) şi fortul propriu-zis cu 52 de camere.

Suprafaţa camerelor era de 15 000 metri patrati. Pe partea stângă a drumului de intrare în fort se afla camera comandantului gărzii, a ofiţerului de serviciu şi cancelaria închisorii, iar pe partea dreaptă se aflau dormitoarele soldaţilor care asigurau paza închisorii .

Intrarea în clădire se face printr-o poartă de fier forjat. Administrativ, penitenciarul este împărţit în trei secţii: reduitul, zona centrală şi cea mai umedă a fortului şi alte două secţii plasate în stânga şi în dreapta reduitului.

Secţia centrală avea 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime. În fiecare cameră existau 20 de paturi suprapuse. Celelalte două secţii erau împărţite în 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime, în fiecare cameră fiind amenajate 27 de paturi suprapuse.

Într-un pat dormeau şi câte doi, trei deţinuţi . După 1948, în faţa penitenciarului au fost amenajate patru curţi interioare de plimbare. Cei încarceraţi erau scoşi la plimbare pe camere şi la intervale de timp diferite, pentru a nu se întâlni.

Între 1907 şi 1948, Fortul 13 Jilava a funcţionat ca închisoare militară în subordinea Statului-Major al Armatei, fiind destinată deţinuţilor militari condamnaţi pentru încălcarea şi nerespectarea regulamentului militar, soldaţilor pedepsiţi disciplinar precum şi civililor arestaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni militare. În timpul primului război mondial, în acest penitenciar au fost aduşi soldaţii care au refuzat să se prezinte la încorporare, iar după ocuparea Bucureştiului de armata germană, prizonieri din armata română.

Între 1921 şi 1944, la Jilava au fost închişi ca deţinuţi politici membri ai Partidului Comunist arestaţi în mai 1921, în urma congresului de constituire a acestei formaţiuni politice, dar şi după scoaterea PCR în ilegalitate, în 1924 . În 1933, aici au fost aduşi o parte dintre comuniştii arestaţi în timpul grevei de la Atelierele CFR Griviţa, ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Vasilichi.

În noaptea de 25/26 noiembrie 1940, la Jilava au fost împuşcaţi 64 de opozanţi ai Mişcării Legionare care erau încarceraţi în acest penitenciar ca represalii la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Dintre aceştia, amintim pe generalul Gheorghe Argeşeanu, fostul prefect al Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, ministrul de Justiţie, Victor Iamandi, directorul Siguranţei Statului, Niky Ştefănescu, şeful Serviciilor Secrete, Mihai Moruzov, fostul prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei, colonelul Vasile Zeciu. În aceeaşi noapte au fost deshumate şi cadavrele celor 14 legionari (Corneliu Zelea Codreanu, „Nicadorii" şi „Decemvirii") ucişi pe 28/29 noiembrie 938, în timpul transferului de la Râmnicu Sărat la Jilava. Cadavrele au fost ulterior reînhumate la Casa Verde . Din ianuarie 1941, la Jilava au fost aduşi o parte dintre legionarii arestaţi şi condamnaţi în urma rebeliunii legionare din 1941.

Între 23 august 1944 şi 1 aprilie 1948, Jilava a funcţionat ca închisoare militară, iar după 1 aprilie 1948 a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor, ca penitenciar civil. Din 1944 şi până în 1964, la Jilava şi-au executat pedeapsa deţinuţi de drept comun, bărbaţi şi femei, aflaţi în curs de judecare sau condamnaţi, deţinuţi cercetaţi sau condamnaţi pentru „infracţiuni contra securităţii" (membri ai partidelor istorice, PNŢ, PNL, PSD, legionari, spioni, „criminali de război, trădători de patrie" şi membri ai unor „organizaţii subversive anticomuniste").

Secţia de femei era formată din patru camere şi era izolată de restul secţiilor .
În 1958, la Jilava a fost amenajată o nouă secţie cu nouă celule, fiecare celulă având două paturi suprapuse. În această secţie, care se afla în partea din spate a închisorii, erau închişi deţinuţii aduşi pentru supliment de anchetă . În mai 1946, la Jilava a fost închis, pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului, „lotul marilor criminali de război" format din mareşalul Ion Antonescu, ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ministrul Apărării, generalul Constantin Pantazi, şeful Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, şi ministrul Radu Lecca. Pe 1 iunie 1946 au fost executaţi la Jilava, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu.

În perioada 1948-1964, Jilava a fost un penitenciar de tranzit şi de triere a „deţinuţilor contrarevoluţionari". Aceştia erau depuşi pentru perioade de câteva luni în aşteptarea procesului, pentru transferul în alte închisori şi lagăre de muncă sau erau aduşi din alte locuri de detenţie pentru anchete ale Securităţii.

Până în anul 1949, deţinuţii politici au beneficiat de toate drepturile prevăzute de regulamentul pentru organizarea penitenciarelor.

De asemenea, ei se bucurau şi de o mare libertate din partea directorului, Longhin Berezovschi , care, după spusele lui Teodor Duţu, închis în cursul anului 1948 la Jilava, „nu era obligat decât să ne poarte de grijă pentru a ne putea executa pedepsele primite, iar comandantul militar să ne împiedice să evadăm sau să ne răzvrătim" . În intervalul 1949-1955, deţinuţilor arestaţi sau condamnaţi pentru „acţiuni contrarevoluţionare", precum şi persoanelor internate administrativ le-au fost interzise, în baza unor ordine verbale emise de Direcţia Generală a Penitenciarelor, dreptul la vorbitor, pachet şi corespondenţă cu familia, deşi acestea nu erau restricţionate de regulamentul de deţinere şi pază a deţinuţilor.

Prin adresa din 12 aprilie 1955, această situaţie a fost raportată locţiitorului ministrului de Interne cu propunerea să se precizeze în scris regimul ce se va aplica în continuare acestor categorii de deţinuţi. În urma răspunsului primit de la Ministerul de Interne, DGP a transmis către unităţile speciale (Aiud, Galaţi, Jilava, Gherla, Piteşti, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Mislea) Ordinul nr. RG/25 859 din 19 aprilie 1955. Conform acestui ordin, „deţinuţilor contrarevoluţionari", ca membri ai partidelor istorice, criminali de război şi contra umanităţii, poliţişti şi SSI-işti, le erau menţinute restricţiile privitoare la vorbitor, pachet şi corespondenţă.

De asemenea, această categorie de persoane încarcerate nu a beneficiat de prevederile Decretului 720/1956 privind eliberarea înainte de termen a deţinuţilor scoşi la muncă.
La sosirea în penitenciarul Jilava, deţinuţii erau obligaţi să treacă printr-un „tunel" format din gardieni aşezaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu bâte, cozi de topoare şi cazmale, mături, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timpul acestei treceri, gardienii îi loveau pe deţinuţi în cap şi în alte părţi ale corpului, astfel încât nici un deţinut nu scăpa nebătut.

După această „primire", deţinuţii erau duşi într-o cameră pentru percheziţii. În timp ce gardienii controlau „bucată cu bucată îmbrăcămintea, desfăcând tivurile şi căptuşeala" , deţinutul aştepta „gol puşcă pe pardoseala de ciment".

După această verificare a îmbrăcămintei, se trecea la percheziţia corporală, care era făcută de un gardian supervizat de un subofiţer. Deţinutul era controlat peste tot pentru a nu ascunde obiecte interzise de regulament:

„Ni s-a cerut să deschidem gura, să desfacem degetele de la mâini şi de la picioare, să ridicăm braţele, ca nu cumva să fi ascuns ceva la subţiori". După aceea, urma partea „intimă" a percheziţiei: „cu faţa la gardian trebuia să arăţi bine că acolo nu ai nimic de ascuns, apoi, cu spatele la gardian, cu picioarele depărtate, aplecat în unghi drept, trebuia să le desfaci în aşa fel încât gardianul şi şeful lui să se convingă că nici acolo nu se ascunse nimic de vigilenţa lor".

Multe dintre abuzurile şi faptele abominabile comise de gardieni la Jilava l-au avut în prim-plan pe comandantul Moromete. După un timp, informatorii au raportat locţiitorului politic că în penitenciar sunt ţinute conferinţe în care este discutată situaţia politică din ţară, precum şi posibilitatea ca americanii să vină şi să îi salveze pe deţinuţii politici.

Pentru a opri aceste dezbateri, administraţia închisorii a hotărât să-i pedepsească pe cei care ţineau prelegeri.

Astfel, în noaptea de 15 decembrie 1950, comandantul Nicolae Moromete, însoţit de Ivănică şi de alţi zece gardieni au nspectat toate celulele scoţând-i afară pe cei care au fost deconspiraţi de informatori.

Deţinutul era scos din cameră şi întrebat „de ce otrăveşte mintea celor din celulă", iar la semnalul al comandantului, şase gardieni săreau pe cel învinuit şi îl târau afară, lovindu-l cu pumnii şi picioarele.

Peste capul victimei era trasă o desagă, iar acesta era aruncat în groapa de gunoi, unde putrezeau tone de morcovi. În groapă, gardienii săreau deasupra deţinutului, călcându-l în picioare şi lovindu-l cu ciomegele şi patul revolverelor.

După această corecţie, victima era înfăşurată într-o pătură şi cărată înapoi în celulă. Deţinuţii care au fost astfel pedepsiţi aveau timpanele sparte, coastele rupte, iar sângele le curgea din nas şi urechi.

Printre cei bătuţi în noaptea de 15 decembrie 1950 se numără profesorul Ion Gheorghe, fost director de producţie la Uzinele Metalurgice din Reşiţa, profesorul Dan Hurmuzescu, economist, profesorul Dimitrie Gerota şi doctorul George Petrescu .

În intervalul 1948-1964, regimul de detenţie de la Jilava a fost unul de exterminare a deţinuţilor politici. Constantele acestui regim au fost bătaia, tortura şi înfometarea celor închişi, precum şi o asistenţă medicală insuficientă faţă de problemele medicale ale deţinuţilor.

În această perioadă, Jilava a funcţionat ca loc de executare a pedepselor, depozit al Securităţii şi centru de triere a deţinuţilor.

În acest spaţiu de recluziune erau încarcerate persoanele ieşite din anchetă şi care urmau să fie judecate, dar şi deţinuţi din celelalte penitenciare, fie pentru un supliment de anchetă, fie pentru transferarea la un alt loc de detenţie. În general, perioada în care un deţinut rămânea la Jilava era de câteva luni.

Din cauza numărului mare de deţinuţi care au trecut prin Fortul 13, Jilava a reprezentat unica sursă de informare a deţinuţilor despre lumea din jurul lor.

În perioada 1949-1964, penitenciarul a fost totodată şi unul dintre cele mai aglomerate locuri de detenţie din cadrul DGP, numărul mediu al deţinuţilor fiind de 3 000.

Din cauza acestei aglomerări, unui deţinut îi revenea, în medie, un spaţiu de doar 30 cm patrati.

Pentru deţinuţii politici, singurul drept specificat de regulamentul de deţinere şi pază al deţinuţilor a fost cel al plimbării, dar nici acesta nu a fost respectat întotdeauna.

După 1970, în urma reprofilării locurilor de detenţie, o parte dintre celulele Fortului 13 au fost dezafectate, iar unii dintre deţinuţi, majoritatea de drept comun, au fost transferaţi în clădirea cea nouă a penitenciarului.

Cu toate acestea, conform Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Jilava constituia, alături de alte închisori dezafectate în această perioadă, rezerva specială a DGP, urmând a fi repusă în circuit în situaţii deosebite.

Un astfel de caz special a fost cel din decembrie 1989, când în celulele fortului au fost aduşi protestatarii arestaţi în Bucureşti. După 1990, vechiul local al închisorii a fost lăsat în paragină, fiind folosit ca depozit de materiale.

Astazi, Fortul 13 Jilava poate fi vizitat si face parte din proiectul „Jilava Fortul 13: Memorialul Totalitarismului: Represiune si Rezistenta” - al carui punct central este. Proiectul a fost initiat in urma cu un an de preşedintele Emil Constantinescu, membru fondator al Fundaţiei Memorialul Victimelor Comunismului de la Washington şi al Muzeului Războiul Rece de la Berlin, în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Scopul proiectului este realizarea unui memorial al represiunii şi al luptei contra totalitarismului, având drept nucleu clădirile dezafectate ale vechiului Fort 13 de la Jilava, construcţie subterană cu o suprafaţă de 20000 mp.