Teatru Radiofonic, acum 82 de ani

"Când joci pe scena unui teatru, totul îţi vine în ajutor, începând cu podiumul de scânduri care te înalţă dintr-o dată în atenţia sălii. Când joci în faţa microfonului, ai o singură armă, vocea – şi ea trebuie să ţină locul întregului arsenal al teatrului.

Dar oare faptul că auditoriul poate să-şi închipuie reprezentaţia după gustul său propriu, dând frâu liber imaginaţiei nu e tocmai una din atracţiile specifice teatrului la microfon?” - spunea Radu Beligan.

Componenta cea mai complexă pentru programul vorbit al oricărui post de Radiodifuziune este, fără îndoială, teatrul radiofonic, pentru că "microfonul este oglinda necruţătoare a înţelegerii unui text de către un actor şi ... nu iartă”.

Audio: Monolog din Hamlet.

Abordarea unei piese radiofonice presupune depăşirea unor dificultăţi care apar încă din momentul alegerii repertoriului şi până la reprezentaţia finală, trecând prin adaptarea radiofonică a textului, stabilirea distribuţiei sau activitatea regizorală.

La început de drum, primele piese

La numai trei zile de la inaugurarea Postului Radio - Bucureşti la 1 noiembrie 1928, consemnăm prima prezenţă artistică la microfon. Actriţa Victoria Mierlescu, de la Teatrul Naţional deschide cu un recital de versuri seria programelor semnate de personalităţi marcante ale scenei româneşti.

Al doilea pas spre un spectacol de teatru radiofonic a fost ciclul de conferinţe şi cronici dramatice "Teoria râsului şi a comediei” inaugurat la începutul anului 1929 de scriitoarea Alice Voinescu.

"Însă capriciosul microfon cerea şi teatru nu doar muzică, conferinţă şi vorbă ” îşi amintea maestrul Ion Vova iar diversificarea programului vorbit a dus la primele montări de piese în studio. Pentru realizarea acestui ideal artistic conducerea Radioului (G. D. Mugur -directorul programelor, V. Voiculescu - consilier literar şi Horia Furtună) îl alege pe Victor Ion Popa a cărui reputaţie de excepţional regizor era dublată de activitatea creatoare de scenograf şi dramaturg.

Aşa numitul "Teatru în Studio” a debutat pe 23 ianuarie 1929 cu poemul liric într-un act " O Toamnă ” de Alfred Moşoiu. Se transmitea de fapt o montare dialogată care deschidea calea primei piese de teatru radiofonic veritabil "Ce ştie satul ” o comedie de V. Al . Jean cu preţiosul concurs al artiştilor Teatrului Naţional Maria Filotti şi Ronald Bulfinski. Iar reuşita spectacolului a dus la apariţia "scenariului radiofonic” care transpunea acţiunea vizuală în cea auditivă.

Culisa sonoră

Tot în această perioadă s-a simţit şi nevoia regiei de studio/de interior pentru că piesele se jucau LIVE, direct în emisie iar actorii participau câteodată la crearea sonorizărilor.

"Zgomoteca” imita furtuna cu ajutorului unui lighean cu apă, un zbor de pasăre se obţinea prin mişcarea unei batiste bine apretate iar împuşcăturile se năşteau din câteva bucăţele din lemn aruncate pe podea. Tunetele se produceau dintr-o foaie de tablă iar un incendiu care mistuie tot e obţinut frământând o simplă grămadă de paie.

Trosnetul unui gheţar care se sparge apare în studio unde operatorul freacă cu degetul gros bicarbonat de sodiu pe un geam de sticlă. Microfonul amplifică aceste vibraţii neaşteptate dându-le o amploare care le face impresionante.

Repertoriu naţional şi universal

"Teatrul la microfon a fost şi teatrul marelui repertoriu. Aceasta este şi explicaţia creditului de care s-a bucurat în rândurile specialiştilor sau a publicului larg. Cele mai multe din piesele incluse în repertoriu prezentau o garanţie estetică, veneau dintr-o zonă superioară a artei şi aparţineau unor scriitori de primă însemnatate”, afirma Valeriu Râpeanu.

Anul 1929 a reprezentat aşadar, punctul de plecare a istoriei teatrului radiofonic din România iar reprezentările chiar şi fragmentate din "Luceafărul (18 iunie), Faust (11 iulie), Romeo şi Julieta, Vlaicu Vodă sau Cyrano de Bergerac (9 august) au confirmat interesul ascultătorilor.

Audio: Liviu Rebreanu - repertoriul teatrului naţional.

Au urmat piesele de teatru pentru copii, prima fiind "Pufuşor şi Mustăcioară ” de V. I. Popa apoi Motanul încălţat de A. Maniu (22 septembrie) iar momentul de vârf al stagiunii radiofonice din 1929 a fost spectacolul " O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale difuzat la 12 octombrie 1929.

Din cauza dotării precare se transmiteau reprezentaţii cu durată limitată precum farse, comedii sau piese de vodevil iar rolurile erau distribuite cu cea mai mare grijă nu pe criterii fizice de scenă sau notorietate ci numai după considerentul auditiv urmărind efectele şi inflexiunile vocale care compuneau "paleta vocilor”.

Inaugurarea noului studio (februarie 1932) a însemnat un pas important şi pentru calitatea programelor difuzate. Mica încăpere de unde se transmiteau concertele sau piesele de teatru nu mai corespundea cerinţelor vremii şi după câteva săptămâni de amenajări M. S Carol şi preşedintele Radioului prof. D. Gusti deschideau noul studio: "...preocuparea principală o reprezintă o acustică cât mai bună şi potrivită. În acest scop microfonul este plimbat de la un colţ la altul şi membrana lui sensibilă este schimbată de nenumărate ori numai şi numai ca să recepţioneze bine sunetele care evoluează în marele spaţiu.

Perdelele imense din pânză cafenie ce atârnă în cute elegante pe pereţi, sunt destinate să absoarbă ecoul şi au o importanţă deoosebită pentru acustica sălii. Tavanul frânt în zeci de muchii lungi trebuie de asemenea să anihileze ecoul, ca şi covoarele de pe jos care au menirea să-l absoarbă.

Supravegherea emisiunilor se face din cele 2 camere de control din care se transmit ordinele în cele trei studiouri şi în camera de conferinţe.”Revista Radiofonia 7 feb. 1932

În următorii ani Teatrul Radiofonic consemnează puţine premiere de aici şi nevoia unor schimbări aşa cum a fost trupa de Radio-Teatru. Înfiinţată în 1934 la stăruinţele regizorului V. I. Popa, Trupa Radio a adus un nou suflu la microfon prin vocile unor tineri actori precum Ninetta Gusty, Aurel Rogalski, Emil Botta şi Theodor Scarlat.

"Avem cincisprezece elemente care s-au oferit. Toate glasuri radiofonice şi totuşi deosebite unul de altul.Şase ceasuri pe zi, aceste glasuri se ascut şi se şlefuiesc în repetiţii neîndurate”.

Audio: Discutii despre teatru radiofonic din 1943.

Pentru rodarea trupei radio V. I. Popa nu montează piese de mari proporţii, ci piese într-un act din din dramaturgia noastră şi universală – mai ales lucrări contemporane "Cuiul lui Pepelea” de Tudor Pamfile, "Don Quijote de la Mancha” după Cervantes de Al. Lohan, "Profesorul” de Dem Psatta sau Actorul din Hamlet de Mihail Sorbu. În decursul anului 1935 s-au transmis numai două spectacole de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Prima drama "Năpasta” la 25 ianuarie, la sărbătorirea lui Ion Brezeanu- cu prilejul împlinirii a 50 de ani şi la 20 mai tragedia "Mahomet” de Voltaire cu ocazia Centenarului Teatrului Naţional. Au urmat în 1936 şi 1937 piese cu scenarii originale special create pentru teatrul "invizibil ”.

Teatrul pentru lumea satelor

Ideea unui teatru care să răspundă nevoilor de cultură din lumea satelor îi parţine prof. Dimitrie Gusti dar a fost transpusă în practică de V. I Popa: "Cei mulţi sunt copii şi sătenii. Nu au un teatru pentru ei, deşi poate tocmai acestora li s-ar cuveni această hrană rodnică şi tare ca apa vie din poveste”. Majoritatea scenetelor se difuzau în cadrul emisiunii "Ora satului” în cadrul rubricii teatru sătesc iar cele mai apreciate pise au fost "Plata birului”, "Reteveiul şi traista cu pricina” sau "Năzdrăvăniile lui Păcală”.

Până la izbucnirea războiului remarcăm un nume nou la microfon dar cu o vastă experienţă a scenei clasice : Mihai Zirra. Dedicat Radioului public încă din 1938 regizorul de studio este "responsabil” de marile montări radiofonice care au dat viaţă sonoră Chiriţelor lui Alecsandri, sau lui Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu. Remarcabile sunt şi adaptările din Camil Petrescu, Mihail Sebastian Victor Eftimiu sau Tudor Muşatescu.

Nu au fost uitaţi nici marii universali precum Shakespeare, V. Hugo, Moliere Goethe, Cehov sau Moliere. După 6 ani ca regizor de culise la Teatrul Maria Ventura, Zirra ajunge în Radio ca regizor de interior.

Directorul "Serviciului Teatral” Horia Furtună îi prezintă echipa : prim -regizor artistic Victor Bumbeşti; Dem. Psatta regizor artistic şi crainic; Al. Mitric actor şi regizor de studio. (regizorul de studio este cel care traduce tehnic intenţia regizorului artistic).

Studioul 2 era o încăpere cam de cinci metri pe patru, toată tapisată în draperii de catifea albastră. Când scoteai un sunet între aceşti pereţi, glasul ţi se părea vătuit şi abia te auzeai vorbind.

Pe unul din pereţi, o fereastră cam de 2x1 cu geamuri din cristal duble (ochi de ciclop), răspundea într-o încăpere în care se puteau vedeau o serie de aparate care serveau la amplificare, trei pick-up-uri şi un difuzor. Era cabina tehnicii ... îşi amintea Mihail Zirra în volumul "Am ales Teatrul Radiofonic” editura Casa Radio, 2009. Acolo era domeniul impenetrabil al inginerului de sunet.

Ajutat de unul sau doi mecanici, inginerul Alexandru Lohan îşi punea la punct sonorizările pe discuri şi muzica anume aleasă ca să sublinieze unele momente din piesă sau să mobileze golurile dintre două tablouri ale piesei care era în repetiţie.

Luni, marţi şi miercuri la şase seara se făceau repetiţiile în jurul mesei, iar joi vineri şi sâmbătă repetiţiile aveau loc la microfon pe la zece dimineaţa. Luni dimineaţa se desfăşura repetiţia aşa -zis generală iar luni seara la nouă crainicul postului anunţa "Seară de teatru” .

Şi tot atunci a fost prima oară când mi-am dat seama că actorii joacă în faţa microfonului cu toate gesturile şi mişcările cu care ar juca pe scenă, cu corectivul că microfonul e filtrul, aş spune prin care un actor dă replica partenerului” - afirma Mihai Zirra.

Audio: Semnal teatru radiofonic.