Spania, între coabitare și abținere

Spania a reușit, în sfârșit, să iasă din blocajul politic în care a rămas înțepenită timp de 315 zile și să intre pe un făgaș de normalitate politică și instituțională.

Mariano Rajoy a obținut investitura ca prim-ministru – presidente del gobierno - sâmbătă, 29 octombrie 2016.
Investitura a fost posibilă în urma deciziei Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol de a se abține, de a nu mai vota împotriva candidatului Partidului Popular la funcția de prim-ministru.

Mariano Rajoy după primirea votului de investitură

Discursurile și intervențiile care au precedat votul - 170 pentru, 111 împotrivă și 68 de abțineri - au arătat că societatea spaniolă are mari și serioase probleme : provocări secesioniste, dar, mai ales o înfruntare politică acerbă atât între stânga și dreapta, cât și în interiorul stângii, foarte divizate.

Adversarii politici au ajuns să se urască ! S-au auzit cuvinte ca TRĂDĂTORII ! la adresa deputaților socialiști, cuvinte venite tot de la un socialist !, în timp ce mulțimea protestatară din stradă striga: MAFIA LOVITURII DE STAT! Așa era perceput votul de investitură dat lui Mariano Rajoy.

Marea problemă a societății spaniole actuale este coabitarea partidelor politice, mai precis, incapacitatea lor de a coabita, cu toate că situația din Parlament le arată că aceasta este o necesitate stringentă.
La alegerile din luna decembrie a anului trecut, singurul partid care a câștigat mai multe voturi și mai multe fotolii de parlamentar a fost Partidul Popular, condus de Mariano Rajoy.

Cu toate că are cu 52 de deputați mai mult decât cel de al doilea partid clasat, Partidul Socialist, Partidul Popular nu dispune, totuși, de o majoritate pentru a putea guverna singur. De aceea, a făcut apel la Partidul Socialist să i se alăture la guvernare, într-o mare și stabilă coaliție.

Refuzul socialist a fost categoric, timp de aproape un an. A fost nevoie să fie înlăturat de la conducere Pedro Sánchez, liderul partidului, pentru ca La Junta Gestora, un fel de Comitet Executiv, să poată lua decizia, cu foarte mare greutate, de a oferi o minimă contribuție la normalizarea vieții politice spaniole : abținerea.

Pedro Sánchez după renunțarea la fotoliul de deputat

Dar, cu ce preț! În interiorul partidului s-a declanșat o criză acută. 15 deputați socialiști, în loc să se abțină, au votat foarte ostentativ – ¡NO ES NO ! (Nu înseamnă Nu!) împotriva investiturii lui Mariano Rajoy. Se cere convocarea urgentă a unui Congres al partidului. Pedro Sánchez a anunțat că el nu renunță la politică și că va cutreiera Spania cu automobilul „pentru a vedea cum gândește militantul socialist de rând !”

Sunt semne că Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol nu mai este unitar.

De la moartea lui Franco, în 1976, stânga politică spaniolă a fost tot timpul divizată, ba chiar învrăjbită. Stânga socialistă (de inspirație germană) nu avea ochi pentru stânga comunistă. În schimb, fiecare avea relații cordiale cu Regele Juan Carlos.

Tranziția de la dictatură la democrație a fost condusă de oameni de dreapta, deosebit de inteligenți. Și totuși, liderul unui mic partid – Partidul Comunist din Spania (din Spania, deoarece timp de decenii a existat în străinătate !) - deci liderul acestui partid, Santiago Carrillo, a fost cel care a avut ideea ca la procesul de tranziție să-și aducă contribuția TOATE FORȚELE POLITICE spaniole din acei ani, acord pecetluit prin Pactul de la Moncloa. Moncloa este palatul în care își are sediul Guvernul Spaniei.

Dreapta spaniolă a reușit să se dezbare rapid de extremiștii ei, numiți durii sau falangiștii , iar, la ora actuală, Partidul Popular este perceput ca un partid modern și eficient, cu toate că imaginea îi este deteriorată de numeroase cazuri de mare corupție printre membrii lui de vază.

Partidul Popular a scos țara din recesiune, a redus șomajul, dar, mai ales își declară disponibilitatea de a coabita la guvernare cu orice partid dorește să apere unitatea regatului spaniol (așadar nu sprijină secesiunea!) și să contribuie la consolidarea creșterii economice pe care o înregistrează Spania, de cîțiva ani încoace.
Apelul la coabitare se adresează în primul rând Partidului Socialist.

În schimb, stânga spaniolă s-a radicalizat! S-a radicalizat în timpul crizei economice, când la guvernare s-a aflat un guvern socialist, condus de José Luís Rodríguez Zapatero, în cel de al doilea mandat al său (2008-2011).

José Luís Rodríguez Zapatero

Venirea la guvernare (alternanța!) a Partidului Popular, în frunte cu Mariano Rajoy Brey, a însemnat impunerea unei austerități economico-financiare, pentru a stopa recesiunea. Aceste măsuri, cu toate că și-au dovedit eficiența, au determinat o și mai mare radicalizare a stângii.

La ora actuală, Spania are o creștere economică consolidată de 3,2 la sută, mai mare decât media europeană. Totuși, austeritatea a determinat o uzură politică, vizibilă în rezultatele alegerilor pentru cel de al doilea mandat al PP, din 2015, când Rajoy a obținut o majoritate insuficientă pentru a guverna. Nici măcar nu a cerut investitura. Tot în 2015, au avut loc alte alegeri care, acum, în sfârșit, i-au adus lui Rajoy investitura cu un guvern minoritar.

Mariano Rajoy după primirea votului de investitură

Rajoy solicită colaborarea tuturor partidelor politice pentru a continua ceea ce a construit guvernul său până acum. Partidul Socialist oferă doar o ABȚINERE!

Cuvântul COABITARE există în spaniolă, dar, în mod ciudat, nu este folosit nici de politicieni sau parlamentari, și nici de presa spaniolă. Este absent! Deocamdată este ignorat.

Dar, vor trebui să-l descopere foarte curând, pentru ca țara să poată fi guvernată. Altfel, vor ajunge la ceea ce nimeni nu mai vrea: alte alegeri anticipate!